CAPITOLUL XIV.

Au trecut trei ani. Problema unei noi corăbii. Ce s-a hotărât. Colonia e bogată. Şantierul. Frigul emisferei australe. Pencroff se resemnează. Albitul rufelor. Muntele Franklin.

Trecuseră trei ani de când prizonierii fugiseră din Richmond şi de câte ori nu pomeniseră ei de patria lor în cursul acestor ani!

Erau încredinţaţi că războiul civil se sfârşise şi că cei din nord învinseseră. Dar cum se desfăşurase acest război? Ce prieteni ai lor căzuseră în lupte?

Iată ce-i frământa, deşi nu ştiau când le va fi dat să-şi revadă ţara. Visul lor era să se întoarcă în patrie măcar pentru scurt timp, să reînoiască legăturile cu lumea locuită, să facă legătura între patria lor şi insulă, apoi să-şi petreacă cea mai mare şi cea mai bună parte a vieţii lor în această colonie întemeiată de ei.

Dar visul nu putea fi împlinit decât în două feluri: sau apărea un vas în apele insulei Lincoln, sau pionierii erau în stare să construiască singuri o corabie destul de mare, care să poată rezista la drum şi care să-i ducă spre pământurile cele mai apropiate.

Mai este o cale, spunea Pencroff. Să ne dea „geniul” nostru un mijloc de a ne întoarce în patrie!

Şi într-adevăr, dacă cineva le-ar fi spus, lui Pencroff şi lui Nab, că un vas de trei sute de tone îi aşteaptă în golful Rechinului sau în portul. Balonului, nici n-ar fi clipit din ochi. Ei se aşteptau acum la orice minune.

Cyrus Smith însă, care nu trăia în închipuire, îi pofti să coboare din nori şi să privească realitatea în faţă. Ea le cerea să construiască grabnic un nou vas, cu ajutorul căruia să ajungă cât mai curând pe insula Tabor, pentru a depune acolo documentul, în care să arate noua reşedinţă a lui Ayrton.

Le trebuiau cel puţin şase luni ca să construiască un nou vas. între timp se apropia însă iarna şi călătoria trebuia amânată până în primăvara următoare.

Avem deci tot timpul să construim corabia până în primăvară, îi spunea inginerul lui Pencroff, cu care vorbea despre toate acestea. Sunt de părere, dragul meu, că dacă tot construim un vas nou, ar fi bine să-l facem mai mare. Sosirea yachtului scoţian pe insula Tabor este îndoielnică. S-ar putea chiar să fi venit acum câteva luni şi să fi plecat după ce l-au căutat în zadar pe Ayrton. Nu ar fi mai bine să construim un vas care să ne ducă la nevoie până în arhipelagurile Polineziei sau în Noua Zeelandă? Ce crezi?

Sunt de părere, domnule Cyrus, răspunse marinarul, că dumneavoastră sunteţi în stare să construiţi tot atât de bine un vas mare, ca şi unul mic. Nu ne lipsesc nici uneltele, nici lemnul. Ne trebuie doar timp.

În câtă vreme am putea să construim un vas de trei până la patru sute de tone? întrebă Cyrus Smith.

Cel puţin şapte, opt luni, răspunse Pencroff. Nu trebuie să uităm că vine iarna şi că pe ger lemnul se lucrează greu. Trebuie să socotim câteva săptămâni în care nu vom lucra, aşa că va trebui să fim mulţumiţi dacă vasul nostru va fi gata în luna noiembrie.

Foarte bine, răspunse Cyrus Smith, e timpul cel mai potrivit pentru o călătorie pe mare spre insula Tabor sau mai departe.

Cred că aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse marinarul. Faceţi planurile, căci lucrătorii sunt gata să înceapă treaba şi sunt sigur că Ayrton ne va fi de mare ajutor în această lucrare.

Pionierii, întrebaţi, încuviinţară în totul proiectul inginerului. Este drept că era o muncă uriaşă construirea unui vas atât de mare, dar pionierii erau plini de încredere în puterile lor, încredere îndreptăţită de izbânzile ce le avuseseră până atunci.

Cyrus Smith se apucă să întocmească planul corăbiei. între timp, tovarăşii lui tăiau şi cărau copacii, din care aveau să cioplească lemnăria vasului. Pădurea Far-West le furniza lemnul cel mai potrivit – stejar sau ulm. Se folosiră de cărarea deschisă cu prilejul ultimei lor călătorii, pentru a croi un drum nou, care primi numele de şoseaua Far-Westului. Copacii îi cărară la Cămin, unde instalară şantierul de construcţie. Noua cale deschisă în pădure era destul de întortochiată, deoarece fusese determinată mai mult de alegerea copacilor de care aveau nevoie, totuşi ea uşura foarte mult accesul spre o mare parte a peninsulei Serpentine.

