CAPITOLUL XII.

Explorarea peninsulei Serpentine. Popas la revărsarea râului Cascadei. La şase sute de paşi de stână. Gédéon Spilett şi Pencroff pleacă în recunoaştere. Întoarcerea lor. Înainte! O poartă deschisă. O fereastră luminată. La lumina lunii.

A doua zi, la 18 februarie, cercetară tot litoralul împădurit, ce se întindea de la promontoriul Reptilei până la râul Cascadei. Pionierii scotociră cu de-amănuntul pădurea, care ocupa întreaga lăţime a peninsulei, pe o întindere de trei-patru mile. Copacii uriaşi şi rămuroşi dovedeau fertilitatea pământului, mai uimitoare aci decât pe tot restul insulei. Părea un colţ de junglă africană sau de pădure virgină de pe malul Amazonului, transplantată aici, în mijlocul zonei temperate. Lucrul acesta îi făcea pe pionieri să creadă că minunaţii arbori găseau în pământul acesta umed la suprafaţă, dar încălzit în adâncime de focuri vulcanice, condiţii neobişnuite într-o climă temperată. Peste tot dominau kaurii şi eucalipţii uriaşi.

Totuşi, pionierii nu veniseră să admire aceste frumuseţi. Ei ştiau de mult că în această privinţă, insula Lincoln putea să se ia la întrecere cu insulele din grupul Canarelor, numite pe vremuri „Insulele Fericite”. Dar insula lor nu le mai aparţinea în întregime. Alţi oameni pătrunseseră aici; pe meleagurile lor călcau ticăloşi, care trebuiau ucişi fără milă.

Pe coasta răsăriteană, cu toate cercetările lor, nu mai găsiră nici o urmă. Nici urme de paşi, nici crestături pe copaci, nici cenuşă rece, nici tabere părăsite.

Nu mă miră! spuse Cyrus Smith. Ocnaşii au debarcat pe insulă lângă capul Epavei şi s-au afundat îndată în pădurile Far-West-ului, după ce au trecut de mlaştinile Tadornelor. Ei au urmat cam acelaşi drurn pe care l-am străbătut şi noi de când am părăsit Casa de Granit. Astfel se explică urmele găsite în pădure. Odată ajunşi pe litoral, ocnaşii au înţeles că nu vor găsi un adăpost bun prin locurile astea, aşa că au luat-o spre nord, unde au dat de stână…

Poate că s-au întors acolo, spuse Pencroff.

Nu prea cred, răspunse inginerul. îşi închipuie ei că vom cerceta şi pe acolo. Stâna este pentru ei doar un loc de aprovizionare, nu o tabără definitivă.

Are dreptate Cyrus, spuse reporterul, şi după mine, ocnaşii trebuie să-şi fi căutat un adăpost în văile dintre povârnişurile de la poalele muntelui Franklin.

Atunci la ce mai stăm, domnule Cyrus? Să mergem drept la stână! strigă Pencroff. Să isprăvim odată! M-am săturat să ne tot pierdem timpul!

Nu, dragul meu, răspunse inginerul. Uiţi că trebuie să aflăm neapărat dacă se ascunde vreo locuinţă în pădurea Far-West. Ştii că expediţia noastră are un dublu scop, Pencroff. Pe de o parte vrem să pedepsim nişte ticăloşi, iar pe de altă parte, adu-ţi aminte, am pornit să arătăm cuiva recunoştinţa noastră!

Frumoase cuvinte, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Mă bate totuşi gândul că pe domnul acela o să-l găsim numai când va binevoi el singur să se arate.

Pencroff exprima prin aceste cuvinte părerea tuturor. După câte se părea, ascunzişul necunoscutului era tot atât de tainic, ca şi persoana lui.

În seara aceea, căruţa se opri la revărsarea râului Cascadei. Tabăra fu aşezată ca de obicei şi măsurile de pază luate ca întotdeauna. Harbert era din nou băiatul zdravăn şi sănătos de odinioară şi se simţea foarte bine în aer liber, între briza oceanului şi aerul înviorător al pădurii. Nu mai călătorea în căruţă, ci alerga în fruntea caravanei.

A doua zi, la 19 februarie, pionierii părăsiră litoralul, pe care se îngrămădeau atât de pitoresc stâncile de bazalt de forme atât de diferite şi o luară de-a lungul malului stâng al râului. Drumul fusese croit, în parte, în timpul excursiilor, ce le făcuseră de la stână până la ţărmul de vest. Pionierii se aflau la şase mile de muntele Franklin.

