CAPITOLUL XIII.

Ce povesteşte Ayrton. Planurile foştilor tovarăşi. Ocnaşii se instalează la stână. Cel ce face dreptate pe insula Lincoln. Vasul Bonadventure. Cercetări în jurul muntelui Franklin. Povârnişurille superioare. Bubuituri subterane. Un răspuns al lui Pencroff. În fundul craterului. Întoarcerea.

Ce se întâmplase? Cine-i ucisese pe ocnaşi? Poate Ayrton? Era cu neputinţă; cu foarte puţin înainte se temea de întoarcerea lor!

Ayrton căzuse într-un somn adânc, din care nu izbutiră să-l trezească. După cele câteva cuvinte pe care le rostise, fusese cuprins de o toropeală adâncă şi căzuse pe pat, nemaifiind în stare să se mişte.

Pionierii, pradă gândurilor învălmăşite şi cât se poate de agitaţi, aşteptară toată noaptea, fără să părăsească casa lui Ayrton şi fără să se întoarcă la locul unde zăceau trupurile ocnaşilor. După cât se părea, Ayrton nu va fi în stare să le dea amănunte asupra împrejurărilor în care îşi găsiseră moartea ticăloşii, pentru că nici el nu ştia cum de se afla la stână. S-ar fi putut totuşi să cunoască cele petrecute înaintea groaznicei execuţii.

A doua zi, Ayrton se trezi din toropeală şi tovarăşii îi împărtăşiră bucuria pe care o resimţeau regăsindu-l, aproape sănătos, după o lipsă de peste patru luni de zile.

Ayrton le istorisi în puţine cuvinte ce i se întâmplase sau mai bine-zis ceea ce ştia el.

A doua zi, după întoarcerea la stână, în ziua de 10 noiembrie, în amurg, fusese luat prin surprindere de către ocnaşii care săriseră gardul. Îl legaseră cobză şi îl târâseră într-o peşteră întunecoasă de la poalele muntelui Franklin, unde îşi făcuseră ascunzişul.

Hotărâseră să-l ucidă şi a doua zi erau gata s-o facă, când unul dintre ocnaşi îl recunoscu şi-l strigă pe numele ce-l purtase în Australia. Nemernicii aceştia, pregătiţi să-l ucidă pe Ayrton, cruţară viaţa lui Ben Joyce.

Din clipa aceea, Ayrton fu hărţuit fără încetare de foştii lui tovarăşi. Voiau să-l atragă din nou de partea lor şi nădăjduiau să pătrundă cu ajutorul lui în inaccesibila Casă de Granit şi să devină stăpânii insulei, după ce vor fi ucis pionierii!

Ayrton se împotrivi. Fostul ocnaş, pocăit şi iertat de semenii lui, era hotărât să moară fără să-şi trădeze tovarăşii.

Legat şi păzit, cu căluş în gură, Ayrton trăi patru luni în peştera ocnaşilor.

Ticăloşii descoperiseră stâna puţin după venirea lor pe insulă şi trăiau folosind rezervele ei, fără să locuiască totuşi acolo. În ziua de 11 noiembrie, doi dintre tâlhari, surprinşi pe neaşteptate de pionieri, traseră asupra lui Harbert şi unul dintre ei se înapoie, lăudându-se că a ucis un locuitor al insulei. Se întorsese totuşi singur. Tovarăşul lui căzuse înjunghiat de Cyrus Smith.

E lesne de închipuit durerea lui Ayrton când află despre moartea lui Harbert. Rămăseseră doar patru pionieri, oricând la cheremul ocnaşilor.

După această întâmplare, tot timpul cât Harbert zăcu bolnav la stână, piraţii nu-şi părăsiră bârlogul şi chiar după ce devastară platoul se întoarseră tot acolo.

Începură să-l chinuie mai rău pe Ayrton. Mâinile şi picioarele lui mai purtau încă urmele frânghiilor cu care fusese legat zi şi noapte. Tot timpul se aştepta să fie ucis.

Lucrurile merseră astfel până în a treia săptămână a lunii februarie. Ocnaşii, pândind mereu clipa potrivită, părăseau destul de rar adăpostul, mulţumindu-se să vâneze, fie în interiorul insulei, fie pe coasta sudică. Ayrton nu mai avea ştiri de la prietenii lui şi nu mai credea să-i revadă vreodată.