Tăierea şi fasonarea acestor lemne trebuia făcută repede, căci verzi nu le puteau întrebuinţa, şi trebuia să treacă destulă vreme până să se usuce. Dulgherii lucrară cu râvnă toată luna aprilie, în care timp fură tulburaţi doar de câteva furtuni de echinox, destul de violente. Meşterul Jup îi ajuta cu multă îndemânare, fie urcându-se în vârful vreunui copac pentru a lega frânghiile, fie transportând pe umerii lui vânjoşi trunchiurile curăţate de crengi.

Lemnăria fu aşezată într-o magazie mare, făcută din scânduri, pe care o ridicaseră în apropierea Căminului. Aveau de gând să o păstreze acolo până va veni timpul să fie prelucrată.

Luna aprilie fu destul de frumoasă, cum e de multe ori luna octombrie în zona boreală. Muncile agricole le îndepliniră în aşa fel, încât curând urmele pârjolului dispărură cu desăvârşire de pe platoul Grande-Vue. Moara fu reclădită, iar în locul coteţelor vechi ridicară altele mai mari, căci numărul oaspeţilor curţii de păsări sporise simţitor. Grajdurile adăposteau acum cinci onaggaşi, dintre care patru mari, zdraveni, bine dresaţi şi unul mic, care de abia se născuse. Inventarul coloniei se îmbogăţise cu un plug şi onaggaşii arau câmpul tot atât de bine ca şi nişte boi. Pionierii îşi împărţeau diferitele munci şi niciunul nu avea timp să stea degeaba. Şi ce sănătoşi erau muncitorii noştri şi câtă voie bună însufleţea serile Casa de Granit, atunci când fiecare făurea mii de planuri de viitor Se înţelege că Ayrton împărtăşea viaţa pionierilor, aceştia nemaiîngăduindu-i să locuiască la stână. Rămăsese totuşi trist, aceeaşi fire închisă, împărtăşind mai mult muncile decât plăcerile tovarăşilor săi. Se dovedi însă un muncitor aprig, vânjos, îndemânatic, ingenios şi foarte inteligent. Toţi îl iubeau şi îl stimau, iar el simţea acest lucru.

Totuşi nu părăsiră cu desăvârşire stâna. Din doua în două zile, unul dintre pionieri se ducea călare sau cu căruţa să îngrijească turmele, uducând la întoarcere laptele de care aveau nevoie. Drumurile astea erau în acelaşi timp prilej de vânătoare. De aceea, Harbert şi reporterul se duceau cel mai des la stână, întovărăşiţi de Top. Vânătorii noştri erau înarmaţi cu puşti bune, cu care vânau canguri şt mistreţi, fără să dispreţuiască nici vânatul mărunt ca fazanii, jacamarii şi becaţinele. Iepurii şi stridiile, câteva broaşte ţestoase, somonii prinşi în râti, legumele de pe platou, poamele pădurii, toate se îngrămădeau în cămara în care domnul Nab, primul bucătar, nu prididea să le aşeze.

Firul telegrafic care lega stâna de Casa de Granit fusese întins din nou şi era întrebuinţat ori de câte ori vreunul dintre pionieri, aflându-se la stâna, găsea de cuviinţă să petreacă noaptea acolo. De altfel nu se mai aşteptau la nici un fel de atac, cel puţin din partea oamenilor.

Totuşi, ceea ce se întâmplase putea să se mai repete. Oricând puteau năvăli alţi piraţi sau ocnaşi. Se putea prea bine ca unii complici ai lui Bob Har” vey, încă deţinuţi la Norfolk, să fie iniţiaţi în planurile sale secrete şi să fie ispitiţi să-i calce pe urme. De aceea, pionierii cercetau zilnic cu ochianul zarea, ce se întindea în faţa golfului Uniunii şi a golfului Washington. Când mergeau la stâna, cercetau cu aceeaşi grijă partea dinspre apus a mării şi urcându-se pe meterezele stâncoase, cuprindeau cu privirea o bună parte a orizontului.

Nu zăriseră până atunci nimic ciudat, totuşi, pionierii nu slăbeau paza, Mânat de această grijă, inginerul dezvălui într-o seară prietenilor săi hotărârea de a întări stâna. El socotea că trebuiau să înalţe gardul şi să clădească un fel de blochaus, din care pionierii să poată rezista la nevoie împotriva duşmanilor. Casa de Granit, datorită aşezării sale, devenise o fortăreaţă greu de cucerit. Dar stâna, cu rezervele şi vitele care se aflau acolo, avea să stârnească întotdeauna lăcomia oricărui năvălitor, iar pionierii trebuiau să fie în stare să ţină piept oricărui atac, care i-ar fi surprins acolo.

