CAPITOLUL X.

Harbert e transportat la Casa de Granit. Nab povesteşte ce s-a întâmplat. Cyrus Smith se duce pe platou. Praf şi pulbere. Neputincioşi în faţa bolii. Coaja de salcie. Friguri grele. Top latră din nou.

Pionierii uitară pentru o clipă primejdia ce ameninţa Casa de Granit, ruinele de pe platou şi chiar ocnaşii. Oare drumul îl slăbise pe Harbert sau îi pricinuise leziuni interioare? Reporterul nu ştia ce să creadă. Pionierii erau cu toţii pradă deznădejdii.

Căruţa fu trasă la cotul râului. Făcură apoi o targa din câteva crengi şi aşezară pe ele salteaua pe care zăcea băiatul leşinat. Peste zece minute, Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff erau la poalele falezei, lăsându-l pe Nab să ducă pe platou căruţa.

Porniră ascensorul şi în curând Harbert era întins pe patul lui din Casa de Granit.

Îngrijirile tovarăşilor săi îl făcură să-şi revină. Zâmbi, revăzându-se în camera lui, dar de-abia fu în stare să şoptească câteva cuvinte, atât era de slăbit, Gédéon Spilett îi cercetă rănile. Se temea să nu se fi redeschis, fiindcă ştia că nu erau încă bine vindecate. Dar nu era aşa. Atunci, cărui fapt se datora leşinul lui Harbert? De ce se simţea rău băiatul?

Tânărul fu cuprins de un somn zbuciumat şi Pencroff cu reporterul rămaseră lângă patul său.

Între timp, Cyrus Smith îi povesti lui Nab cele petrecute la stână, iar Nab îi istorisi ce se întâmplase pe platoul Grande-Vue.

Abia cu o noapte înainte se arătaseră ocnaşii la marginea pădurii, în apropierea pârâului Glicerinei. Nab, care stătea la pândă lângă coteţe, trăsese numaidecât asupra unuia dintre piraţi, care se pregătea să treacă apa. Noaptea fiind întunecoasă, el nu-şi dăduse seama dacă glontele îşi atinsese ţinta. Oricum, aceasta nu fusese de ajuns şi banda nu bătuse în retragere. Nab se întorsese repede la Casa de Granit, unde cel puţin se afla în siguranţă.

Nu ştia însă ce să facă. Cum să împiedice devastarea platoului? Prin ce mijloc să dea de veste tovarăşilor săi? De altfel nu ştia nici ce făceau cei de la stână.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi plecaseră în ziua de 11 noiembrie şi acum erau în 29. De nouăsprezece zile Nab n-avusese alte ştiri, decât acelea aduse de Top; ştiri foarte rele: Ayrton dispărut, Harbert grav rănit, inginerul, reporterul şi marinarul siliţi să stea închişi la stână!

„Ce e de făcut?” se întreba bietul Nab. Ştia că pentru fiinţa lui n-aveau de ce se teme, căci ocnaşii nu puteau să-l ajungă în Casa de Granit. Dar ce se va întâmpla cu lucrurile, plantaţiile – toată munca lor ameninţată de piraţi? Trebuia neapărat să-l întrebe pe Cyrus Smith ce era de făcut sau să-i vestească cel puţin primejdia ce ameninţa platoul.

Nab se gândi atunci să-l trimită pe Jup cu un bilet. Ştia că urangutanul era deosebit de inteligent. Jup înţelegea cuvântul „stână”, care fusese rostit de multe ori în faţa lui şi îşi aminti că foarte adesea maimuţoiul condusese căruţa într-acolo împreună cu Pencroff. Vremea era potrivită, căci nu se luminase încă de ziuă. Nab era sigur că maimuţa va şti să treacă fără să fie simţită prin pădure şi de altfel, chiar dacă ar vedea-o ocnaşii, ar lua-o drept unul din locuitorii pădurii.