Planul inginerului era următorul: să cerceteze cu de-amănuntul toată valea râului şi să înainteze, cu băgare de seamă, până în împrejurimile stânei; dacă găseau stâna ocupată, trebuiau s-o ia cu asalt, cu forţa; dacă nu era ocupată, se vor întări acolo şi vor face din ea baza de la care aveau să cerceteze povârnişurile muntelui Franklin.

Pionierii aprobară planul, grăbiţi cum erau să ia din nouă în stăpânire insula lor.

Urmară deci valea îngustă, care despărţea două din cele mai puternice metereze ale muntelui Franklin. Cu cât înaintau spre zonele superioare ale vulcanului, cu atât se răreau copacii, atât de deşi pe malul apei. Solul accidentat ar fi putut să ascundă curse, aşa că nu înaintau decât cu mare grijă. Top şi Jup deschideau drumul ca înaintaşi, cercetând în dreapta şi în stingă tufişurile dese, întrecându-se în pricepere şi vioiciune, Nu găsiră totuşi nici urmă de ocnaşi.

Pe la orele cinci, căruţa se opri la şase sute de paşi de ţarcul stânei, care era ascuns de o perdea semi-circulară de copaci.

Trebuiau să afle dacă stâna era ocupată. Nu puteau face lucrul acesta în plină zi, fără să se expună să fie împuşcaţi ca Harbert. Cel mai bun lucru era să aştepte venirea nopţii.

Dar Gédéon Spilett ardea de nerăbdare să cerceteze împrejurimile stânei, iar Pencroff, nerăbdător şi el, voia să-l întovărăşească.

Nu, dragii mei, se împotrivi inginerul. Aşteptaţi până la noapte. Nu voi lăsa pe niciunul dintre voi să-şi primejduiască viaţa în plină zi.

Dar, domnule Cyrus… începu marinarul, care nu părea dispus să se supună.

Te rog, Pencroff, spuse inginerul.

Fie! se învoi marinarul, înjurându-i pe ocnaşi marinăreşte, ca să-i mai treacă necazul.

Pionierii rămaseră deci în jurul căruţei, supraveghind cu grijă pădurea din jurul lor.

Mai trecură trei ore. Vântul încetase şi o tăcere deplină domnea pe sub copacii uriaşi. S-ar fi auzit cu uşurinţă căderea unei crenguţe, zgomotul unui pas pe frunzele uscate sau foşnetul unui trup strecurându-se printre ierburi. Nu mişca însă nimic, de altminteri, riici Top, culcat cu botul pe labe, nu dădea nici un semn de nelinişte.

Pe la orele opt era destul de întuneric ca să poată porni în recunoaştere. Gédéon Spilett şi Pencroff erau gata de plecare. Cyrus Smith se învoi. Top şi Jup rămaseră cu inginerul, Harbert şi Nab, ca să nu dea de veste sosirea lor printr-un lătrat sau strigăt necugetat.

Nu vă avântaţi fără socoteală! le spuse Cyrus Smith marinarului şi reporterului. Nu trebuie să puneţi stăpânire pe stână, trebuie doar să vedeţi dacă este sau nu ocupată!

Am înţeles! răspunse Pencroff.

Şi plecară amândoi. Frunzişul îi ascundea bine, aşa că nimeni nu-i putea zări la o depărtare de douăzeci, treizeci de paşi. Pencroff şi reporterul înaintau încet, oprindu-se la fiece zgomot suspect ce-l auzeau.

Păstrau oarecare, depărtare între ei, ca să nu-i poată lovi cu uşurinţă gloanţele ocnaşilor, la care se aşteptau în orice clipă.

Cinci minute mai târziu, Gédéon Spilett şi. Pencroff ieşiseră din pădure. Ajunseră la marginea luminişului, unde se ridica ţarcul stânei.

Se opriră. Asupra tăpşanului despădurit mai stăruia o lumină ştearsă. Poarta stânei, ce se zărea la vreo treizeci de paşi, părea să fie închisă. Cei treizeci de paşi până la ea constituiau, cum se spune, „zona primejdioasă”, căci orice glonţ pornit din vârful gardului putea să-l răpună pe îndrăzneţul care s-ar fi aventurat în locul acesta deschis.

Gédéon Spilett şi marinarul nu erau oamenii care să se înspăimânte de un glonte, dar ştiau – în afară de faptul că ei ar fi fost primele victime – că nesocotinţa lor ar putea primejdui viaţa tovarăşilor lor. Şi dacă ei ar fi căzut, ce se făceau Cyrus Smith, Nab şi Harbert?

Pencroff, a cărui enervare sporise de când se vedea atât de aproape de stână, era gata să se repeadă, dar reporterul îl trase înapoi cu putere.

Peste câteva clipe va fi întuneric, îi şopti Gédéon Spilett la ureche, şi atunci pornim.