Era un plan vrednic să fie cercetat, dar execuţia lui trebui să fie amânată pentru primăvara următoare.

Pe la 15 mai, fundul noului vas era gata şi în curând prova şi pupa se înălţau şi ele pe şantier. Tălpoaia făcută de stejar solid măsura în lungime o sută zece picioare. Dar dulgherii nu izbutiră să facă mai mult, fiind împiedicaţi de vânt şi vreme rea. În cursul săptămânii următoare începură să căptuşească pupa, dar fură nevoiţi să întrerupă lucrările.

În ultimele zile ale lunii vremea se strică de tot. Sufla un vânt de răsărit, uneori puternic ca un uragan. Inginerul era îngrijorat de soarta şantierului de construcţie, pe care de altfel n-ar fi putut să-l aşeze în altă parte, pentru a nu fi prea departe de casă. Ostrovul apăra doar în parte litoralul împotriva talazurilor din larg, astfel că în timpul marilor furtuni valurile ajungeau până la poalele falezei de granit.

Din fericire, temerile sale nu se adeveriră. Vântul bătea mai tot timpul dinspre sud-vest, aşa că plaja de la poalele Casei de Granit era apărată de capul Epavei, care frângea violenţa valurilor mari.

Pencroff şi Ayrton, cei mai sârguitori dintre constructorii vasului, lucrară cât le mai îngădui vremea Ei nu se speriau de vântul care le zburlea părul, nici de ploaia care îi uda până la piele, şi ştiau că un cui bine bătut ţine la fel de e vreme rea sau bună. Dar după umezeală urmă un ger cumplit şi lemnul se întări ca fierul, astfel că se lucra anevoie. Pe la 10 iunie, cei doi meşteri se văzură nevoiţi să părăsească şantierul.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi ştiau de mult cât de aspră poate fi iarna pe insula Lincoln. Domnea un frig ca în Noua-Britanie, care era aşezată cam la aceeaşi depărtare de ecuator. Dar în ţinuturile din emisfera boreală lucrul nu era greu de înţeles, pentru că peste tot se întindeau câmpii joase, care nu pun nici o piedică în calea vânturilor reci, care bat dinspre pol. Lucrul era mult mai greu de înţeles aici, pe insula Lincoln.

S-a putut chiar observa, spunea într-o zi Cyrus Smith tovarăşilor săi, că la aceeaşi latitudine, insulele şi ţinuturile aşezate pe malul mării se bucură de o climă mai blândă decât ţinuturile mediteraniene. Am auzit adesea spunându-se că iernile sunt mai aspre în Lombardia decât în Scoţia şi că lucrul acesta s-ar datora faptului că marea restituie în timpul iernii căldura acumulată în timpul verii. Insulele sunt deci acelea care beneficiază cel mai mult de aceasta.

Dar atunci, domnule Cyrus, întrebă Harbert, de ce nu e supusă şi insula Lincoln aceleiaşi legi?

Greu de explicat, răspunse inginerul. Totuşi, îmi vine să cred că această particularitate se datorează aşezării insulei noastre în emisfera australă, care, după cum ştii, este mai rece decât emisfera boreală.

Aşa este, spuse Harbert. Se ştie că gheţurile plutitoare se întind mai aproape de tropice în sudul Pacificului, decât în nordul lui.

Foarte adevărat, interveni Pencroff. Pe vremea când mă îndeletniceam cu pescuitul balenelor, am întâlnit gheţuri plutitoare până în dreptul capului Horn.

Poate că frigul aspru care domneşte în insula Lincoln, spuse Gédéon Spilett, s-ar putea explica prin prezenţa gheţarilor sau a banchizelor la o depărtare nu prea mare.

Tot ce se poate, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, cu siguranţă că iernile noastre aspre se datorează vecinătăţii gheţarilor plutitori. Mai există şi altă cauză: de vreme ce soarele se află mai aproape de această emisferă în timpul verii, prin forţa lucrurilor este mai îndepărtat în timpul iernii. Astfel se explică şi salturile mari de temperatură, căci, deşi iernile sunt foarte reci pe insula Lincoln, să nu uităm că verile, dimpotrivă, sunt grozav de călduroase.

Dar de ce, domnule Smith? întrebă Pencroff încruntându-se. De ce este emisfera noastră atât de nedreptăţită? N-ar trebui să fie aşa.