Nab nu mai stătu la îndoâală. Scrise biletul şi-l legă de gâtul lui Jup; duse maimuţa până la uşa Casei de Granit, desfăşură până la pământ o frânghie lungă şi apoi repetă de mai multe ori:

Jup! Jup! Stână!

Animalul înţelese, apucă frânghia şi, lunecând repede până jos, se făcu nevăzut în beznă, fără ca ocnaşii să-l fi zărit.

Bine-ai făcut, Nab, spuse Cyrus Smith, dar dacă nu ne vesteai, făceai poate şi mai bine!

Vorbind astfel, Cyrus Smith se gândea la Harbert, a cărui stare părea să se fi înrăutăţit foarte mult de pe urma călătoriei.

Nab îşi isprăvi istorisirea. Ocnaşii nu se arătară pe plajă. Necunoscând numărul locuitorilor de pe insulă, socoteau Casa de Granit bine apărată. Ei îşi aminteau numeroasele împuşcături ce-i întâmpinaseră în clipa debarcării, din diferitele puncte ale stâncilor şi, fără îndoială, nu vrură să se expună. Platoul Grande-Vue era însă deschis şi apărat de bătaia focurilor Casei de Granit. Acolo ocnaşii dădură frâu liber pornirii lor prădalnice, distrugând şi dând foc din simpla plăcere de a face rău. Dispăruseră cu o jumătate de ceas înainte de sosirea pionierilor, pe care îi socoteau încă retraşi la stână.

Văzând cele ce se petreceau, Nab se repezise afară din adăpost, se urcase pe platou şi, fără să se mai gândească la primejdie, încercase să stingă focul ce mistuia coteţele. Luptase zadarnic împotriva flăcărilor, până în clipa în care căruţa pionierilor apăruse la marginea pădurii.

Acestea erau nenorocirile ce se abătuseră asupra Casei de Granit. Ocnaşii dovediră astfel că sunt un pericol permanent pentru locuitorii insulei Lincoln, care până atunci trăiseră liniştiţi, dar care acum se puteau aştepta la nenorociri şi mai mari!

Gédéon Spilett rămase împreună cu Pencroff la Casa de Granit, ca să-l îngrijească pe Harbert, iar Cyrus Smith, întovărăşit de Nab, porni să cerceteze stricăciunile făcute.

Din fericire, ocnaşii nu se apropiaseră de Casa de Granit, căci altfel atelierele Căminului n-ar fi scăpat neatinse.

Ar fi fost totuşi mai uşor de înlocuit decât ruinele rămase pe platoul Grande-Vue.

Cyrus Smith şi Nab se îndreptară spre râul Mercy şi o luară de-a lungul malului stâng, fără să întâlnească nici o urmă care să trădeze trecerea ocnaşilor pe acolo, nici dincolo de râu, nici în pădure, unde nu se vedea nimic ce-ar fi putut da de bănuit.

Ar fi fost tot atât de posibil ca ocnaşii să fi fugit când i-au văzut întorcându-se la Casa de Granit sau să se fi înfundat în pădurea Jacamarului, după devastarea platoului, fără să ştie nimic de întoarcerea pionierilor.

Dacă prima presupunere era cea bună, inginerul era sigur că nemernicii se vor întoarce la stâna lipsită de apărare, unde ştiau că vor găsi rezerve preţioase pentru ei.

Dacă a doua presupunere era cea adevărată, atunci se putea ca ei să se fi întors în ascunzişul lor, aşteptând prilejul să reînceapă atacul.

Bine ar fi fost să li se taie aceste căi, dar orice măsură împotriva lor era legată de starea lui Harbert. Pentru a porni împotriva ocnaşilor, Cyrus Smith avea nevoie de toate forţele, ori în clipa de faţă nimeni nu putea părăsi Casa de Granit.

