CAPITOLUL XV.

Trezirea vulcanului. Vreme frumoasă. Reluarea lucrărilor. Seara de 15 octombrie. O telegramă. O cerere. Răspunsul. Plecarea la stână. însemnarea. Firul suplimentar. Coasta de bazalt. Fluxul. Refluxul. Peştera. O lumină orbitoare.

Pionierii, înştiinţaţi de inginer, îşi lăsaseră lucrul şi priveau în tăcere creştetul muntelui Franklin. Se trezise vulcanul şi aburii străpunseseră desigur stratul mineral din fundul craterului. Oare locurile subterane vor provoca vreo erupţie violentă? Iată un lucru pe care nu-l puteau împiedica.

Dar, admiţând chiar posibilitatea unei erupţii, s-ar fi putut ca insula Lincoln să n-aibă prea mult de suferit în întregul ei. Scurgerile de lavă nu sunt întotdeauna dezastruoase. Insula mai trecuse prin astfel de încercări, după cum o dovedeau urmele de lavă de pe povârnişul nordic al muntelui. Mai mult încă, forma craterului şi spărtura de la marginea superioară erau de natură să proiecteze materiile eruptive spre partea opusă ţinuturilor mănoase ale insulei.

Totuşi, urmele trecutului nu erau pentru pionieri o garanţie de viitor. De multe ori se astupă craterele vechi şi se deschid altele noi. Fenomenul se ivise În toate continentele, cu vulcani ca Etna, Popocatepetl şi Orizaba, şi nu se ştie niciodată ce va aduce după sine erupţia unui vulcan. Ajungea un cutremur de pământ, fenomen care însoţeşte uneori erupţiile, pentru ca aşezarea straturilor din interiorul muntelui să se schimbe, iar lavele incandescente să-şi croiască drumuri noi.

Cyrus Smith explică aceste lucruri tovarăşilor săi şi le zugrăvi situaţia aşa cum o vedea el.

Nu era nimic de făcut. Casa de Granit nu era ameninţată, afară doar de un cutremur de pământ, care ar zgudui violent insula. Stâna însă era în primejdie, dacă se deschidea un crater nou în partea de sud a muntelui Franklin.

Din ziua aceea, aburii încununau mereu creştetul muntelui, răsfirându-se în trâmbe, care deveneau din ce în ce mai înalte şi mai dese. Nu se vedea însă nici o flacără. Se părea că fenomenele se concentrau deocamdată la baza hornului central.

Vremea îndreptându-se, pionierii îşi reluară muncile. Grăbeau construirea vasului; Cyrus Smith făcu un ferăstrău hidraulic, pus în mişcare de căderea de apă de pe plajă, şi, cu ajutorul lui, pionierii fabricară mai repede scânduri şi bârne. Mecanismul aparatului era din cele mai simple şi lemnul împins înainte era tăiat cu un ferăstrău, care avea o mişcare verticală. Inginerul izbutise să pună în funcţiune acest mecanism, folosind o roată, doi cilindri şi un sistem special de scripeţi.

Pe la sfârşitul lunii septembrie, scheletul vasului, care avea să devină o goeletă, se şi înălţa pe şantier. Lucrările mergeau foarte bine, mulţumită fierăriei bricului, pe care o salvaseră în urma exploziei. Pencroff şi Ayrton scoaseră dintre sfărâmături toate şuruburile şi o cantitate mare de cuie de aramă. Munca fierarilor era astfel mai uşoară, dulgherii însă aveau mult de lucru.

Lucrările fură întrerupte timp de o săptămână pentru seceriş, pentru cositul fânului şi pentru înmagazinarea diferitelor legume, ce se coceau pe platoul Grande-Vue. După terminarea muncilor agricole, pionierii îşi închinară tot timpul lor construirii vasului.

Când venea seara, muncitorii erau sleiţi. Ca să nu piardă timpul, schimbaseră şi ora meselor: luau prânzul la orele douăsprezece şi masa de seară abia când se întuneca complet. Apoi se întorceau la Casa de Granit şi, frânţi de oboseală, se grăbeau să meargă la culcare.

