CAPITOLUL XI.

Mister. Convalescenţa lui Harbert. Colţuri încă necunoscute ale insulei. Pregătiri de plecare. Prima zi. Noaptea. A doua zi. Perechea de casoari. Urme de paşi în pădure. Pe promontoriul Reptilei.

Gédéon Spilett deschise cutioara. Ea conţinea vreo două sute de mici buline albe, din care duse câteva la gură. Amărăciunea lor îi înlătură orice şovăială, ţinea în mână o cutie plină cu buline preţioase de chinină, cel mai bun leac împotriva acceselor periodice de friguri.

Trebuiau să-i administreze lui Harbert, fără întârziere, medicamentul. Mai târziu vor afla ei cum ajunsese chinina acolo.

Daţi-mi repede cafea, ceru Gédéon Spilett. Peste câteva minute Nab aducea o ceaşcă aburindă. Gédéon Spilett amestecă vreo zece grame de chinină în lichid şi izbuti să-l facă pe Harbert să înghită amestecul.

Era şi timpul, căci al treilea acces se putea ivi oricând.

Accesul însă nu avea să se mai ivească niciodată!

Speranţa înflorea din nou în sufletele tuturor. Puterea misterioasă apăruse din nou, într-o clipă de grea cumpănă, când nu se mai aşteptau la ajutorul ei…!

Peste câteva ore, Harbert dormea liniştit şi pionierii putură discuta întâmplarea. Intervenţia necunoscutului era mai limpede ca oricând. Dar cum pătrunsese el în timpul nopţii până în Casa de Granit? Lucrul era cu totul de neînţeles, după cum de neînţeles era întreaga purtare a „spiritului ocrotitor” al insulei.

În tot timpul zilei, Harbert primi din trei în trei ore câte o doză de sulfat de chinină.

A doua zi, băiatul se şi simţea ceva mai bine. Fără îndoială, nu era vindecat, căci febrele intermitente sunt supuse revenirilor, dar acum pionierii aveau cu ce să-l îngrijească, aveau la îndemână medicamentul care le trebuia! Şi desigur că şi acel care-l adusese nu se afla departe! Inimile tuturor erau pline de speranţă.

Şi oamenii nu se înşelau. Zece zile mai târziu, la 20 decembrie, Harbert intră în convalescenţă. Era desigur foarte slab şi ţinut la un regim sever, dar accesele nu mai apărură. De altfel, băiatul respecta cu sfinţenie tot ce i se spunea, dorind din tot sufletul să se facă bine.

Pencroff arăta şi el ca un om scăpat de la moarte. Era nebun de fericire, aiura parcă, iar pe Gédéon Spilett nu-l mai numea decât doctorul Spilett.

Nu le mai rămânea decât să dea de adevăratul medic.

Las’ că-l găsim noi repeta marinarul.

Un lucru era sigur oricare ar fi fost omul, trebuia să se aştepte ca Pencroff să-l strângă în braţe cu putere, ca un adevărat marinar.

O dată cu luna decembrie, luă sfârşit şi anul 1867, an plin de grele încercări pentru locuitorii insulei Lincoln. Anul 1868 începu cu o vreme minunată şi cu nişte călduri tropicale, pe care, din fericire, briza mării mai izbutea să le domolească. Harbert prindea noi puteri şi de pe patul lui, aşezat la fereastră, trăgea în plămâni aerul sănătos încărcat cu sare, care îi dădea sănătate. începuse să mănânce, şi Nab îi pregătea nişte mâncăruri minunate, uşoare şi gustoase.

Mai, mai să-mi pară rău că n-am tras să mor, spunea Pencroff.

În tot timpul acesta, ocnaşii nu se mai arătaseră prin jurul Casei de Granit. De la Ayrton n-aveau nici o ştire. Totuşi, inginerul şi Harbert mai trăgeau nădejdea să-l regăsească într-o zi, deşi tovarăşii lor nu se mai îndoiau de moartea lui. îşi dădeau însă cu toţii seama că nu puteau trăi în asemenea nesiguranţă şi erau hotărâţi să înfăptuiască expediţia lor, de îndată ce băiatul se va simţi bine. Trebuiau totuşi să mai aştepte o lună cel puţin, căci aveau nevoie de toate forţele coloniei, pentru a putea doborî pe ocnaşi.

Lui Harbert îi mergea din ce în ce mai bine. Congestia ficatului dispăruse şi rănile lui puteau fi socotite pe de-a-ntregul vindecate.

