CAPITOLUL IX.

Nu sunt ştiri de la Nab. Propunerea lui Pencroff şi a reporterului nu e primită. Gédéon Spilett face câteva incursiuni. O bucăţică de stofă. O ştire. Plecare grabnică. Sosirea pe platoul Grande-Vue.

Tânărul bolnav era în convalescenţă şi îi mergea bine. Un singur lucru mai doreau: să prindă puteri ca să-l poată transporta la Casa de Granit. Oricât de bine orânduită şi aprovizionată era locuinţa de la stână, ea nu avea confortul Casei de Granit. Afară de aceasta, nu se simţeau acolo atât de siguri şi trăiau sub veşnica ameninţare a unui atac al ocnaşilor. Dincolo, dimpotrivă, în mijlocul masivului de piatră, nu aveau de ce să le fie teamă şi orice încercare împotriva lor era sortită să dea greş. Aşteptau deci cu nerăbdare clipa în care Harbert va putea fi transportat şi erau hotărâţi s-o facă, deşi drumul prin pădurea Jacamarului era foarte greu.

N-aveau nici o ştire de la Nab, dar nu erau îngrijoraţi în privinţa lui. Curajosul tânăr,. bine ascuns în adâncul Casei de Granit, nu putea fi luat prin surprindere. Top nu mai fusese trimis, căci nu avea rost să expue credinciosul lor câine unei împuşcături, lipsindu-i astfel de un ajutor de neînlocuit.

Aşteptau deci, cu toate că pionierii ar fi dorit să fie cu toţii împreună la Casa de Granit. Inginerul îşi dădea seama că această despărţire a forţelor lor folosea mult piraţilor. De la dispariţia lui Ayrton, ei nu mai erau decât patru pionieri împotriva a cinci piraţi, căci pe Harbert nu se puteau bizui încă. Bietul băiat se necăjea grozav, ştiind câte încurcături le pricinuise.

La 29 noiembrie, Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff, folosindu-se de un moment când Harbert aţipise, se sfătuiră asupra felului în care aveau să lupte pe viitor împotriva ocnaşilor.

Dragii mei, spuse reporterul, după ce vorbiseră de faptul că nu puteau intra în legătură cu Nab, cred, ca şi voi, că a te aventura în afara stânei înseamnă să primeşti o împuşcătură fără să poţi răspunde. Nu sunteţi de părere că singurul lucru potrivit ar fi să declarăm război făţiş acestor ticăloşi?

La asta mă gândeam şi eu, răspunse Pencroff. Noi nu suntem oameni care să ne speriem de un glonte şi, în ceea ce mă priveşte pe mine, dacă domnul Cyrus îmi dă voie, sunt gata să mă reped în pădure. Ce dracu! Doar n-oi fi mai prejos decât ei!

Ai lupta singur împotriva a cinci bandiţi? întrebă inginerul.

M-aş duce şi cu cu Pencroff, spuse reporterul, şi amândoi, bine înarmaţi, împreună cu Top…

Dragă Spilett şi tu, Pencroff, spuse Cyrus Smith, să privim lucrurile în faţă. Dacă ocnaşii s-ar afla într-un loc al insulei cunoscut de noi şi dacă ar fi vorba să-i scoatem de acolo, aş înţelege un atac direct. Dar mă tem că, dimpotrivă, lucrurile stau altfel, încât atacul va porni din partea lor.

Ei, domnule Cyrus, strigă Pencroff, gloanţele nu-şi nimeresc întotdeauna ţinta.

Glontele care l-a lovit pe Harbert şi-a nimerit ţinta, răspunse inginerul. De altfel, dacă părăsiţi amândoi stâna, rămân singur ca s-o apăr. De unde ştiţi că ocnaşii nu vă vorvedea plecând şi, după ce vă vor lăsa să intraţi în pădure, nu se vor folosi de lipsa voastră ca să atace stâna, unde vor şti că nu se mai află decât un singur om şi un copil rănit?

Aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse Pencroff, plin de mânie neputincioasă, aveţi dreptate. Ei vor face totul pentru a pune din nou nuna pe stână, ştiind-o bine aprovizionată! Şi singur nu le puteţi ţine piept! Ah! Dacă am fi la Casa de Granit!

Dacă am fi la Casa de Granit, răspunse inginerul, situaţia ar fi cu totul alta. Acolo nu m-aş teme să-l las pe Harbert cu unul singur, din noi, iar ceilalţi trei ar putea cerceta pădurile. Dar din păcate suntem la stână şi trebuie să rămânem aici până în clipa în care vom putea s-o părăsim cu toţii împreună.