Inginerul şi Nab ajunseră pe platou. îi întâmpină o privelişte jalnică. Lanuri călcate în picioare, spice coapte zăcând la pământ, celelalte plantaţii răscolite şi grădina de zarzavat în întregime răvăşită. Din fericire, la Casa de Granit se găsea o rezervă de seminţe, cu ajutorul căreia puteau face faţă stricăciunilor.

Focul mistuise moara, coteţele şi grajdul. Câteva animale speriate rătăceau pe platou, iar păsările, care în timpul incendiului se refugiaseră pe apele lacului, se întorceau la locurile lor, bălăcindu-se pe maluri. Toată munca trebuia luată de la început.

Cyrus Smith nu scotea nici o vorbă, dar faţa lui, mai palidă ca de obicei, trăda mânia grozavă pe care se străduia s-o stăpânească. Mai aruncă o privire asupra lanurilor răvăşite şi asupra dărâmăturilor şi apoi se întoarse la Casa de Granit.

Veniră zile grele pentru pionieri, cele mai triste din câte petrecuseră pe insulă. Harbert slăbea din ce în ce. Se părea că asupra băiatului se abătuse o boală mai grea, urmare a marii tulburări prin care trecuse organismul său. Gédéon Spilett prevedea o înrăutăţire a stării bolnavului, pe care ştia că n-o va putea combate.

Într-adevăr, Harbert era cuprins de un fel de toropeală şi din când în când începea să aiureze. Singurele medicamente pe care le aveau la îndemână pionierii, ceaiurile răcoritoare, se dovediră neputincioase. Febra nu se urcase prea tare, dar în curând începu parcă să revină în accese regulate.

Aceste accese începură în ziua de 6 decembrie. Degetele, nasul şi urechile băiatului erau foarte palide. Fu cuprins de fiori şi tremurături, pulsul îi era slab şi neregulat, pielea uscată şi era chinuit de o sete grozavă. Urmă apoi un răstimp de febră. Pielea i se înroşi, pulsul se acceleră, apoi fu scăldat de sudori şi temperatura scăzu. Accesul ţinuse cinci ore.

Gédéon Spilett nu se mişcase o clipă de lângă Harbert. Reporterul îşi dădu seama că băiatul suferea de o febră intermitentă, care trebuia curmată cât mai era vreme.

Ne trebuiesc medicamente, ca să luptăm împotriva febrei, îi spuse Gédéon Spilett lui Cyrus Smith, Medicamente!… răspunse inginerul. N-avem nici chinină, nici sulfat de chinină.

Ştiu, spuse Gédéon Spilett, dar pe marginea lacului cresc sălcii şi scoarţa lor înlocuieşte câteodată chinina.

Să încercăm, fără să pierdem o clipă! spuse Cyrus Smith.

Scoarţa de salcie trecea drept un înlocuitor al chininei şi se gândeau s-o folosească aşa cum o aveau la îndemână, căci nu puteau extrage substanţa medicamentoasă care se presupunea că ar conţine-o. Inginerul se repezi chiar el să taie câteva bucăţi de scoarţă de pe o salcie neagră, pe care le aduse la Casa de Granit. Prefăcură coaja în pulbere şi îi dădură lui Harbert o parte, chiar în aceeaşi seară.

Noaptea trecu fără să aducă vreo înrăutăţire a boalei. Harbert mai aiura câteodată, totuşi nu se iviră accese în timpul nopţii şi nici în cursul zilei următoare.

Pencroff se mai linişti puţin. Gédéon Spilett nu spunea nimic. Cuprins de îngrijorare, reporterul aştepta ziua următoare, temându-se ca Harbert să nu aibă o febră terţă, în care caz accesul următor trebuia să se ivească a doua zi.

Între timp, în momentele când îl lăsa febra, Harbert era frânt, cu capul greu şi ameţit. Apăru şi alt semn care îl sperie pe reporter: ficatul băiatului începuse să se congestioneze şi în curând un delir intens arătă că şi creierul era aprins de boală.

Gédéon Spilett, îngrozit în faţa acestor complicaţii, îl trase pe inginer la o parte.