Câteodată, când discutau câte un lucru interesant, întârziau puţin ora culcării. Astfel, pionierii vorbeau de viitor şi le făcea plăcere să-şi închipuie schimbările pe care le-ar aduce ei pe insulă după ce-ar întreprinde o călătorie spre alte ţărmuri. Dar din toate planurile răzbătea gândul întoarcerii lor pe insula Lincoln. Ei n-aveau de gând să părăsească o colonie creată cu atâta trudă, cu atât mai mult cu cât truda le fusese încununată de succes, iar legătura cu ţara lor nu putea decât să dea un nou imbold dezvoltării insulei.

Pencroff şi Nab mai ales voiau să-şi termine zilele aici.

Harbert, spunea marinarul, ai de gând să părăseşti vreodată insula Lincoln?

Niciodată, Pencroff, mai cu seamă dacă rămâi şi tu aici!

Nici vorbă că rămân, băiete! răspundea Pencroff. Am să te aştept aici. Ai să te întorci cu soţia şi copiii tăi, din care am de gând să fac nişte ştrengari în lege.

Ne-am înţeles, făgădui Harbert, râzând tulburat şi îmbujorându-se la faţă.

Şi dumneata, domnule Cyrus, urmă Pencroff încântat, vei fi guvernatorul insulei. Câţi locuitori credeţi c-ar putea trăi aici? Cel puţin zece mii!

Discutau astfel de una, de alta, îl lăsau pe Pencroff să alerge cu închipuirea şi, din vorbă în vorbă, până la urmă reporterul ajungea la concluzia că vor întemeia un ziar cu numele de „New Lincoln Herald”.

Aşa este făcut omul. Simte nevoia să creeze opere durabile, care să-i supravieţuiască, şi tocmai acesta este semnul superiorităţii lui faţă de celelalte vieţuitoare.

Cine ştie dacă Top şi Jup nu făureau şi ei micile lor planuri de viitor?

Ayrton tăcea, gândindu-se că ar dori să-l mai vadă o dată pe lordul Glenarvan şi să se arate în ochii tuturor schimbat şi pocăit.

Într-o seară, la 15 octombrie, tot vorbind despre acestea, convorbirea se prelungi mai mult ca de obicei. Se făcuse ora nouă, căscau cu toţii şi Pencroff se îndrepta spre camera lui, când soneria electrică, aşezată în sala cea mare, răsună pe neaşteptate.

Erau toţi de faţă: Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Ayrton, Pencroff şi Nai); deci la stână nu era nimeni.

Cyrus Smith sări în picioare. Tovarăşii lui se uitau unul la altul, necrezându-şi urechilor.

Ce-o mai fi şi asta? strigă Nab. Te pomeneşti că ne telegrafiază dracul?!

Nimeni nu-i răspunse.

Se pregăteşte o furtună, observă Harbert. Poate că influenţa electricităţii…

Harbert nu isprăvi fraza. Inginerul, spre care erau întoarse toate privirile, scutură din cap, S-aşteptăm, spuse Gédéon Spilett. Dacă-i un semnal, oricine ar fi acela care-l face, îl va repeta.

Dar cine să fie? strigă Nab.

Desigur, răspunse Pencroff, – acela care…

Cuvintele marinarului fură întrerupte de o nouă zbârnâitură.

Cyrus Smith se îndreptă spre aparat şi telegrafie următoarea întrebare: „Ce doriţi?”

Peste câteva secunde, acul care se mişca pe cadranul alfabetic răspundea locuitorilor Casei de Granit: „Veniţi repede la stână!”

În sfârşit! strigă Cyrus Smith.

Da! În sfârşit se va lămuri taina insulei! Oboseala şi nevoia de odihnă a pionierilor dispărură în faţa perspectivei de a-şi cunoaşte binefăcătorul. În câteva clipe, ei părăsiră în tăcere Casa de Granit, coborând pe plajă. Top şi Jup rămaseră acasă, căci nu era nevoie de ei.

Noaptea era foarte întunecată. Luna în primul pătrar dispăruse o dată cu soarele. După cum observase şi Harbert, nori grei de furtună se târau aproape de pământ, acoperind lumina stelelor. Fulgere, pricinuite de o furtună îndepărtată, sfâşiau zarea. Până în câteva ore era foarte posibil să se abată furtuna asupra insulei. Noaptea era înăbuşitoare.

Dar oricât de adânc ar fi fost întunericul, el nu-i putea opri din drum pe pionierii obişnuiţi cu şoseaua ce ducea la stână. Luând-o pe malul stâng al râului Mercy, se urcară pe platou, trecură puntea peste pârâul Glicerinei şi înaintară prin pădure.