În cursul lunii ianuarie munciră mult pe platoul Grande-Vue, dorind să mai salveze din rămăşiţele recoltei de grâu şi legume, pe care voiau să le folosească drept seminţe pentru recolta viitoare. Cât despre refacerea coteţelor, a morii şi grajdurilor, Cyrus Smith socoti că era mai bine să mai aştepte. în timp ce tovarăşii lui şi el vor fi departe, ocnaşii erau în stare să viziteze din nou platoul şi, după obiceiul lor, să prade şi să incendieze iar totul. De aceea, aveau de gând să înceapă aceste lucrări după curăţirea insulei de răufăcători.

Pe la mijlocul lunii ianuarie, tânărul convalescent începu să se scoale din pat câteva ore pe zi. Puterile îi creşteau văzând cu ochii, ajutat fiind de natura lui robustă. Harbert împlinise optsprezece ani. Era înalt şi făgăduia să devină un bărbat frumos şi vânjos. începând de atunci, merse cu paşi repezi spre însănătoşire, sub supravegherea atentă şi îngrijirea severă a „doctorului Spilett”.

Către sfârşitul lunii ianuarie, Harbert cutreiera platoul Grande-Vue şi plaja. Câteva băi de mare, făcute în tovărăşia lui Pencroff şi a lui Nab, îi grăbiră întremarea. Cyrus Smith socoti că venise timpul să hotărască ziua plecării. Aleseră data de 15 februarie. Nopţile foarte înstelate ale anotimpului aveau să le uşureze cercetările pe întreg cuprinsul insulei.

Începură pregătirile destul de importante pentru această călătorie. Pionierii juraseră să nu se mai întoarcă la Casa de Granit înainte de a fi omorât pe ocnaşi şi a-l fi regăsit pe Ayrton, dacă mai trăia. Pe de altă parte, erau hotărâţi să descopere ascunzătoarea necunoscutului, care veghea cu atâta grijă asupra lor.

Pionierii noştri cunoşteau bine toată coasta răsăriteană a insulei, de la capul Ghearei până la capul Mandibulelor, mlaştina Tadornelor, împrejurimile lacului Grant, pădurea Jacamarului, între cursul râuiui Mercy şi al Pârâului Roşu, după cum cunoşteau şi o parte din povârnişurile de la poalele muntelui Franklin, unde îşi aşezaseră stâna.

Ei mai cercetaseră, dar nu îndeajuns, litoralul golfului Washington, de la capul Ghearei până la promontoriul Reptilei, mlaştinile şi regiunea împădurită din vest, precum şi nesfârşitele dune, care se terminau la botul căscat al golfului Rechinului.

Pionierii nu cercetaseră însă de loc pădurile întinse care acopereau peninsula Serpentină, ţărmul drept al râuiui Mercy, ţărmul stâng al râului Cascadei, văile şi povârnişurile întortochiate de la estul, nordul şi sudul muntelui Franklin, unde existau desigur multe ascunzişuri adânci. Erau deci câteva mii de acri de teren, care trebuiau cercetate.

Hotărâră să înceapă cu Far-West-ul în aşa fel, încât să cuprindă tot ţărmul drept al râuiui Mercy. Poate că ar fi fost mai nimerit să se îndrepte mai întâi spre stână, unde se temeau că se instalaseră din nou ocnaşii, fie ca să se adăpostească acolo, fie ca să prade. Se putea însă.întâmpla ca să ajungă acolo prea târziu, şi să găsească totul devastat. Iar dacă piraţii aveau de gând să stea ascunşi, era timp oricând să-i prindă, chiar în bârlog.

Pionierii hotărâră deci, după ce se sfătuiseră, să se îndrepte spre promontoriul Reptilei, mergând prin pădure. Aveau de gând să-şi deschidă drum cu toporul, croind astfel primul traseu al şoselei, care avea să lege Casa de Granit cu extremitatea peninsulei, pe o lungime de 16-17 mile.

Căruţa era în bună stare. Onaggaşii, bine odihniţi, puteau să umble mult. Încărcară căruţa cu alimente, îmbrăcăminte, vase de bucătărie, unelte de tot felul, precum şi arme şi muniţii, alese cu grijă din arsenalul atât de bogat al Casei de Granit. Pionierii ştiau că ocnaşii puteau fi ascunşi în pădure şi că, în mijlocul acestor desişuri, nu era greu să-i nimerească un glonte. De aceea trebuiau să ţină seama de acest lucru şi să nu se despartă, orice s-ar fi întâmplat.

Hotărâră să nu lase pe nimeni la Casa de Granit. Top şi Jup făceau şi ei parte din expediţie. Locuinţa lor din mijlocul stâncilor se putea păzi şi singură.