Pencroff strânse cu putere patul armei, se stăpâni şi aşteptă înjurând pe înfundate.

Ultimele lumini ale amurgului se stinseră curând şi întunericul, ce părea să izvorască chiar din pădure, cuprinse întregul luminiş. Muntele Franklin părea acum un paravan uriaş, care acoperea zarea înspre apus. Noaptea venise repede, aşa cum se lasă ea în zonele calde. Era timpul să pornească.

De când se postaseră la marginea luminişului, reporterul şi marinarul nu slăbiseră din ochi gardul. Stâna părea părăsită. Muchea gardului se zărea limpede, ca o linie mai întunecată, ce se desprindea din bezna înconjurătoare. Totuşi, era foarte posibil ca un ocnaş să stea la pândă în dosul ulucilor, spre a fi feriţi de orice surpriză.

Gédéon Spiletf strânse mâna tovarăşului său şi amândoi se târâră spre stână, ţinându-şi puştile pregătite.

Ajunseră la poartă, fără să fi zărit vreo lumină.

Pencroff încercă s-o împingă, dar, după cum bănui seră şi ei, era închisă. Constată însă că barele exterioare nu erau proptite.

S-ar fi putut întâmpla ca ocnaşii să fie la stână şi să fi proptit în aşa fel poarta, ca ea să nu poată fi împinsă din afară.

Gédéon Spilett şi Pencroff traseră cu urechea.

Nu se auzea nici un zgomot. Caprele şi muflonii dormeau desigur în grajduri şi nimic nu tulbura liniştea nopţii.

Neauzind nici o mişcare, reporterul şi marinarul se întrebară dacă n-ar fi fost nimerit să sară gardul şi să intre în stână, cu toate că Cyrus Smith le pusese în vedere să nu facă asemenea încercare.

De fapt, planul putea să izbutească, dar putea tot atât de bine să dea greş. Dar, presupunând că ocnaşii nu bănuiau ce se pornise împotriva lor şi că ar fi putut fi luaţi prin surprindere, era oare nimerit ca ei doi să compromită eventuala reuşită a atacului, năpustindu-se orbeşte peste gard?

Reporterul socoti deci că era totuşi mai bine să aştepte şi să încerce să pătrundă în stână împreună cu ceilalţi pionieri. Un lucru era sigur: că puteau ajunge până la gard fără să fie văzuţi. Ţarcul nu era păzit.’ Era mai bine deci să se întoarcă la căruţă.

Pencroff fu şi el de aceeaşi părere şi primi numaidecât să-l însoţească pe reporter înapoi la tovarăşii lor, Peste câteva minute, inginerul află cum stăteau lucrurile.

Gândindu-mă bine, spuse el, încep să cred că ocnaşii nu sunt la stână.

Vedem noi, după ce sărim gardul, răspunse Pencroff.

Mergem la stână, dragii mei! îi anunţă Cyrus Smith.

Căruţa o lăsăm în pădure? întrebă Nab, Nu, ea e furgonul nostru cu muniţii şi alimente, răspunse inginerul, şi la nevoie ne va sluji de baricadă. O luăm cu noi!

Hai să pornim, îi îndemnă Gédéon Spilett. Căruţa ieşi din pădure şi înainta fără zgomot spre gard.

Era întuneric şi peste tot domnea o tăcere desăvârşită. Iarba deasă înăbuşea şi zgomotul paşilor.

Pionierii erau pregătiţi să tragă. Pencroff îi porunci lui Jup să meargă în urmă, iar Nab îl ţinea pe Top de zgardă, ca să nu se avânte prea repede.

Ajunseră în luminiş. Era pustiu. Fără teamă, oamenii înaintară spre ţarc. Străbătură în câteva clipe „zona primejdioasă”, fără să fie întâmpinaţi cu împuşcături. Căruţa se opri în faţa gardului. Nab rămase lângă onaggaşi, iar inginerul, reporterul, Harbert şi Pencroff se îndreptară spre poartă, ca să cerceteze dacă era proptită pe dinăuntru.

Poarta însă era deschisă!

Ce tot spuneaţi voi mai înainte? întrebă inginerul, întorcându-se spre marinar şi reporter.

Aceştia priveau înmărmuriţi.

Aş putea să jur, spuse Pencroff, că poarta era închisă adineauri!

Pionierii şovăiră o clipă. Să fi fost ocnaşii la stână atunci când Pencroff şi reporterul porniseră în recunoaştere? Fără îndoială, căci poarta închisă adineauri, doar unul dintre ei putea s-o fi deschis. Se mai aflau acolo sau ieşiseră?

Toate întrebările acestea se îmbulzeau în mintea pionierilor, fără să-şi găsească răspuns!