Pionierii umblau repede, fiind pradă unei tulburări puternice. Nu mai încăpea nici o îndoială, erau pe cale să afle cheia misterului, pentru a cărui dezlegare se osteniseră atât, numele fiinţei necunoscute, care luase parte la toate întâmplările vieţii lor, fiinţă atât de puternică şi de mărinimoasă! Desigur, acest necunoscut cunoştea cele mai mici amănunte ale vieţii lor, auzea tot ce se spunea la Casa de Granit, izbutind astfel să-i ajute întotdeauna la timpul potrivit.

Copleşiţi de gânduri, pionierii grăbeau pasul. Sub bolta copacilor era atât de întuneric, încât nu mai distingeau nici marginea drumului. în pădure domnea cea mai desăvârşită linişte. Păsări şi animale, apăsate de vremea furtunoasă, stăteau nemişcate şi tăcute. Nici o adiere nu clintea frunzişul. Doar paşii pionierilor, pe pământul tare, răsunau în bezna apăsătoare.

Mergeau de un sfert de oră, când Pencroff rupse tăcerea, spunând:

Ar fi trebuit să luăm un felinar!

Vom găsi unul la stână, răspunse inginerul.

Cyrus Smith şi tovarăşii lui părăsiseră Casa de Granit la ora nouă şi două minute. La nouă şi patruzeci şi şapte, străbătuseră trei mile din cele cinci care despărţeau locuinţa lor de stână.

Fulgere mari, strălucitoare, începură să brăzdeze văzduhul, profilând pe cer dantela frunzişului sub care înaintau. Lumina lor era orbitoare. Judecând după fulgerele din ce în ce mai dese şi mai luminoase şi după bubuiturile îndepărtate care răsunau în înălţimi, furtuna se apropia cu repeziciune. Aerul devenise înăbuşitor.

Pionierii umblau ca şi când ar fi fost mânaţi din urmă de o putere necunoscută.

Când ajunseră lângă stână, un fulger puternic lumină gardul ţarcului şi nici nu puseră bine piciorul pe prag, când un tunet năprasnic făcu să se cutremure văzduhul. Străbătură într-o clipă ţarcul şi Cyrus Smith se opri în faţa locuinţei.

S-ar fi putut ca necunoscutul să se afle în casă, căci de aici pornise telegrama. Dar ferestrele erau întunecate.

Inginerul bătu la uşă.

Nici un răspuns.

Împinse apoi uşa şi pionierii intrară în camera cufundată în întuneric.

Nab scăpără amnarul şi, un moment mai târziu, felinarul lumina întreaga încăpere…

În odaie nu era nimeni. Lucrurile nu fuseseră mişcate din loc.

Să fi avut cu toţii năluciri? murmură Cyrus Smith.

Nu! Nu era cu putinţă! Telegrama anunţase „Veniţi repede la stână!”

Se apropiară de masa pe care se afla telegraful. Pila electrică se afla în cutia ei, aparatul de transmisie şi de recepţie, totul era la locul lui.

Cine a fost aici ultima oară? întrebă inginerul.

Eu, domnule Smith, răspunse Ayrton.

Când?

Acum patru zile.

A! Uite o însemnare! strigă Harbert, arătând spre masă.

Pe hârtie scria în englezeşte: „Urmaţi firul cel nou!”

La drum! strigă Cyrus Smith, care înţelese că telegrama nu pornise de la stână, ci din ascunzişul tainic al necunoscutului. Un fir suplimentar, legat de cel instalat de ei, îl punea în legătură directă cu Casa de Granit.

Nab luă felinarul aprins şi părăsiră cu toţii stâna.

Furtuna se dezlănţuise cu nemaipomenită violenţă. Intervalul dintre fulgere şi tunete era din ce în ce mai mic. în curând vijelia avea să cuprindă întreaga insulă şi muntele Franklin. La lumina fulgerelor se zărea creştetul vulcanului, încununat cu aburi.

În tot interiorul ţarcului, între casă şi gard, nu exista nici o legătură telegrafică. Dar, după ce ieşiră pe poartă, inginerul alergă până la primul stâlp, unde, la lumina unui fulger, descoperi un nou fir, ce se lăsa de la izolator la pământ.