În cele din urmă, nenorocitul, slăbit de chinurile suferite, căzu într-o toropeală adâncă, nemaivăzând şi nemaiauzind nimic. Din clipa aceea, cu două zile în urmă, nu mai ştia ce s-a petrecut cu el.

Dar, domnule Smith, adăugă el, cum se face că deşi eram închis în peşteră, mă aflu acum la stână?

Cum se face că ocnaşii zac morţi acolo, în mijlocul ţarcului? răspunse inginerul.

Morţi? strigă Ayrton, ridicându-se într-o rână, cu toate că era foarte slăbit.

Tovarăşii săi se grăbiră să-l sprijine. Voia să se scoale cu tot dinadinsul, aşa că îl însoţiră până la râu.

Se luminase de ziuă.

Pe ţărm zăceau cele cinci cadavre ale ocnaşilor, în poziţia în care îi surprinsese moartea fulgerătoare.

Ayrton era înmărmurit. Cyrus Smith şi tovarăşii lui îl priveau în tăcere.

La un semn al inginerului, Nab şi Pencroff cercetară trupurile înţepenite de frig.

Nu găsiră nici un fel de rană.

Examinându-i însă cu de-amănuntul, Pencroff observă pe fruntea unuia, pe pieptul altuia, pe spatele celuilalt, pe umărul altuia un punct mic roşu, urma unei lovituri atât de puţin vizibile, încât era imposibil să-şi dea seama ce o pricinuise.

Aici au fost loviţi! spuse Cyrus Smith.

Dar cu ce armă? strigă reporterul.

O armă care trăsneşte, necunoscută nouă.

Dar cine să-i fi trăsnit?se miră Pencroff.

Acela care face dreptate pe insulă, răspunse Cyrus Smith, acela care te-a transportat pe tine aici, Ayrton, acela care ne-a ajutat din nou, acela care face pentru noi ceea ce nu putem face singuri, acela care se ascunde după ce ne vine într-ajutor.

Hai să-l căutăm! strigă Pencroff.

Să-l căutăm, desigur, răspunse Cyrus Smith, dar fiinţa superioară care face astfel de minuni se va arăta doar atunci când va dori ea să o cunoaştem. Să-l căutăm, totuşi, urmă el. Poate vom izbuti într-o bună zi să dovedim binefăcătorului nostru că suntem oameni care am meritat bunăvoinţa sa! Ce n-aş da să-i putem fi şi noi de ajutor, chiar cu preţul vieţii noastre.

Din ziua aceea, singura grijă a locuitorilor insulei Lincoln a fost să-l găsească pe binefăcătorul lor. Se străduiau toţi să dezlege taina aceluia, care părea să fie un om înzestrat cu daruri necunoscute celorlalţi oameni.

Pionierii se întoarseră în casa de la stână, unde, mulţumită îngrijirilor primite, Ayrton îşi recapătă puterile şi liniştea.

Nab şi Pencroff târâră cadavrele ocnaşilor în pădure şi le îngropară adânc, departe de stână.

Apoi, Ayrton află tot ce se întâmplase în timpul cât fusese închis. Află de suferinţele lui Harbert şi prin ce încercări trecuseră pionierii. Află de asemenea că pionierii nu mai credeau să-l revadă vreodată, fiind siguri că fusese ucis fără milă de ocnaşi.

Şi acum, spuse Cyrus Smith, mai avem de îndeplinit o datorie. Jumătate din ce ne-am pus în gând a fost înfăptuit, dar, deşi am scăpat de ocnaşi, nu ne putem totuşi lăuda că am redevenit stăpânii insulei prin noi înşine.

De aceea, răspunse. Gédéon Spilett, ar fi bine să căutăm prin toate văile de la poalele muntelui Franklin. Să nu lăsăm nici o văgăună şi nici o peşteră necercetată! Credeţi-mă, în viaţa mea nu am întâlnit un mister mai atrăgător pentru gusturile unui reporter!

Şi nu ne întoarcem la Casa de Granit, completă Harbert, până ce nu dăm de binefăcătorul nostru!

Vom face tot ce este omeneşte cu putinţă, zise inginerul, dar vă spun încă o dată: cred că nu-l vom găsi decât atunci când va voi el singur să se arate.