E o febră pernicioasă! spuse el.

Febră pernicioasă! strigă Cyrus Smith. Te înşeli, Spilett. O febră pernicioasă nu apare din senin. Trebuie ca mai întâi să fi prins undeva germenul bolii!

Nu mă înşel, răspunse reporterul. Harbert o fi prins boala asta în mlaştină. Primul acces a trecut. Dacă se iveşte al doilea, şi dacă nu izbutim să-l împiedicăm nici pe al treilea… băiatul e pierdut!

Dar scoarţa de salcie…?

Nu ajută, răspunse reporterul, şi al treilea acces de febră pernicioasă este întotdeauna mortal, dacă nu este combătut cu chinină.

Din fericire, Pencroff nu auzise nimic, altfel ar fi înnebunit de durere.

Inginerul şi reporterul trăiră clipe de grea îngrijorare atât în ziua, cât şi în noaptea următoare.

Pe la mijlocul zilei următoare se ivi al doilea acces. Criza fu îngrozitoare şi sărmanul Harbert se simţea pierdut! Întindea braţele spre Cyrus Smith, spre Spilett, spre Pencroff! Nu voia să moară!… Suferinţa băiatului era sfâşietoare. Pionierii se văzură nevoiţi să-l scoată pe Pencroff din încăpere.

Accesul ţinu cinci ore şi pionierii îşi dădură seama că Harbert nu va fi în stare să mai suporte un altul.

Noaptea fu îngrozitoare. în delirul său, Harbert spunea lucruri care frângeau inimile tovarăşilor săi. Rostea vorbe fără şir, se lupta cu ocnaşii, îl striga pe Ayrton! Implora ajutorul fiinţei misterioase, protectorul lor necunoscut, dispărut acum, a cărui imagine îl mai obseda… Cădea apoi într-o stare de inconştienţă care-l dobora: de câteva ori, lui Gédéon Spilett i se păru că băiatul murise!

A doua zi, 8 decembrie, leşinurile se ţinură lanţ. Cu mâinile uscate, Harbert se încleşta de pat. îi dădură din nou câteva doze de scoarţă de salcie pulverizată, dar reporterul pierduse orice nădejde.

Dacă până mâine dimineaţă nu-i dăm un medicament mai puternic, spuse reporterul, Harbert e pierdut!

Sosi şi noaptea, după cât se părea ultima noapte a copilului bun, curajos, inteligent, atât de matur pentru vârsta lui, pe care toţi îl iubeau. Singurul leac împotriva groaznicei boli, singurul care putea s-o învingă, nu se găsea pe insula Lincoln!

În timpul nopţii, Harbert aiura din ce în ce mai des. Ficatul se congestionase în mod înspăimântător, creierul era şi el atins şi băiatul nu mai recunoştea pe nimeni.

Nu credeau s-o mai ducă până a doua zi, până la al treilea acces, care trebuia să-l ucidă. Băiatul părea sfârşit şi în intervalul dintre crize părea lipsit de simţiri.

Pe la orele trei dimineaţă, Harbert scoase un ţipăt îngrozitor, părând să se zbată în ghearele morţii. Nab, care se afla lângă el, fugi înspăimântat în camera alăturată, unde vegheau tovarăşii săi!

Şi tocmai în acel moment, Top începu să latre într-un fel straniu…

Se repeziră cu toţii în cameră şi izbutiră să oprească băiatul, care voia să sară din pat; luându-i mâna, lui Gédéon Spilett i se păru că pulsul se întăreşte puţin…

Era ora cinci dimineaţa. Razele soarelui începeau să pătrundă în camerele Casei de Granit. Prevesteau o zi Iuminoasă, ultima zi a bietului Harbert O rază alunecă şi pe masa de lângă pat.

Pencroff scoase un ţipăt şi arătă un obiect aşezat pe masă…

Era o cutie mică, lunguiaţă, pe capacul căreia scria:

Sulfat de chinină