CAPITOLUL IV

În care Kin-Fo primeşte o scrisoare importantă, cu opt zile întârziere.

Obişnuit, Yamenul serveşte de locuinţă mandarinilor de un rang ridicat dar nici ceilalţi fii ai cerului, mai bogaţi, nu sunt opriţi de a avea astfel de clădiri, aşa că şi KinFo poseda una cât se poate de somptuoasă.

Wang şi discipolul său se opriră la uşa principală a yamenului.

La sosirea stăpânului, oamenii de serviciu alergară întru întânpinare. Valeţi de cameră, uşieri, purtători de scaun, rândaşi, vizitii, servitori, păzitori de noapte, bucătari, toată această lume care compune gospodăria chineză, făcu front sub comanda intendentului. Un grup de slugi, angajaţi cu luna pentru treburile mai grele, stătea mai la o parte.

Intendentul ură bunăvenire stăpânului. Acesta făcu un semn cu mâna şi trecu repede.

— Unde-i Sun? întrebă el.

Intendentul mărturisi că nici el, nici ceilalţi, nu ştiau ce devenise Sun.

Ori, Sun nu era altcineva decât primul valet de cameră, ataşat special pe lângă Kin-Fo, şi de care acesta nu se putea lipsi.

Dar era oare Sun un servitor model? Nu. Nici ca se putea să-şi facă cineva mai rău serviciul: fluşturatic, stângaci cu mâinile, stângaci la vorbă, mâncăcios la culme, şiret, dar credincios cu totul şi singurul în stare să stea pe lângă stăpân.

Totuş Kin-Fo găsea de douăzeci de ori pe zi prilejul de a se mânia pe Sun şi, dacă nu îl pedepsea decât de zece ori, e că se învăţase cu felul lui de a fi.

De altfel Sun, aşa cum fac cea mai mare parte a servitorilor chinezi, venea el singur să-şi primească pedeapsa când o merita. Stăpânul nu-1 scutea. Loviturile de baston plouau pe umerii de care Sun se sinchisea puţin. Dar cele ce-1 făceau pe el cu mult mai simţitor, erau tăeturile operate de Kin-Fo în coada-i atârnată pe spate când făptuia o greşeală mai mare.

Toţi ştiu, în definitiv, cât ţin chinezii la acest bizar apendice. Pierderea coadei e prima pedeapsă ce se aplică criminalilor! Aceasta înseamnă o dezonoare pe toată viaţa! De aceea bietul valet nu se temea de nimic decât de a fi pedepsit să piardă o bucată din ea. Cu patru ani în urmă, când Sun intră în serviciu la Kin-Fo, coada sa, – una din cele mai frumoase din Cerescul Imperiu, – măsura un metru şi douăzeci şi cinci. In momentul acosta ea nu mai avea decât cincizeci şi şapte de centimetri.

Continuând astfel, în doi ani Sun ar fi rămas în întregime chel!

Urmaţi respectuos de oamenii din casă, Wang şi Kin-Fo străbătură grădina, se înclinară în fata unui patruped heroglific, pictat în culori ţipătoare pe un zid ad-hoc şi sosiră, în fine, la uşa principala a locuinţei.

O casă compusă dintr-un parter şi un etaj ridicat pe o terasă. împletituri de bambu se aflau în dreptul uşilor şi ferestrelor, asemeni unor streaşini, pentru a ţine umbră. Acoperişul, simplu, contrasta cu înfăţişarea fantezistă a pavilioanelor semănate ici-colo şi ale căror ciubucării, olane multicolore, cărămizi încrustate cu motive arabe îţi desfătat privirea.

Înăuntru, în afară de camerele special rezervate locuinţei lui Wang şi lui Kin-Fo, nu erau decât saloane, înconjurate de cabinete cu despărţituri transparente pe care se încrucişau ghirlande de flori pictate sau medalioane conţinând sentinţele morale cu cari Fiii Cerului nu sunt deloc zgârciţi. Pretutindeni scaune bizar răsucite, din pământ ars sau din porţelan, din lemn sau din marmură, fără a uita câteva zeci de perne de o moliciune îmbietoare, pretutindeni, lămpi sau lanterne, de forme variate cu geamuri nuanţate în culori tandre; pretutindeni deasemeni, mescioarele de ceai care se numesc „cea-ki”, absolut necesare unui mobilier chinez.

Luxoasa locuinţă oferea întreaga fantezie chineză, plus confortul european.

