CAPITOLUL III

Unde cititorul va putea, fără greutate, să arunce o privire asupra oraşului Shang-Hai.

Un proverb chinez zice: «Când săbiile sunt ruginite şi uneltele sclipitoare, «Când închisorile-s goale şi hambarele pline, «Când scările templelor sunt tocite de paşii credincioşilor, iar drumurile spre judecăţi acoperite cu muşchi, «Când doctorii n'au de lucru şi brutarii prea mult, «Imperiul este guvernat bine».

Proverbu-i bun. El s-ar putea aplica cu bună dreptate tuturor statelor Vechei şi Noii Lumi. Dar dacă e un loc unde acest d?sideratum să fie încă departe de a se realiza, e cu siguranţă în Cerescul Imperiu. Acolo lucesc săbiile şi ruginesc uneltele de muncă, închisorile-s pline şi hambarele goale. Meşteşugarii stau fără ocupaţie mai mult decât doctorii, iar dacă pagodele atrag pe credincioşi, tribunalele, în schimb, nu-s nici ele lipsite de preveniţi şi de reclamanţii Dealtfel, un stat de o sută patruzeci şi opt mii mile pătrate, care are optsprezece vaste provincii, fără a mai vorbi de ţările tributare: Mongolia, Manciuria, Thibetul, Tonkingr Coreea, insulele Lin-Ciu, etc., nu poate fi decât foarte imperfect administrat. Dacă chinezii se mai îndoiesc întrucâtva de aceasta, străinii nu-şi mai fac nici o iluzie. Singur poate împăratul, închis în palatul său, acest Fiu al Cerului care face şi desface legile după bunul său plac, având dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor, şi căruia îi aparţin, prin naştere, toate veniturile Imperiului, acest suveran în faţa căruia frunţile se târăsc în ţărână, găseşte totul mai bun decât orice pe lume. N'ar trebui chiar nici să i se dovedească contrariul. Un Fiu al Cerului nu se înşeală nici odată!

Kin-Fo avea unele motive de a gândi că mai bună este o guvernare europeană decât una chineză.

De fapt, el locuia, nu în Shang-Hai, ci afară, pe o porţiune a concesiunei engleze menţinută într-un fel de autonomie foarte apreciată.

Shang-Hai, orăşelul propriu zis, este situat pe malul stâng al râuşorului Huang-Pu, care, unindu-se în cotul din dreapta cu Wousungul, merge de se varsă în Yang-Tsge-Kiang sau Fluviul Albastru şi de aci se perde în Marea Galbenă.

Oraşul e de formă ovală, povârnit de la nord spre sud, închis de ziduri înalte şi prevăzut cu cinci porţi care se deschid înspre periferii. Reţea deasă de uliţi pietruite, dughene mohorâte fără pridvor sau rafturi unde servesc negustori dezbrăcaţi până la brâu; nici o trăsură, nici o cotigă, rare ori călăreţi; câteva temple indigene sau capele străine; în căsuţele strimte o populaţie de două sute mii locuitori, acesta e oraşul de o atracţie puţin invidiată, dar care are totuşi o mare importanţă comercială. Aci, de altfel după tratatul de l? Nan-King, străinii avură pentru întâia oară dreptul de a înfiinţa birouri. El fu un mare port deschis traficului european. De asemeni, în afară de Shang-Hai şi de cartierele sale, guvernul a concedat, pentru o rentă anuală, trei porţiuni de teritoriu Francezilor, Englezilor şi Americanilor, care sunt în număr de două mii, aproape.

Despre concesiunea franceză ar fi puţin de spus. Este mai puţin importantă. Ea se mărgineşte aproape la cercul de nord al oraşului şi se întinde până la izvorul Yang-KingPang care o separă de teritoriul englez. Acolo se ridică mănăstirile Nazarinnilor şi Jezuiţilor care posedă de asemeni la patru mile de Shang-Hai colegiul Tsikavé unde formează adepţi chinezi. Dar această mică colonie franceză nu egalează pe vecinele sale aproape cu nimic. Din zece case de comerţ, fondate în 1861, n-au rămas decât trei, iar Comptuarul de scompt chiar a preferat să se stabilească pe porţiunea engleză.

Teritoriul american ocupă partea de dincolo de Wusung. El e despărţit de teritoriul englez prin Su-Ceu-Creek peste care e un pod de lemn. Acolo se vad: hotelul Astor, mănăstirea Misionarilor, docurile instalate pentru repararea vapoarelor europene.

Dar, din aceste trei concesiuni, cea mai înfloritoare este, fără îndoială, concesiunea engleza. Locuinţi somptuoase pe chei, case cu verande şi cu grădini, palate ale principilor comerţului, Oriental-Bank, „hongul” celebrei case Dent, comptuarele lui Jardyne, Kussel şi ale altor mari negustori, Clubul Englez, teatrul, parcul, câmpul de curse, biblioteca, iată în ansamblu bogata creaţiune a Anglo-Saxonilor ce merită cu prisosinţă numele de „colonie model”.

Aşa dar, în acest colţişor de pământ, streinul sosit pe drumul pitoresc al fluviului albastru, vedea patru pavilioane desfăşurând în vânt cele trei culori franceze şi „yachtul” regatului unit, stelele americane şi crucea Sfântului Andrei, galbena pe fond verde a imperiului Florilor.