Pencroff dragă, zise râzând inginerul, trebuie sau nu, noi nu putem decât să ne împăcăm cu situaţia. Iată de altfel şi pricina: pământul nu descrie un cerc împrejurul soarelui, ci o elipsă, aşa cum cer legile mecanicii raţionale. Pământul ocupă unul din focarele elipsei şi în consecinţă, la o anumită epocă din drumul său, el se află la apogeu, adică la cea mai mare depărtare de soare şi la o altă epocă – la perigeu – adică la cea mai mică distanţă. Ori, se întâmplă că tocmai în timpul iernii din ţinuturile australe, pământul să se afle în punctul cel mai îndepărtat de soare, pricinuind astfel frigul aspru, care domneşte prin meleagurile astea, Aşa că, dragă Pencroff, nu ne rămâne decât să aşteptăm vara.

Şi totuşi, adăugă Pencroff, căruia îi venea greu să se dea bătut, oamenii sunt destul de învăţaţi. Gândiţi-vă ce carte groasă s-ar putea scrie, domnule Cyrus, dacă am aduna tot ce ştie omenirea!

Am scrie o carte şi mai groasă dacă am aduna tot ce nu se ştie încă, răspunse Cyrus Smith.

Era greu de stabilit cauza, dar luna iunie a fost ca de obicei grozav de friguroasă şi pionierii s-au văzut nevoiţi destul de des să stea închişi în Casa de Granit. Le era foarte neplăcut să trăiască astfel, sechestraţi între zidurile Casei de Granit. îndeosebi Gédéon Spilett îndura greu această constrângere.

Ce n-aş da să pot primi de undeva zilnic un ziar! se tânguia el lui Nab. Cititul ziarului era îndeletnicirea mea cea mai plăcută.

Nab izbucni în râs.

Pe legea mea, răspunse el, ceea ce mă preocupă pe mine sunt treburile de fiecare zi.

Adevărul este că aveau destul de lucru şi în afară şi înăuntru.

După trei ani de muncă fără preget, colonia din insula Lincoln atinsese pe vremea aceea culmea prosperităţii. Catastrofa bricului fusese un izvor de bogăţie pentru ei. Fără să mai vorbim de echipamentul complet, care avea să folosească vasului de pe şantier, magaziile Casei de Granit se umpluseră cu unelte şi scule, cu arme şi muniţii, cu îmbrăcăminte şi instrumente. Pionierii nu mai erau nevoiţi să fabrice pâslă şi dacă în timpul primei ierni, petrecute pe insulă, suferiseră din pricina gerului, acum nu se mai temeau de frig. Rufărie aveau destulă şi o întreţineau cu multă grijă. Din clorură de sodiu, adică sare de mare, Cyrus Smith extrăsese sodiu şi clor. Transformase apoi cu uşurinţă sodiul în carbonat de sodiu, folosind clorul pentru a prepara eterat de calciu şi alte substanţe; primele două le folosea în gospodărie şi pentru albitul rufelor. De altfel nu spălau decât de patru ori pe an, atât de multe rufe aveau, iar Pencroff şi chiar Gédéon Spilett, care tot aştepta să-i aducă poştaşul ziare, deveniseră adevăraţi meşteri în albitul rufelor.

Astfel trecură lunile de iarnă, iunie, iulie şi august, luni foarte aspre. Vremea fu mai rece decât iarna trecută, termometrul coborând până la 8° Fahrenheit (13,33 centigrade sub zero). Dar ce foc minunat ardea în vatra Casei de Granit! Nu economiseau combustibilul care creştea singur la câţiva paşi. Lemnul rămas din construcţia vasului îi ajuta să facă economie de cărbuni, care erau mai greu de cărat.

Oamenii erau sănătoşi, animalele de pe lângă casă o duceau bine, doar meşterul Jup cam suferea de frig. Era singurul lui cusur şi pionierii îi făcură o haină groasă, vătuită. Ce tovarăş îndemânatic, neobosit, discret şi tăcut era maimuţoiul ăsta.

Nu mă mir că munceşte bine, spunea Pencroff. Când ai patru mâini, e firesc să munceşti mai bine!

Într-adevăr, Jup cel deştept lucra minunat.

În tot timpul celor şapte luni care trecuseră, nimeni nu mai pomenise de protectorul insulei. De altfel nu mai dăduse nici un semn de viaţă. E drept că nu avusese prilejul, căci nu se ivise nici o întâmplare care să-i pună la grea încercare pe pionieri.

Câinele nu mai mârâia şi încetase şi neliniştea urangutanului. Cei doi prieteni nu se mai învârteau în jurul puţului interior, nu mai lătrau şi nu mai gemeau în felul acela straniu, care trezise de la început bănuielile inginerului.

În sfârşit trecu şi iarna. În primele zile de primăvară se întâmplă un fapt care ar fi putut să aibă urmări grele.

În ziua de 7 septembrie, Cyrus Smith, care se uita la creştetul muntelui Franklin, zări un nor de fum ce se încolăcea deasupra craterului.