Rămânem la stână? întrebă Pencroff.

Da, rămânem aici, hotărî Cyrus Smith. Avem tot ce ne trebuie şi ne aflăm în inima ţinutului pe care dorim să-l cercetăm. De altminteri, cu căruţa ajungem repede la Casa de Granit, de va fi nevoie.

Bine, zise marinarul, dar mai este ceva.

Ce anume?

Trece vara şi noi avem de făcut un drum pe mare!

Un drum pe mare? se miră Gédéon Spilett.

Da, la insula Tabor, răspunse Pencroff. Trebuie să ducem acolo o scrisoare, în care arătăm aşezarea insulei noastre, unde se află şi Ayrton. Dacă vine yachtul scoţian să-l ia? Cine ştie dacă nu e prea târziu?

Dar bine, Pencroff, întrebă Ayrton, cu ce vrei să faci drumul ăsta?

Cum cu ce? Cu Bonadventure!

Cu Bonadventure?! strigă Ayrton. Nu mai există!

Cum, nu mai există vasul meu? răcni Pencroff, sărind în picioare.

Nu! răspunse Ayrton. Ocnaşii au dat de el acum o săptărnână, au pornit pe mare şi…

Şi? îl grăbi Pencroff cu inima zvâcnind.

Şi, nemaiavându-l pe Bob Harvey ca să conducă vasul, s-au lovit de stânci şi au sfărâmat corabia!

Ah, ticăloşii! Tâlharii! Nemernicii! strigă Pencroff.

Pencroff, spuse Harbert, cuprinzând mâna marinarului, vom face un alt Bonadventure, mai mare! Avem doar la îndemână toată fierăria şi întreg echipamentul bricului, Dar nu vă daţi seama, zise Pencroff amărât, că va dura cinci sau şase luni până să construim un vas de treizeci sau patruzeci de tone?

Avem tot timpul, răspunse reporterul, – şi oricum, anul acesta nu mai mergem la insula Tabor.

Ce vrei, Pencroff, nu avem ce face! spuse inginerul. Doresc numai ca întârzierea asta să nu ne aducă vreo pagubă!

Ah! Bonadventure a mea! Sărmana mea corabie! se văicărea Pencroff, adânc mâhnit de pierderea vasului, de care fusese atât de mândru.

Distrugerea corăbiei era o lovitură grea pentru pionieri, care hotărâră să repare pierderea cât mai repede cu putinţă. Acum însă, voiau să ducă la bun sfârşit cercetările începute în regiunea cea mai tainică a insulei.

Se aşternură pe lucru în aceeaşi zi, 19 februarie. Cercetările ţinură o săptămână. Poalele muntelui, cu povârnişurile şi ramificaţiile lor, alcătuiau un labirint de văi şi clinuri foarte încâlcite. Fără îndoială că aici, în fundul trecătorilor înguste, şi poate chiar înăuntrul masivului muntelui Franklin, trebuiau făcute cercetările. Nicăieri pe insulă nu s-ar fi putut ascunde mai bine o locuinţă, al cărui ocupant ţinea să rămână necunoscut. Atât de întortochiate erau văile, încât Cyrus Smith se văzu nevoit să procedeze cât se poate de sistematic.

Pionierii cercetară mai întâi valea care se deschidea la sudul vulcanului şi primea apele râului Cascadei. Aci le arătă Ayrton şi peştera în care se adăpostiseră ocnaşii şi în care fusese ţinut închis. Era aşa cum o părăsise Ayrton. Găsiră dosite în ea provizii şi muniţii, furate de ocnaşi pentru a-şi face rezerve.

Toată valea care ducea la peşteră era umbrită de copaci frumoşi, printre care dominau coniferele, şi fu cercetată cu grijă. La capătul văii, pionierii cotiră spre vest şi se afundară într-o râpă îngustă, care se pierdea printre stâncile de bazalt ale litoralului.