Ziua de 14 februarie, ajunul plecării, cădea într-o duminică. Ea fu consacrată în întregime odihnei. Harbert, vindecat, dar încă slab, avea un loc rezervat în căruţă.

A doua zi, în zori, Cyrus Smith luă toate măsurile ca să pună Casa de Granit la adăpost de orice invazie. Scările pe care le folosiseră odinioară fură duse la Cămin, unde le îngropară adânc în nisip. Aveau să se slujească de ele la întoarcere, deoarece scripetele ascensorului fusese demontat. Pencroff rămase ultimul în Casa de Granit, pentru a termina operaţia, apoi coborî pe o frânghie, pe care o strânseră după aceea, împiedicând astfel orice legătură între terasa casei şi plajă.

Vremea era minunată.

O să fie o zi călduroasă! spuse reporterul vesel.

Nu-i nimic, doctore Spilett, răspunse Pencroff, vom merge pe sub copaci, aşa că nici nu vom zări soarele!

Să pornim! zise inginerul.

Căruţa îi aştepta pe ţărm, lângă Cămin. Reporterul era de părere ca Harbert să ia loc în ea, cel puţin în primele ore ale călătoriei, şi tânărul se văzu nevoit să se supună sfatului doctorului său.

Nab luă onaggaşii de căpăstru. Cyrus Smith, reporterul şi marinarul mergeau înainte. Top sărea vesel de colo până colo. Harbert îl pofti în căruţă şi pe Jup, care primi fără să se lase rugat. în cele din urmă, grupul se puse în mişcare.

Căruţa ocoli cotul râului Mercy şi, după ce urcă malul stâng, cale de o milă, trecu podul care lega platoul cu drumul spre portul Balonului. Lăsând drumul în stânga lor, pionierii se afundară în uriaşele păduri ale regiunii Far-West.

Primele două mile, căruţa se mişcă uşor, copacii fiind mai răsfiraţi; din când în când, erau nevoiţi să taie câteva liane sau mărăcini, fără ca mersul lor să fie stânjenit de vreo piedică mai serioasă.

Frunzişul des al copacilor ţinea umbră şi răcoare. Cât cuprindeau cu ochii se întindeau desişuri mari de brazi „douglas”, dragonieri şi alte esenţe cunoscute, în care forfotea lumea păsărilor obişnuite ale insulei: tetra, jacamari, fazani şi tot solul de papagali zgomotoşi zburau de colo până colo. Prin iarbă alergau canguri, agutii şi cabiai, amintind pionierilor de primele excursii făcute pe insulă.

Mi se pare totuşi, spuse Cyrus Smith, că toate vieţuitoarele astea, fie cu pene, fie cu păr, sunt mai sperioase ca altădată. Se vede că pădurea a fost cutreierată de ocnaşi şi sunt sigur că în curând vom găsi şi urmele lor.

Într-adevăr, găsiră urme în nenumărate locuri. Mai mult sau mai puţin proaspete, toate dovedeau trecerea piraţilor. Ici, copaci crestaţi, pentru a însemna desigur drumul, colo urmele unui foc, mai departe urme de paşi rămase în locuri mocirloase. Totuşi, nimic nu indica o tabără stabilă.

Inginerul îşi sfătuise tovarăşii să nu vâneze. împuşcăturile ar fi putut atrage atenţia ocnaşilor, dacă aceştia se mai aflau în pădure, iar vânătorii ar fi fost ispitiţi să se depărteze de căruţă, umblând răzleţi, lucru cu totul neîngăduit.

Spre sfârşitul zilei, începură să înainteze mai greu. În unele locuri, pionierii se văzură nevoiţi să doboare copaci pentru a-şi croi drum. înainte de a pătrunde în desişuri, inginerul avea grijă să-i trimită pe Top şi Jup în cercetare. Cele două animale îşi îndeplineau conştiincios sarcina, astfel că inginerul înainta liniştit, ştiind că prin locurile cercetate de ele nu va întâlni fiare sau ocnaşi, tot atât de primejdioşi ca şi fiarele.

În prima seară, pionierii poposiră la opt mile depărtare de casa lor, pe malurile unui mic afluent al râului Mercy, pe care nu-l cunoscuseră încă şi care făcea parte din reţeaua de ape ce dădeau atâta fertilitate acestor pământuri.