În clipa aceea, Harbert, care înaintase câţiva paşi, se dădu repede înapoi, apucându-l pe Cyrus Smith de mână.

Ce s-a întâmplat? întrebă inginerul.

Se vede lumină.

În casă?

Da!

Toţi cinci înaintară spre poartă şi într-adevăr, prin geamuri, străbătea o lumină slabă.

Cyrus Smith luă repede o hotărâre.

Mare noroc să-i găsim pe ocnaşi închişi în casă şi să-i luăm prin surprindere. S-a isprăvit cu ei! Haideţi!

Pionierii se strecurară în ţarc cu puştile pregătite. Lăsară căruţa afară, în paza lui Jup şi a lui Top, pe care-i legaseră pentru mai multă siguranţă.

Cyrus Smith, Pencroff şi Gédéon Spilett, pe o parte, Harbert şi Nab, pe cealaltă, se furişară de-a lungul gardului până în faţa casei, cercetând această parte a stânei, care însă era pustie şi cufundată în întuneric.

În câteva clipe se adunară cu toţii lângă casă, în faţa uşii închise.

Cyrus Smith făcu tovarăşilor un semn cu mâna ca să nu se mişte; se apropie apoi de fereastra slab luminată şi aruncă o privire în cameră.

Pe masă se afla un felinar aprins. Lângă masă era patul lui Ayrton.

Pe pat era întins un om.

Deodată, Cyrus Smith se dădu înapoi, strigând cu glas stins:

Ayrton!

Pionierii se repeziră la uşă, mai s-o smulgă din ţâţâni şi năvăliră cu toţii în cameră.

Ayrton părea să doarmă. Se vedea pe chipul lui că suferise mult. Pe mâini şi pe picioare avea vânătăi mari.

Cyrus Smith se plecă asupra lui.

Ayrton, strigă inginerul, apucând braţul omului regăsit în împrejurări atât de neaşteptate.

La acest strigăt, Ayrton deschise ochii, uitându-se la Cyrus Smith şi la ceilalţi:

Dumneavoastră, dumneavoastră?

Ayrton! Ayrton! repetă Cyrus Smith.

Unde mă aflu?

În casa de la stână!

Singur?

Da!

Se vor întoarce! strigă Ayrton. Apăraţi-vă. Apăraţi-vă!

Şi căzu înapoi sleit.

Spilett, spuse inginerul, putem fi oricând atacaţi. Aduceţi căruţa în ţarc, baricadaţi poarta şi apoi întoarceţi-vă cu toţii aici.

Pencroff, Nab şi reporterul se repeziră să îndeplinească ordinele inginerului. Nu aveau nici un moment de pierdut. Poate că ocnaşii şi puseseră mâna pe căruţa lor.

Într-o clipă, reporterul şi cei doi tovarăşi ai săi străbătură ţarcul, îndreptându-se spre poartă, în dosul căreia Top începuse să mârâie.

Inginerul, părăsindu-l un moment pe Ayrton, ieşi din casă cu puşca pregătită. Harbert mergea lângă el. Supravegheau amândoi coasta muntelui care domina stâna. Dacă ocnaşii pândeau ascunşi acolo, ei ar fi putut să ucidă pe rând toţi pionierii.

În clipa aceea, luna se ridică deasupra pădurii întunecate şi un val de lumină se răspândi pe cuprinsul ţarcului. Se vedeau pâlcurile de copaci, pârâiaşul şi întinsul covor de iarbă, ce acoperea pământul. înspre munte, casa şi o parte din gard se desprindeau albe în lumina lunii. în partea cealaltă, spre poartă, ţarcul se afla în umbră.

Pe neaşteptate, o matahală întunecată se ivi în faţa lor. Era căruţa, care pătrundea în cercul de lumină şi Cyrus Smith auzi zgomotul porţii pe care o închideau tovarăşii lui, proptind-o apoi pe dinăuntru.

Dar în aceeaşi clipă, Top începu să latre cu furie şi se repezi, rupându-şi zgarda, spre fundul ţarcului, în dreapta casei.

Prieteni, fiţi atenţi! Puşca la ochi! strigă Cyrus Smith.

Pionierii îşi potriviră puştile, aşteptând să tragă. Top lătra într-una, iar Jup scotea nişte şuierături ascuţite, alergând după câine.

Pionierii se repeziră pe urmele lor, ajungând pe malul pârâului, străjuit de copaci uriaşi.

Şi acolo, în plină lumină, ce le văzură ochii?

Pe mal zăceau cinci trupuri!

Erau cadavrele ocnaşilor, care debarcaseră cu patru luni înainte pe insula Lincoln.