Nu aveau ce să răspundă la obiecţiile inginerului: şi cei doi înţelegeau acest lucru.

Bine-ar fi fost dacă era Ayrton aici! spuse Gédéon Spilett. Bietul om! Scurtă i-a fost întoarcerea printre oameni!

Mă întreb dacă e mort? zise Pencroff cu glas ciudat, Crezi, Pencroff, că l-au cruţat ticăloşii aceia? întrebă Gédéon Spilett.

Desigur, dacă au avut vreun interes să o facă!

Ce, îţi închipui că Ayrton, regăsindu’-şi vechii complici, a uitat ce ne datorează…?

Mai ştii? răspunse marinarul, care nu îndrăznea să meargă prea departe pe calea acestor presupuneri.

Pencroff, spuse Cyrus Smith, apucându-l de braţ, rău ai gândit şi ai să mă mâhneşti mult dacă vei continua să vorbeşti astfel. Eu garantez pentru sinceritatea lui Ayrton!

Şi eu, adăugă repede reporterul.

Da… da!… domnule Cyrus… n-am dreptate, îi răspunse Pencroff, am un gând rău, pe care nimic nu-l îndreptăţeşte. Dar ce vreţi? îmi pierd şi eu capul. închisoarea asta la stână mă apasă şi niciodată n-am fost atât de nervos!

Ai răbdare, Pencroff, răspunse inginerul. Dragă Spilett, peste cât timp. crezi că Harbert va putea fi transportat la Casa de Granit?

Asta e greu de spus, Cyrus, răspunse reporterul, căci o imprudenţă ar putea avea urmări grave. Băiatului îi e din ce în ce mai bine şi, dacă peste opt zile se simte în puteri, vom vedea!

O săptămână! Aceasta însemna că nu se puteau întoarce la Casa de Granit înainte de începutul lunii decembrie.

De două luni era primăvară. Timpul era frumos şi foarte cald, pădurile înfrunziseră şi se apropia vremea recoltelor. La întoarcerea pe platou îi aşteptau munci agricole importante, pe care numai expediţia ce plănuiseră s-o facă pe insulă avea să le întrerupă.

Faptul că fuseseră nevoiţi să rămână la stână le pricinuia mult rău pionierilor. Se plecau în faţa necesităţii, dar nu se puteau opri să nu fie nerăbdători.

O dată sau de două ori, reporterul îndrăzni să iasă, ocolind ţarcul pe dinafară. Top îl întovărăşea şi Gédéon Spilett, cu carabina pregătită, era gata să întâmpine orice atac.

Nu întâlni pe nimeni şi nu găsi nici o urmă care să-i dea de gândit. Câinele ar fi vestit orice primejdie şi cum Top nu lătra, socotiră ca ocnaşii se aflau în altă parte a insulei.

Totuşi, în ziua de 27 noiembrie, Gédéon Spilett, care înaintase un sfert de milă în pădure, observă că Top simte ceva. Câinele părea neliniştit; el umbla de colo până colo, adulmecând, ca şi când mirosul i-ar fi vestit un lucru îngrijorător.

Gédéon Spilett îl urmă, îndemnându-l, ţinând însă carabina la ochi şi ascunzându-se pe după copaci. Top nu părea să fi simţit prezenţa unui om, căci ar fi lătrat mânios. Dar el nu lătra, ci doar mârâia, dovadă că pericolul era încă departe.

Mai trecură cinci minute. Top căuta şi reporterul îl urma păşind cu grijă. Deodată, câinele se repezi într-un tufiş, aducând de acolo o bucăţică de stofă.

Era o bucată de stofă murdară şi ruptă dintr-o haină, şi Gédéon Spilett o aduse îndată la stână.

Aici, pionierii o cercetară şi recunoscură o bucată din vesta lui Ayrton, făcută din pâsla fabricată de ei.

Vezi, Pencroff, îl mustră Cyrus Smith, iată că Ayrton s-a apărat. Ocnaşii l-au luat fără voie! Te mai îndoieşti de cinstea lui?

Nu, domnule Cyrus, răspunse marinarul, mi-am schimbat de mult părerea! Dar trebuie să ne gândim ce înseamnă lucrul acesta.

Şi anume? întrebă reporterul.

Înseamnă că Ayrton n-a fost omorât la stână. Că a fost târât, încă în viaţă, de vreme ce a rezistat S-ar putea să mai trăiască.

Poate, într-adevăr! răspunse inginerul gânditor.