Cinară cu poftă, căci erau înfometaţi, şi apoi luară toate măsurile pentru a petrece o noapte liniştită. Inginerul s-ar fi mulţumit să aprindă focuri în jurul taberei, dacă ar fi avut de-a face doar cu animale sălbatice – jaguari sau alte fiare; ocnaşii însă ar fi fost mai curând atraşi decât opriţi de aceste flăcări, aşa că socoti mai potrivit să se culce cu toţii pe întuneric.

Paza fu bine întocmită. Doi dintre pionieri vegheau în acelaşi timp şi din două în două ore hotărâră să fie schimbaţi de alţi doi tovarăşi ai lor. Şi cum, în ciuda protestelor sale, Harbert nu fu lăsat să facă de gardă, Pencroff cu reporterul şi inginerul cu Nab vegheară pe rând în împrejurimile taberei.

Întunericul ţinu doar câteva ore, pricinuit mai curând de desişul de nepătruns al ramurilor, decât de lipsa soarelui. Tăcerea fu tulburată din când în când de urletele răguşite ale jaguarilor şi de strigătele maimuţelor, care păreau să-l supere mult pe Jup.

Noaptea trecu în linişte, iar a doua zi, la 16 februarie, pionierii îşi reluară mersul încet prin pădure, În ziua aceea străbătură doar şase mile, căci la fiecare pas erau nevoiţi să-şi croiască drum cu topoarele, Procedând ca nişte pionieri adevăraţi, călătorii cruţau copacii mari şi frumoşi – care de altfel ar fi cerut sforţări uriaşe din partea lor – doborând mai curând puieţii, astfel că drumul lor ocolea şi şerpuia mereu.

În cursul acelei zile, Harbert descoperi soiuri noi de copaci, cum erau ferigile arborescente, cu frunze frumos aşezate, şi roşcovi cu fructe dulci, lunguieţe, care plăcură mult onaggaşilor. Mai găsiră şi nişte conifere minunate din specia „kauri”. Uriaşii aceştia, ale căror conuri verzi se ridicau până la două sute de picioare, creşteau în pâlcuri izolate. Coniferele acestea creşteau în număr mare în Noua Zeelandă şi erau la fel de vestite ca şi cedrii din Liban.

Specii noi de animale nu se vedeau. Zăriră însă, de departe, fără să se poată apropia de ele, o pereche de păsări de origine australiană, un fel de casoari, numiţi „emu”. Aveau vreo cinci picioare înălţime, erau acoperiţi cu pene cafenii şi cocoţaţi pe picioroange lungi. Top se repezi la ele, dar casoarii o luară la fugă, depărtându-se cu uşurinţă, deoarece goneau nemaipomenit de repede.

Mai găsiră câteva urme ale ocnaşilor. Lângă un foc, care părea stins de curând, pionierii descoperiră nişte urme de ghete, pe care le cercetară cu multă atenţie. Măsurându-le una după alta în lăţime şi în lungime, ei aflară cinci urme deosebite. Cei cinci ocnaşi poposiseră fără îndoială aici; dar pionierii nu o găsiră pe a şasea, cea pe care o căutau şi care ar fi fost a piciorului lui Ayrton.

Ayrton nu-i cu ei! spuse Harbert.

Nu, răspunse Pencroff, şi asta înseamnă că ticăloşii l-au omorât. Păcat că n-au o vizuină a lor, unde să-i înconjurăm ca pe nişte fiare sălbatice!

Nu stau pe loc, ci, pe cât se pare, rătăcesc de ici, colo, răspunse reporterul. Socot, se vede, că e mai bine aşa, până ce vor deveni stăpânii insulei.

Stăpânii insulei? răcni marinarul. Stăpânii insulei? Vocea i se sugruma, ca şi când o mână de fier i-ar fi strâns gâtul. Spuse apoi cu un glas mai potolit:

Ştiţi, domnule Cyrus, ce glonte am eu în puşcă?

Nu, Pencroff.

Acela care a străbătut pieptul lui Harbert şi vă dau cuvântul meu că glontele ăsta îşi va nimeri ţinta!

Dar această dreaptă răzbunare tot nu l-ar fi putut învia pe Ayrton, şi din cercetarea urmelor se părea că, din nefericire, nu mai era nici o nădejde să-l mai revadă vreodată!

În seara aceea, poposiră la paisprezece mile de Casa de Granit şi Cyrus Smith socoti că-i mai despart doar cinci mile de capul Reptilei.

Într-adevăr, pionierii ajunseră a doua zi la capătul peninsulei. Străbătuseră pădurea în toată lungimea ei, dar nu găsiseră nici un semn care să le arate unde era ascunzişul ocnaşilor sau ascunzişul şi mai tainic al misteriosului necunoscut.