Iată-l! spuse el.

Firul se târa pe pământ, dar era înconjurat de o substanţă izolatoare, care semăna cu aceea folosită pentru cablurile submarine, care asigură libera transmisiune a curentului. Firul părea că se îndreaptă în direcţia pădurii şi a povârnişurilor sudice ale muntelui, luând-o spre sudul insulei.

Să ne luăm după el! spuse Cyrus Smith.

La lumina felinarului şi a fulgerelor, pionierii urmau calea arătată de fir.

Tunete asurzitoare bubuiau neîncetat, aşa că nu se putea auzi nici o vorbă. De altminteri, nici nu era timp de vorbă, căci trebuiau să meargă repede.

Cyrus Smith şi tovarăşii lui urcară mai întâi povârnişul care se ridica între valea stânei şi valea râului Cascadei, pe care-l trecură printr-un vad. întins pe pământ sau aninat de crengile copacilor, firul îi călăuzea mereu.

Inginerul crezuse la început că firul se opreşte undeva în fundul văii şi că acolo se află şi adăpostul necunoscutului. Văzu însă curând că se înşelase.

Pionierii fură nevoiţi să urce şi panta din sud-vest şi să coboare din nou platoul golaş, care se isprăvea la stâncile de bazalt, atât de straniu îngrămădite pe ţărm. Din când în când unul dintre pionieri se apleca, pipăia firul cu mâna şi la nevoie corecta direcţia spre care trebuiau să meargă. Acum nu se mai îndoiau că firul se târa spre mare. Se vede că acolo, în vreo văgăună, printre rocile calcinate, se afla pitită locuinţa zadarnic căutată de pionieri.

Deasupra lor cerul părea cuprins de flăcări. Fulgera neîntrerupt. Trăsnetele loviră de câteva ori creştetul vulcanului, scurgându-se în craterul din care se înălţa un fum gros. Câteodată, muntele părea că aruncă flăcări.

La zece fără câteva minute, pionierii ajunseră pe faleza care se înălţa la marginea oceanului, în partea de apus. Vântul sufla cu putere şi talazurile se spărgeau mugind la picioarele lor.

Cyrus Smith socoti că se aflau la o milă şi jumătate de stână.

Aici firul se strecura printre stânci, coborând o pantă foarte înclinată, în marginea unei râpe înguste şi foarte întortochiate.

Pionierii coborâră râpa, cu toate că s-ar fi putut să provoace o prăbuşire a stâncilor, care să-i zvârle în mare. Coborâşul era foarte primejdios, dar ei nu se mai temeau de nimic, nu mai erau stăpâni pe ei, erau parcă mânaţi de cineva spre acest punct misterios, aşa cum magnetul atrage fierul.

Coborâră în râpă, aproape fără să ştie cum, cu toate că locurile erau primejdioase chiar în plină zi. Pietrele se rostogoleau, scânteind ca bolizii incandescenţi, când erau luminate de fulgere. Cyrus Smith mergea în fruntea grupului şi Ayrton încheia şirul. Câteodată umblau încet, alteori alunecau pe stânca lucioasă; se ridicau însă şi-şi urmau drumul mai departe!

În cele din urmă, firul coti brusc, atingând lanţul de stânci răzleţe prăvălite în mare de-a lungul litoralului. Pionierii ajunseră la poalele peretelui de bazalt.

Acolo se afla o streaşină îngustă, care şerpuia de-a lungul zidului, la câteva picioare deasupra mării. Firul era tras şi aici, aşa încât pionierii se luară după el. Nu făcură nici o sută de paşi, când streaşina, înclinându-se în pantă lină, ajunse la nivelul apei.

Inginerul apucă firul şi văzu că se cufundă în mare.

Tovarăşii, opriţi lângă el, erau înmărmuriţi.

Scoaseră un strigăt de deznădejde! Să se arunce în mare ca să pătrundă în vreo peşteră submarină? Atât de mare era încordarea care-i stăpânea, încât n-ar fi şovăit să facă şi acest lucru!

Un cuvânt al inginerului îi opri.

Cyrus Smith îşi duse tovarăşii într-o scobitură a stâncilor, spunându-le:

Să aşteptăm. Marea e în plin flux; când vine refluxul se deschide şi drumul nostru.