Aici, copacii se răreau şi pietrişul lua locul păşunilor, începea regiunea stearpă a insulei. Se şi putea recunoaşte că dintre văile care se încrucişau la poalele muntelui Franklin, numai trei erau împădurite şi bogate în păşuni, cum era valea în care se afla aşezată stâna. Valea stânei se mărginea la răsărit cu valea prin care curgea râul Cascadei şi la apus cu valea Pârâului Roşu. Ambele ape primeau mulţi afluenţi din munte, cursuri de apă mărunte, care înviorau regiunea roditoare din sudul insulei. Râul Mercy era alimentat direct de izvoare bogate, ascunse prin desişurile pădurilor Jacamarului, izvoare asemănătoare acelora care se răsfirau în nenumăratele cursuri mici de apă, ce udau pădurile care acopereau peninsula Serpentinei.

Oricare dintre cele trei văi, bogate în apă, ar fi putut adăposti un, pustnic, care ar fi găsit în ele toate cele necesare traiului. Dar pionierii le mai cercetaseră şi altădată şi nicăieri nu găsiseră urma omului.

Oare ascunzătoarea căutată să fie pitită în fundul trecătorilor sterpe, în mijlocul stâncilor prăvălite, în văgăunile dinspre nord, pe unde se scurseseră râurile de lavă?

În partea de nord, la poalele muntelui Franklin, se aflau doar două văi, largi, nu prea adânci, lipsite de verdeaţă, presărate cu blocuri de granit, brăzdate de morene lungi şi pardosite cu lavă. Pe alocuri zăceau blocuri de minereu, printre care erau presărate bucăţi de obsidian şi labradorit. Cercetările fură lungi şi anevoioase. Prin văile acestea se căscau mii de cavităţi, care nu prea erau plăcute de locuit, însă bine ascunse, şi în care se pătrundea foarte greu. Pionierii cercetară chiar şi tunelurile întunecate, rămase încă din epoca activităţii vulcanului, bolţi înnegrite de flăcările vechi, care pătrundeau până în adâncul muntelui. Cercetară galeriile întunecate folosind torţe aprinse, scotocind toate adâncimile. Peste tot domneau tăcerea şi întunericul. Părea că nici o fiinţă omenească nu-şi purtase vreodată paşii prin aceste tuneluri străvechi şi nu mişcase din loc vreo stâncă, din clipa când insula ieşise din valuri.

Dar, deşi văgăunile erau pustii şi întunecate, Cyrus Smith fu nevoit să constate că prin acele locuri nu domnea totuşi o tăcere desăvârşită.

În fundul uneia dintre aceste caverne, care se întindea pe o distanţă de câteva sute de picioare, pătrunzând în inima muntelui, el auzi nişte zgomote surde, a căror intensitate era mărită de sonoritatea bolţilor de stâncă.

Gédéon Spilett, care îl întovărăşea, auzi şi el acest murmur îndepărtat, care putea să însemne o trezire a focurilor subterane. Se opriră de mai multe ori să asculte şi amândoi înţeleseră că în adâncurile pământului se petrecea o reacţie chimică.

Te pomeneşti că vulcanul nu este cu totul stins! spuse reporterul.

Se prea poate ca după plimbarea noastră în crater, răspunse Cyrus Smith, să se fi întâmplat oarecare schimbări în păturile adânci. Orice vulcan, chiar dacă este stins, poate să se trezească.

N-ar fi primejdios pentru insula Lincoln o erupţie a muntelui Franklin? întrebă Gédéon Spilett.

Nu cred, răspunse inginerul. Craterul, adică supapa de siguranţă, există, şi surplusul de vapori şi de lavă va irupe pe drumul obişnuit, aşa cum izbucnea şi în trecut.

Afară numai dacă lavele nu-şi croiesc o altă cale, nouă, către ţinuturile mănoase ale insulei!

Nu văd de ce ar face-o, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, – şi de ce n-ar urma drumul de până acuma?

Ei! Vulcanii au uneori toane! răspunse reporterul.

Ia seama, observă inginerul, că înclinarea întregului masiv al muntelui Franklin înlesneşte scurgerea lavei spre văile pe care le cercetăm în clipa de faţă. Doar un cutremur de pământ ar putea să schimbe centrul de gravitate al muntelui, modificând şi calea lavei.

În asemenea împrejurări ne putem aştepta oricând la un cutremur de pământ, observă Gédéon Spilett.