Exista astfel o slabă nădejde, de care tovarăşii lui Ayrton se puteau agăţa.

Într-adevăr se putea crede că, surprins la stână, Ayrton căzuse doborât de un glonte, asemenea lui Harbert. Dar poate că tâlharii nu-l omorâseră pe loc şi îl târâseră cu ei în altă parte a insulei, unde îl mai ţineau prizonier? Poate că fusese recunoscut de vreunul din foştii săi ciraci din Australia, care nădăjduia să-l mai atragă de partea lor, pentru a avea foloase de pe urma acestui lucru?

Întâmplarea aceasta îi făcea pe locuitorii stânei să spere; acum nu li se mai părea cu neputinţă să-l regăsească pe Ayrton. Dacă era prizonier, el va face, fără îndoială, totul ca să scape din mâna bandiţilor şi lucrul va fi de mare ajutor pionierilor.

Oricum, spuse Gédéon Spilett, dacă printr-o întâmplare fericită Ayrton izbuteşte să scape, el se va duce direct la Casa de Granit, căci el nu ştie ce s-a petrecut cu Harbert şi prin urmare nu ştie că suntem închişi în stână.

Ah! Ce n-aş da să fie acum la Casa de Granit, strigă Pencroff, şi să fim şi noi toţi acolo E adevărat că ticăloşii nu pot face nimic împotriva locuinţei noastre, dar pot devasta platoul, recolta şi curtea noastră de păsări.

Pencroff devenise un adevărat fermier, legat de recolta lui. Dar mai nerăbdător decât toţi era Harbert, care ştia cât de necesară era prezenţa pionierilor la Casa de Granit. Şi totuşi, din pricina lui stăteau cu toţii la stână! El era stăpânit de un singur gând: să părăsească stâna, s-o părăsească oricum Socotea că va fi în stare să suporte drumul până la Casa de Granit. îi asigura că se va întrema mult mai repede în camera sa, bucurându-se de frumoasa privelişte a mării şi de aerul înviorător.

De mai multe ori stărui pe lângă Gédéon Spilett să pornească, dar reporterul se temea că rănile lui Harbert, doar în parte vindecate, să nu se deschidă pe drum. De aceea, nu încuviinţa încă transportarea.

Se petrecu totuşi un lucru, care-l făcu pe Cyrus Smith şi pe cei doi prieteni ai săi să dea ascultare rugăminţilor băiatului. Nu ştiau însă câtă durere şi câte remuşcări avea să-i coste hotărârea asta!

Era în ziua de 29 noiembrie. Pe la ora şapte dimineaţa, pionierii stăteau de vorbă în camera lui Harbert, când îl auziră pe Top lătrând zgomotos.

Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff puseră mâna pe puştile lor, totdeauna încărcate şi ieşiră din casă.

Top alergă până la gard, sărind şi lătrând. Nu părea să latre de supărare, ci de bucurie. Venea cineva! Da!

Nu poate fi un duşman. Poate Nab? Sau Ayrton…?

În clipa aceea, cineva sări gardul, căzând la picioarele lor.

Era Jup, domnul Jup în persoană, pe care Top îl primi cu multă prietenie.

Jup! strigă Pencroff.

Să ştiţi că ni l-a trimis Nab! spuse reporterul, O fi având un bilet la el, răspunse inginerul.

Pencroff se repezi la maimuţoi. Dacă Nab dorea să le vestească ceva deosebit, el nu putea găsi un sol mai iute şi mai sigur, care să treacă pe unde nici Top n-ar fi putut să se furişeze.

Cyrus Smith nu se înşelase. De gâtul lui Jup atârna un săculeţ şi în săculeţ era un bileţel scris de mâna lui Nab.

Cât de mare fu durerea lui Cyrus Smith şi a tovarăşilor săi, când citiră următoarele cuvinte: „Vineri, ora şase dimineaţa. Platoul cotropit de ocnaşi! Nab”.

Se uitau unul la altul fără să scoată o vorbă. Intrară apoi în casă. Ce era de făcut? Ocnaşii pe platoul Grande-Vue însemna prăpăd, jaf, distrugere!

Când inginerul, reporterul şi marinarul intrară în casă, Harbert înţelese după feţele lor că situaţia se înrăutăţise, şi când îl văzu şi pe Jup, nu se mai îndoi că o nenorocire ameninţa Casa de Granit.

Domnule Cyrus, spuse el, vreau să plec. Pot să suport drumul. Vreau să plec.

Gédéon Spilett se apropie de Harbert, îl. privi cu atenţie, apoi hotărî:

Plecăm!