Dar de unde ştiţi? întrebă Pencroff.

Nu ne-ar fi chemat, dacă nu s-ar fi putut ajunge până la el!

Cyrus Smith vorbise cu atâta siguranţă, încât nimeni nu i se împotrivi. De altfel părea să aibă dreptate. Se putea să fie prin apropiere o deschizătură, acoperită de apă, în timpul fluxului, dar în care să se poată pătrunde când se retrag apele.

Oricum, erau siliţi să aştepte câteva ore. Pionierii se strânseră în tăcere sub un fel de boltă adâncă, săpată în stâncă. începuse să plouă şi în curând norii, sfârtecaţi de fulgere, revărsau pe pământ adevărate torente de apă. Ecoul repeta bubuiturile tunetelor, dându-le o sonoritate măreaţă.

Pionierii erau nespus de tulburaţi. Gândurile cele mai stranii li se fugăreau prin minte şi căutau să-şi închipuie vreo apariţie supranaturală, a cărei înfăţişare să se potrivească întru totul cu părerea ce şi-o făcuseră ei despre misteriosul spirit al insulei;

La miezul nopţii, Cyrus Smith luă felinarul şi coborî pe plajă ca să observe aşezarea stâncilor. Refluxul începuse de două ore.

Şi într-adevăr, inginerul nu se înşelase. Din mijlocul apelor începea să se ridice arcul unei bolţi uriaşe. Firul cobora, pătrunzând în deschizătură.

Cyrus Smith se întoarse la tovarăşii lui, spunându-le scurt:

Peste o oră ne vom putea continua drumul.

Va să zică există o deschizătură? întrebă Pencroff.

Te-ai îndoit vreodată de aceasta? răspunse Cyrus Smith.

Dar peştera trebuie să fie plină de apă, observă Harbert.

Vom vedea, s-ar putea ca apele să se retragă în întregime din peşteră şi să putem face drumul pe jos, sau să nu se retragă şi atunci vom găsi cu siguranţă un mijloc oarecare de transport, care ne aşteaptă.

Mai trecu o oră. Coborâră cu toţii prin ploaie, până la marginea apei. În trei ore, marea coborâse cu cincisprezece picioare. Creştetul arcului format de boltă se ridica la opt picioare deasupra luciului apei. Semăna cu arcada unui pod, sub care se scurgeau apele spumegânde.

Aplecându-se, inginerul zări un obiect negru, ce plutea la suprafaţa apei. îl trase spre mal şi văzu că era o barcă, legată de un colţ al peretelui stâncos. Barca era făcută din plăci nituite şi sub bănci se aflau două vâsle.

Să ne îmbarcăm, spuse Cyrus Smith.

Peste o clipă, pionierii erau în barcă. Nab şi Ayrton puseră mâna pe vâsle. Pencroff se aşeză la cârmă, iar Cyrus Smith în partea din faţă, luminând calea cu felinarul.

Bolta, foarte joasă la început, se înălţa deodată, dar bezna era prea adâncă şi lumina felinarului prea slabă ca pionierii să poată desluşi întinderea peşterii, lărgimea, înălţimea şi adâncimea ei. O tăcere adâncă domnea între aceste ziduri de bazalt. Nici un zgomot din afară nu pătrundea până aici şi trăsnetele nu puteau străpunge grosimea stâncilor.

Există în unele părţi ale globului peşteri uriaşe, de felul acesta, cripte naturale, rămase din epoci geologice îndepărtate. în unele dintre ele au năvălit apele mării, altele ascund în străfundurile lor lacuri întregi. Natura a săpat aceste peşteri, păstrându-le pentru desfătarea oamenilor.

Peştera pe care o cercetau pionierii se întindea oare până în inima insulei? De un sfert de ceas, barca înainta cotind mereu, în timp ce inginerul îi indica lui Pencroff drumul, când deodată îi spuse:

Mai la dreapta!

Cotind, barca se apropie îndată de peretele din dreapta. Inginerul dorea, cu drept cuvânt, să se încredinţeze dacă firul se mai întindea de-a lungul peretelui.

Era acolo, agăţat de colţurile stâncii.

Înainte! spuse Cyrus Smith.

Lovind apele negre, cele două vâsle mânară barca mai departe.

Mai înaintară un sfert de oră şi să tot fi străbătut o jumătate de milă, când se auzi din nou vocea lui Cyrus Smith:

Opriţi!