La sosirea sa, Ferma acostase pe cheiul portului indigen, în faţa cartierului de est al Shang-Hai-nlui. Acolo debarcară după amiază Wang şi Kin-Fo. Nervosul dute-vino al oamenilor ocupaţi era enorm la mal, de nedescris pe apă.

Cei doi prieteni merseră hoinărind pe cheiu, în mijlocul gloatei eteroclite, negustori de tot felul, vânzători de fisticuri, de portocale, nuci, marinari de toate naţionalităţile, palavragii, bonzi, preoţi catolici, îmbrăcaţi chinezeşte cu evantai şi coadă, soldaţi indigeni, gardişti, oameni de afaceri, etc.

Kin-Fo, cu evantaiul în mână, plimba pe deasupra gloatei privirea sa indiferentă şi nu băga în seama ceea ce se petrece în jur. Nici sunetul metalic al piaştrilor mexicani, nici cel al talerilor de argint, nici al sapecelor de aramă pe care vânzătorii şi muşteriii le zornăiau cu zgomot, nu puteau să-1 intereseze cumva. El avea cu ce cumpăra şi plăti cartierul întreg.

Wang îşi desfăcuse marea-i umbrelă galbenă, decorată cu monştri negri, şi căuta pretutindeni câte ceva demn de observat.

Trecând pe dinaintea porţii de est, privirea-i se încrucişă, din întâmplare, cu douăsprezece cuşti de bambu în care rânjeau capete de criminali executaţi în ajun.

— Poate că, zise el, ar fi fost mai bine să se procedeze altfel decât să li se taie capul. Să îi fi făcut oameni de treabă!

Kin-Fo nu auzi desigur reflexia aceasta a lui Wang, care l-ar fi mirat pentru că venea din partea unui fost rebel.

Ambii străbătură înainte cheiul.

La extremitatea cartierului, în momentul când puneau piciorul pe porţiunea franceză, un indigen, învestmântat într-un halat albastru, căuta să atragă mulţimea ciocănind cu un corn de bivol într-un toiag.

— Un sien-şeng, zise filosoful.

— Ce ne priveşte! răspunse Kin-Fo.

— Prietene, reluă Wang, cere-i să-ţi ghicească. E un prilej bun în momentul când vrei să te însori!

Kin-Fo vroia să continue drumul. Wang îl reţinu.

„Sien-şengul” e un fel de profet al poporului care, pentru câteva sapece, prezice viitorul. El n-are alte instrumente profesionale deçât o colivie cu o păsărică, colivie spânzurată de un nasture al vestmântului său, şi un teanc de 64 cărţi de joc reprezentând figuri de zei, oameni sau animale.

La un semn al lui Wang, acesta întinse pe pământ o bucată de stofă, aşeza colivia, desfăcu cărţile, le bătu şi le aşeză pe cârpă în aşa fel ca figurile să fie invizibile.

Deschise apoi uşa coliviei. Păsărica ieşi, alese una din cărţi şi reveni la cuib după ce primise un grăunte de orez. drept răsplată.

Sien-şengul întoarse cartea. Era o figură de om şi o deviză scrisă în kunan-ruma, limba mandarinilor din Nord, limba «oficială a celor instruiţi.

Şi ghicitorul prezise, adresându-se lui Kin-Fo, ceea ce confraţii săi din toate ţările prezic fără a se compromite, desigur: că, după un necaz oarecare se va bucura de zece mii de ani de fericire,

— Unul, răspunse Kin-Fo, unul doar, şi te scutesc de rest. Zvârli apoi un taler de argint asupra căruia profetul se repezi ca un câine înfometat după un os cu măduvă.

Plecând de aici, Wang şi elevul său se îndreptară spre colonia franceză, primul reflectând asupra prezicerei care era de acord cu teoriile sale asupra fericirii, celălalt ştiind bine că nici o încercare nu-1 putea atinge.

Trecură astfel pe dinaintea consulatului Franţei, urcară până la podul aruncat peste Yang-King-Pang, străbătură râuleţul şi o luară pieziş, ocolind teritoriul englez, pentru a ajunge pe cheiul portului european.

Tocmai suna de amiază. Larma afacerilor, până atunci foarte agitate, încetă ca prin farmec. Ziua comercială era, cum s-ar zice încheiată, iar liniştea urma frământărilor, chiar şi pe teritoriul englez.

Tocmai atunci soseau în port câteva vapoare străine, în mare parte sub pavilionul Regatului-Unit. Nouă din zece, trebuie să o spunem, erau încărcate cu opium. Această vătămătoare substanţă, această otravă cu care Anglia copleşeşte China, produce o cifră de afaceri care trece de două sute şaizeci milioane franci şi aduce beneficii de trei sute la sută. În zadar guvernământul chinez a vroit să împiedice importarea opiumului în Cerescul Imperiu. Războiul de la 1841 şi tratatul de la Nan-King au dat mână liberă negoţului englez şi câştig de cauză potentaţilor lui.

Nu-i nevoie să spunem că nici Wang, nici Kin-Fo, nu se dedaseră detestabilului obicei de a fuma opiumul care distruge toate ţesăturile organismului şi duce repede la moarte.

Wang, – surprinzător din partea unui fost rebel Taî-ping, – nu înceta de a zice:

— Poate ar fi de făcut altceva mai bun decât să se importe substanţa de abrutizare a unui popor! Comerţul e bun dar filosofia e şi mai bună! Să fim filosofi, înainte de toate, să. fim filosofi!a.