De fapt, Kin-Fo, – s'a spus, şi gusturile sale o dovedesc – era omul progresului. Nici o invenţie modernă a Occidentalilor nu-1 găsea refractar importării ei.

Nu! Kin-Fo se afla alături de acei compatrioţi ai săi care aprobau guvernul pentru a fi fondat arsenalele şi şantierele din Fu-Şao sub direcţiunea inginerilor francezi. Deasemeni poseda acţiuni de-ale companiei vapoarelor chineze care fac cursa între Tien-Tsin şi Shang-Hai, din motive pur naţionale, şi era interesat la bastimentele cu mare viteză, care de la Singapore câştigă trei sau patru zile asupra diligenţelor engleze.

S-a spus că progresul material era introdus până în interiorul său. De altfel, aparate telefonice puneau în legătură diversele bastimente. Sonerii electrice legau camerele locuinţei sale. In timpul sezonului rece, făcea foc şi se încălzea fără jenă, mai raţional decât concetăţenii săi care tremurau în faţa căminului gol sub împătritul sau încincitul lor vestmânt. Lumina cu gaz încăperile, aşa cum făcea inspectorul general al vămilor din Peking sau îmbogăţitul domn Yang, principalul proprietar al munţilor de pietate din Imperiul de mijloc!

În sfârşit, dispreţuind întrebuinţarea scrierei demodate în corespondenţa sa intima, progresistul Kin-Fo, – se va vedea curând, – adoptase fonograful, de curând adus de Edison la ultima treaptă a perfecţiunei.

Aşa dar, discipolul filosofului Wang avea, în privinţa materială a vieţei, ca şi în privinţa morală, tot ce trebuia pentru a fi fericit! Şi totuşi nu era! El avea pe Sun pentru a-şi destinde apatia cotidiană, şi nici Sun nu era de ajuns spre a fi mulţumit.

E adevărat că acum, pentru un moment cel puţin, Sun care nu era niciodată acolo unde ar fi trebuit să fie, nu se arăta deloc. Trebuia, desigur, să fi avut cine ştie ce greşeală mare să-şi reproşeze, cine ştie ce stângăcie straşnică, comisă în absenţa stăpânului, – şi se temea nu pentru umerii săi obişnuiţi cu ciocăneala zilnică, ci tremura mai mult de soarta coadei sale.

— Sun! strigase Kin-Fo, intrând în vestibulul unde se deschideau saloanele din dreapta şi din stânga, şi vocea sa trăda o nerăbdare greu stăpânită.

— Sun! repetase Wang, ale cărui sfaturi rămâneau totdeauna fără efect asupra incorigibilului valet.

— Sa se dea de urma lui Sun şi să-mi fie adus! zise Kin-Fo adresându-se intendentului, care puse îndată toată lumea sa îl caute pe cel dispărut.

Wang şi Kin-Ko rămaseră singuri.

— Înţelepciunea, spuse atunci filosoful, cere călătorului care se întoarce la căminul său să se odihnească puţin.

— Să fim înţelepţi! răspunse simplu elevul lui Wang.

Şi după ce strânse mâna filosofului se îndreptă spre apartamentu-i, în timp ce Wang intra în camera sa.

Kin-Fo, rămas singur, se lungi pe unul din acele molatece fotolii de fabricaţiune europeană începu a gândi. La căsătoria cu simpatica şi frumoasa femeie pe care avea s-o facă tovarăşă a vieţei sale? Da, şi aceasta nu poate să surprindă, întrucât el era în ajun de a o întâlni. De altfel, graţioasa persoană nu stătea la Shang-Hai. Ea locuia la Peking, şi Kin-Fo îşi zise chiar că era bine să îi anunţe, odată cu întoarcerea lui la Shang-Hai, sosirea grabnică în capitala Cerescului Imperiu. Dacă arata chiar o anumită dorinţă, o uşoară nerăbdare de a o revedea, aceasta nu era fără rostDesigur, încerca o adevărată afecţiune pentru ea! Wang îi demonstrase aceasta după cele mai indiscutabile reguli ale logicei, şi acest element nou, introdus în existenţa sa, putea să îi aducă necunoscutul… adică mulţumirea… care… care.-

Kin-Fo visa deja cu ochii închişi, şi ar fi adormit blând dacă n-ar fi simţit un fel de gâdilitură în mâna dreaptă.