Barca se opri şi pionierii zăriră o lumină puternica ce inunda cripta uriaşă, săpată adânc în măruntaiele insulei.

Puteau în sfârşit să cerceteze această peşteră, a cărei existenţă nici n-ar fi putut-o bănui.

La o sută de picioare deasupra lor, se rotunjea o boltă susţinută de coloane, de bazalt, care păreau toate turnate în acelaşi tipar. Pe coloane se sprijineau arcade neregulate şi fel de fel de ieşituri de formă capricioasă, pe care natura le crease în mii de locuri, în primele epoci ale formării globului. Trunchiurile de bazalt, îmbucate unul într-altul, atingeau înălţimi de patruzeci-cincizeci de picioare şi apa, liniştită, cu toată furtuna de afară, se întindea la picioarele lor. Strălucirea luminii, semnalată de inginer, aprindea pe fiecare creastă mii de scântei, prefăcând cele mai neînsemnate colţuri de stâncă în pietre nestemate.

Apa reflecta la suprafaţa ei toate aceste puncte luminoase, astfel încât barca părea să plutească între două râuri de lumini, Nu mai încăpea îndoială că razele luminoase, care ţâşneau din apă şi se loveau de bazalturi, proveneau dintr-un izvor de lumină electrică. De altfel, culoarea ei albă îi trăda originea. Era soarele acestei caverne şi el o umplea de lumină.

La un semn a lui Cyrus Smith, vâslele loviră apa, ridicând o ploaie de nestemate, şi barca se îndreptă spre focarul de lumină, apropiindu-se până la câţiva metri.

Aici, lărgimea apei măsura vreo trei sute cincizeci de picioare şi în spatele orbitoarei lumini se ridica un zid uriaş de bazalt, care închidea peştera în partea aceea. Marea forma aci un fel de lac, deoarece peştera se lărgise mult. Bolta, pereţii laterali, peretele din fund, toate ornamentele, prismatice, cilindrice, conice, apăreau scăldate în lumină şi sclipeau atât de viu, încât s-ar fi putut spune că iradiau lumină.

În mijlocul lacului, tăcut şi nemişcat, un obiect lungăreţ, de forma unui fus, plutea la suprafaţa apelor. Din laturile lui, ca din două cuptoare supraîncălzite, răzbăteau două fâşii luminoase. Aparatul, care semăna cu trupul unei balene uriaşe, avea o lungime de două sute de picioare şi se ridica la zece-douăsprezece picioare deasupra mării.

Barca se apropie încet. Cyrus Smith se sculase în picioare, privind înainte cuprins de o adâncă tulburare. Apucându-l deodată pe reporter de braţ, strigă i El este! Nu poate fi decât el…!

Apoi căzu îndărăt în barcă, şoptind un nume, pe care numai Gédéon Spilett îl auzi.

Fără îndoială că reporterul cunoştea acest nume, căci păru şi el foarte tulburat, răspunzând cu vocea sugrumată:

El! Un om în afara legii!

Da! Da! murmură Cyrus Smith.

Inginerul îi spuse lui Pencroff să vâslească spre straniul aparat plutitor. Trase în partea stângă, de unde, printr-un geam gros, ţâşnea o fâşie de lumină, Cyrus Smith şi tovarăşii săi se urcară pe o platformă, în faţa lor se afla o turelă deschisă. Se repeziră cu toţii pe scară şi apoi pe un coridor luminat electric. La capătul coridorului se afla o uşă, pe care Cyrus Smith o deschise.

Pionierii străbătură grăbiţi o sală bogat împodobită, care dădea într-o bibliotecă scăldată în razele de lumină ce izvorau dintr-un tavan luminos.

În fundul bibliotecii zăriră o uşă mare, pe care inginerul o deschise.

Pionierilor li se păru că au pătruns în lumea basmelor sau a visurilor; în faţa lor se întindea un salon uriaş, un fel de muzeu, în care erau îngrămădite comori minerale, opere de artă şi minuni ale industriei.

Întins pe un divan frumos, stătea un om, ce părea să nu-i fi zărit încă.

Cyrus Smith, ridicând glasul, rosti atunci, spre marea mirare a tovarăşilor săi:

Ne-ai chemat, căpitane Nemo? Iată-ne.