Hotărâră să-l transporte pe o targa sau cu căruţa, în care vor aşeza o saltea şi pe. care o vor conduce cu cea mai mare băgare de seamă, pentru a nu zdruncina prea tare băiatul. Targa l-ar fi zdruncinat mai puţin, fireşte, dar era nevoie de doi inşi care s-o poarte, ceea ce însemna doi puşcaşi mai puţin, în cazul când ar fi fost atacaţi pe drum.

Căruţa fu trasă în faţa casei. Pencroff înhamă un onaggas, iar Cyrus Smith şi reporterul îl ridicară pe Harbert cu saltea cu tot şil aşezară în fundul căruţei, între loitre. Vremea era frumoasă, şi razele strălucitoare ale soarelui se strecurau printre crengi.

Armele sunt pregătite? întrebă Cyrus Smith.

Erau pregătite. Inginerul şi Pencroff, înarmaţi fiecare cu o puşcă, iar Gédéon Spilett cu o carabină erau gata de drum.

Cum te simţi, Harbert? întrebă inginerul.

Fiţi liniştit, domnule Cyrus, răspunse băiatul, n-am să mor eu pe drum.

Se vedea că bietul copil se străduia din răsputeri să facă faţă situaţiei şi că printr-o încordare grozavă căuta să-şi adune puterile sleite.

Inima inginerului se strânse. Nu-i venea să pornească. Ştia însă că lucrul acesta l-ar fi deznădăjduit, l-ar fi omorât poate pe Harbert.

Să pornim! spuse Cyrus Smith. Deschiseră poarta ţarcului. Jup şi Top, care ştiau când trebuie să tacă, ieşiră cei dintâi; urmă apoi căruţa, după care poarta fu închisă şi onaggasul, mânat de Pencroff, porni încet la drum.

Ar fi fost desigur mai potrivit să apuce o altă cale decât aceea care ducea de-a dreptul de la stână la Casa de Granit, dar căruţa ar fi înaintat cu greu prin pădure. Se văzură deci siliţi să urmeze calea bătută, deşi se putea s-o fi descoperit şi ocnaşii.

Cyrus Smith şi Gédéon Spilett umblau de o parte şi de alta a căruţei, gata să respingă orice atac, cu toate că erau siguri că ocnaşii nu părăsiseră încă platoul Grande-Vue. Biletul lui Nab fusese, fără îndoială, scris şi trimis de îndată ce apăruseră tâlharii. Ori pe acest bilet scria ora şase dimineaţa şi sprintena maimuţă, obişnuită să vină la stână, străbătuse cele cinci mile în trei sferturi de oră. De aceea, în momentul de faţă, pionierii socoteau că drumul era sigur, aşteptându-se la un atac doar în jurul Casei de Granit.

Cu toate acestea, înaintau cu băgare de seamă. Top şi Jup, care era înarmat cu un ciomag, alergau mereu înainte sau cercetau pădurea de o parte şi alta a drumului, fără să vestească vreo primejdie.

Căruţa, mânată de Pencroff, înainta încet, şi o oră mai târziu, adică pe la opt şi jumătate, făcuseră patru mile din cinci, fără să fi fost tulburaţi de nimeni.

Drumul era pustiu, pustie şi pădurea Jacamarului, cuprinsă între lac şi râul Mercy. Desişurile păreau la fel de pustii, ca şi în ziua în care pionierii puseseră piciorul pe insulă.

Se apropiau de platou. Mai aveau o milă până la podeţul de pe pârâul Glicemiei, pe care Cyrus Smith era sigur că îl vor găsi lăsat, deoarece, pe oriunde ar fi pătruns ocnaşii, ei trebuiau să fi coborât podul pentru a-şi asigura retragerea.

În sfârşit zăriră marea printre ultimii copaci. Căruţa înainta însă încet şi niciunul din apărătorii ei nu putea s-o părăsească.

Deodată, Pencroff opri onaggasul, strigând cu o voce îngrozitoare:

— Ah, nemernicii! Şi cu mâna arătă un fum gros, ce se ridica deasupra morii, a grajdurilor şi a coteţelor.

În mijlocul vâlvătăilor alerga de colo-colo un om. Era Nab.

Tovarăşii săi scoaseră un strigăt. Nab îl auzi şi se repezi spre ei.

Ocnaşii părăsiseră de vreo jumătate de oră platoul, pe care îl devastaseră!

— Şi Harbert? strigă Nab.

Gédéon Spilett întoarse capul spre căruţă.

Harbert leşinase.