Instinctiv, degetele i se strânseră şi simţiră un corp rotund.

Kin-Fo nu se putea înşela, un baston de bambu lunecase în mâna-i dreaptă, şi, în acelaş timp auzi cuvintele acestea pronunţate cu un ton resemnat:

— Când va vrea domnul!

Kin-Fo se ridică şi, cu un gest natural, strânse băţul.

Sun era în faţă-i, şi, plecat pe jumătate în postura unui pacient sprijinit cu o mână de perete, ţinea în cealaltă o scrisoare.

— In sfârşit, iată-te! zise Kin-Fo.

— Ai, ai, ya! răspunse Sun. Nu-mi aşteptam stăpânul decât la priveghiul al treilea! Când va vrea domnul!

Kin-Fo aruncă jos bastonul. Sun, oricât de galben era el, natural, păli totuşi mai mult!

Dacă tu întorci spatele fără vreo altă explicaţie, zise stăpânul, e că meriţi mai mult decât atât! Ce este?

— Scrisoarea aceasta…

— Vorbeşte! strigă Kin-Fo strângând scrisoarea data de Sun.

— Am uitat din nebăgare de seama să v-o dau înainte de a pleca la Canton!

— Opt zile întârziere, ticălosule!

— Am greşit, stăpâne!

căruia corespondentul din San-Francisco vroia de bună seamă să atragă atenţia clientului său din Shang-Hai.

Kin-Fo luă atunci scrisoarea de la început şi o citi de la primul până la ultimul rând, nu fără un anumit sentiment de curiozitate care surprindea din parte-i.

O clipă sprâncenile-i se încruntară; dar un zâmbet dispreţuitor i se schiţă pe buze când termină lectura.

Se ridică, făcu câţiva paşi prin cameră, şi se apropie un moment de tubul acustic care îl punea în legătură directă cu Wang. Duse chiar pâlnia la gură şi fu pe punctul de a suna dar se răzgândi, lăsă să-i cadă firul de cauciuc şi se reîntoarse pe divan.

„Bah! făcu el.

Întreg Kin-Fo era -n acest cuvânt.

„Şi ea! murmură el. Este ea într-adevăr mai interesată ca mine în toate astea!

Se apropie de o măsuţă de lac pe care se afla o caseta prelungă, artistic cizelată. Dar, în momentul de a o deschide, mâna sa se opri.

— Ce-mi spunea ultima ei scrisoare? murmură el.

Şi, în loc de a ridica acoperământul casetei, apăsă pe un resort fixat la una din extremităţi.

Curând, o voce blândă se auzi:

— Dragul meu frate mai mare! Sunt pentru tine ca floarea de Mei-hua în prima lună, ca floarea de cais în a doua, ca floarea de piersic în a treia. Scumpă inimă de piatră nestemată, ţie, de mii, de zeci de mii de ori bună ziua!

Era glasul unei tinere femei, căreia fonograful îi repeta drăgăstoasele vorbe.

— Biată surioară micuţă! zise Kin-Fo.

Apoi, deschizând caseta, scoase din aparat hârtia dungată cu tăeturi care reproducea inflexiunile îndepărtatei voci, şi o înlocui prin alta.

Fonograful era pe atunci în aşa măsură perfecţionat ca era deajuns să vorbeşti cu glas tare pentru ca membrana să fie impresionată şi ca ruloul, mişcat printr-un mecanism de ceasornic, să înregistreze cuvintele pe hârtia aparatului.

Kin-Fo vorbi apoi aproape un minut. Cu vocea sa, întotdeauna calmă, nu s-ar fi putut recunoaşte sub ce impresie, de bună dispoziţie sau de tristeţe, îşi formula gândirea.

Trei sau patru fraze, nimic mai mult, iată tot ce spuse Kin-Fo. După aceea opri mişcarea fonografului, scoase hârtia specială pe care acul învârtit de membrană săpase urme oblice, corespunzătoare vorbelor pronunţate, apoi, punând hârtia într-un plic, pe care îl lipi, scrise de la dreapta la stânga adresa de mai jos:

D-nei LE-U.

Aleea Sa-Cua PEKING.

Dădu ordin ca scrisoarea să fie dusă imediat la poştă.

O oră după aceea, Kin-Fo dormea în linişte, strângând în braţe „ciu-ju-jeu”-ul său, un fel de pernă de bambu care păstrează în paturile chineze o temperatură potrivită.