Desigur, răspunse inginerul, mai ales când încep să se trezească forţele subterane şi când măruntaiele globului se simt prea apăsate după un repaus mai lung. Aşa încât, dragă Spilett, o erupţie este un lucru, grav şi ar fi mai bine să nu se trezească vulcanul. Dar parcă stă în puterea noastră? În tot cazul, orice s-ar întâmpla, domeniul nostru de la Grande-Vue nu cred să fie serios ameninţat. între munte şi şes există o depresiune simţitoare şi dacă lava ar lua drumul lacului, ea ar fi aruncată spre dune şi împrejurimile golfului Rechinului.

N-am văzut în creştetul muntelui nici o dâră de fum, care să vestească vreo erupţie apropiată, observă Gédéon Spilett, Nu, spuse Cyrus Smith, nici aburi nu ies din crater. Chiar ieri l-am observat. Dar se poate ca la baza lui să se fi adunat cu timpul stânci, cenuşă şi lavă întărită, şi astfel, supapa de care vorbesc să fie închisă deocamdată. Dar la cea dintâi sforţare mai puternică, piedica va dispare şi poţi să fii sigur, dragă Spilett, că nici insula, care este un fel de cazan cu aburi, şi nici vulcanul, care e hornul lui, nu vor plesni din cauza apăsării gazelor. Totuşi, îţi repet că ar fi mai bine să nu vină nici o erupţie.

Şi totuşi nu ne înşelăm, îl întrerupse reporterul. Se aud bubuituri în adâncurile vulcanului.

Într-adevăr, se aud, recunoscu inginerul, care asculta cu multă atenţie, nu ne putem înşela… Aici se pregăteşte o reacţie şi nu ştim cât e de mare şi nici cum se va sfârşi.

La întoarcere, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett împărtăşiră şi tovarăşilor lor cele aflate.

Ei, asta-i! Vulcanul ăsta vrea să ne arate ce poate! Să încerce! Sunt sigur că îşi va găsi stăpânul! strigă Pencroff.

Care stăpân? întrebă Nab.

Binefăcătorul nostru, Nab, binefăcătorul nostru, care îi va astupa craterul de îndată ce va încerca să-l deschidă!

După cum se vede, încrederea marinarului în zeul insulei era neţărmurită şi, într-adevăr, puterea necunoscută care le ajutase până acum în împrejurări atât de grele părea fără margini. Astfel, ea izbuti să scape de cercetările pionierilor şi, cu toată strădania lor, cu tot zelul şi cu toată îndârjirea desfăşurată, strania ascunzătoare nu fu descoperită.

Între 19 şi 25 februarie, pionierii cercetară partea de nord a insulei Lincoln. Ciocăniră fiecare perete stâncos, aşa cum face poliţia într-o casă suspectă. Ba mai mult, inginerul făcu un plan exact al muntelui şi împinse cercetările până în cele mai ascunse unghere.

Cercetară şi prăpastia vulcanului, deocamdată stins, dar din adâncimile căruia răbufneau bubuituri. Totuşi, nici o dâră de fum, nici o urmă de abur, nici Încălzire a pereţilor nu vesteau apropierea unei erupţii. Nicăieri pionierii nu afiară urma aceluia pe care îl căutau.

Cercetară în cele din urmă şi regiunea dunelor, şi pereţii de lavă din jurul golfului Rechinului, în toată înălţimea lor, cu toate că le fu cât se poate de greu să coboare la baza stâncilor. Nimeni! Nimic!

Aceste cuvinte reprezentau până la urmă.rezultatul ostenelilor lor, iar Cyrus Smith şi tovarăşii săi se simţeau copleşiţi, descurajaţi şi oarecum mânioşi.

Pionierii fură deci nevoiţi să facă drumul înapoi, căci cercetările nu se puteau prelungi, la nesfârşit. Erau îndreptăţiţi să creadă că fiinţa misterioasă nu trăia pe suprafaţa insulei şi presupunerile cele mai năstruşnice se născură în mintea lui Nab şi a lui Pencroff.

În ziua de 25 februarie, pionierii se întoarseră la Casa de Granit. Cu ajutorul unei săgeţi aruncară frânghia până la terasa din faţa uşii şi restabiliră legătura între locuinţa lor şi pământ.

O lună mai târziu, în ziua de 25 martie, se împlineau trei ani de când se aflau pe insula Lincoln.