CAPITOLUL V

Unde Le-u primeşte o scrisoare pe care n-ar fi vrut s-o primească

— N-ai încă vreo scrisoare pentru mine?

— Hm, nu, doamnă!

— Ce lung îmi pare timpul, bătrână mamă!

Astfel vorbea pentru a zecea oară pe zi, încântătoarea Lé-u în budoarul său din aleea Sa-Cua din Peking. Bătrâna mamă, care îi răspunsese şi pe care o numea aşa cum sunt numite de obicei în China servitoarele de o vârstă respectabilă, era mahmura şi nesuferita domnişoară Nan.

Le-u se măritase la optsprezece ani cu un literat de primul grad care colabora la faimosul Sse-Ku-Tsuan-Su2. Acest savant era de două ori mai în vârstă ca ea şi muri la trei ani după nepotrivita lor unire.

Tânăra văduvă era dar singură pe lume când nu împlinise încă douăzeci şi unul de ani. Kin-Fo o văzu într-o călătorie făcută Ia Peking cam în vremea aceea. Wang, care o cunoştea, atrase atenţia nepăsătorului său elev asupra acestei fermecătoare fiinţe. Kin-Fo se lăsă legănat blând de gândul de a schimba felul vieţei sale, devenind soţul frumoasei văduve. Lé-u nu fu indiferentă propunerei făcute de el. Şi iată cum căsătoria, hotărâtă spre cea mai mare satisfacţie a filosofului, urma să fie celebrată îndată ce Kin-Fo, după ce va fi luat la Shang-Hai dispoziţiunile necesare, se va reîntoarce la Peking.

Nu e obişnuit în Cerescul Imperiu ca văduvele să se mărite din nou, – şi nu pentru că ele nu ar dori aceasta, ca consurorile lor din ţinuturile occidentale, dar pentru că dorinţa lor găseşte puţini aderenţi. Dacă Kin-Fo face excepţie la regulă, e că el era, după cum se ştie, un original. Lé u, remăritată, e drept, nu ar mai fi avut dreptul să treacă pe sub paé-lusa, arcuri comemorative pe cari împăratul le ridică uneori în cinstea femeilor, – celebre prin fidelitatea lor faţă de bărbaţii defuncţi. Astfel era, de pildă, văduva Sung care nu mai vroi să părăsească niciodată mormântul soţului său, văduva Kung-King care îşi tăie un braţ, văduva YenCiang care se desfigură în semn de durere conjugală. Dar Lé-u gândea că are altceva mai bun de făcut cu cei douăzeci de ani ai săi. Ea avea să reia viaţa de supunere aşa cum e soarta femeii în familia chineză, să renunţe a vorbi de cele ce se petrec în afară, să se conformeze preceptelor cărţii Li-nun asupra virtuţilor caznice şi ale cărţii Nei-tsopien asupra datoriilor căsătoriei, să regăsească, în sfârşit, acea consideraţie de care se bucură soţia, care, în clasele de sus, nu e deloc sclava, cum se crede în genere. De asemeni, Lé-u, inteligentă, instruită, înţelegând ce loc ar fi ocupat în viaţa bogatului blazat, şi simţindu-se atrasă spre el din dorinţa de a-i arăta că fericirea există şi aici, se împăcase cu totul faţă de noua-i soartă.

Când murise, savantul lăsase tinerei văduve o situaţie materială potrivită. Casa din aleea Şa-Cua era ca atare modestă. Nesuferita Nan servea la toate, dar Lé-u se învăţase cu felul ei de a fi şi care nu e surprinzător la servitoarele din Imperiul Florilor.

Tânăra femeie stătea de preferinţă în budoar. Mobila ei părea foarte simpla, aşa cum nu o au bogaţii care pentru două luni soseau din Shang-Hai.

Câteva tablouri atârnau pe pereţi, între altele o capodoperă a vechiului pictor Huan-Tse-Nen3, care ar fi atras atenţia cunoscătorilor în mijlocul acuarelelor specific chinezeşti, cu cai verzi, câini violeţi şi arbori albaştri, datorite câtorva artişti moderni. Pe o masă de lac se desfăşurau, asemeni unor fluturi cu aripile întinse, evantalii provenite de la celebra şcoală din Swatow, împletituri de bambu, aşezate la ferestre, nu lăsau să străbată decât o lumină îndulcită, pulverizând, pentru a zice astfel, razele soarelui. Un splendid paravan complecta curioasa ornamentaţie a budoarului.

— Nici o scrisoare, Nan?

— Ei, nu, doamna, nu încă!

Încântătoare femeie era Lé-u. Frumoasă, chiar pentru ochii europenilor, albă, nu galbenă, ea avea ochii blânzi, abia prelungiţi în spre tâmple, părul negru împodobit cu câteva flori de piersic, dinţii mici şi albi, sprâncene abia estompate cu un fin tuş de China.

În ce priveşte toaleta, nimic mai simplu şi mai elegant.

Dar picioarele ei? Oh, picioarele ei erau mici, nu ca urmare a acelui obicei de diformaţie barbară ce tinde, din fericire, să se piardă, dar pentru că natura i le făcuse astfel. Moda aceea durează de şapte sute de ani şi ea se datoreşte probabil câtorva prinţese urâte. Acum din zece chineze nu sunt nici trei cari să se supună din prima vârstă acestor operaţiuni dureroase ce duc Ia diformarea piciorului.

— Nu e cu putinţă ca azi să nu fi sosit o scrisoare! zişe iarăş Lé-u. Vezi dar, măicuţă.

— Am tot văzut! zise fără respect domnişoara Nan, ieşind în bombăneli din camera.

Lé-u vroi să lucreze pentru a se distra puţin. Însemna însă a se gândi tot la Kin-Fo, fiindcă lui îi broda o pereche din acei ciorapi de stofă a căror confecţionare e rezervată aproape numai femeilor în căzniciile chineze, indiferent de clasa din care fac parte.

Dar lucrul îi căzu în curând din mână. Se ridică, luă dintr-o bombonieră două sau trei pastile pe care le sparse în dinţii ei micuţi, şi deschise o carte, „Nushun”, cod de instrucţiuni cu care orice femee trebuie să-şi facă lectura obişnuită.

„De vreme ce primăvara e pentru muncă sezonul potrivit, de vreme ce răsăritul e momentul cel mai frumos al zilei.

— Sculaţi-vă de dimineaţă, nu vă lăsaţi târâte de lenea somnului.

„îngrijiţi dudul şi cânepa.

„Ţeseţi cu hărnicie mătasa şi bumbacul.

„Virtutea femeilor stă în muncă şi în economie.

„Vecinii vă vor lăuda”.

Cartea se închise curând. Drăgăstoasa Lé-n nu se mai gândea la ceea ce citea.

— Unde e el? se întrebă ea. Trebuia să meargă la Canton! S-o fi reîntors la Shang-Hai? Când va sosi la Peking? Vină-i în ajutor, zeiţă Koanin!a.

Astfel grăia îngrijata femee. Apoi ochii săi se plimbară distraţi pe o faţă de masă, alcătuită artistic din mii de bucăţele împreunate, un fel de mozaic de stofă, de modă portugheză, pe care era desenat răţoiul mandarin şi familia sa simbolizând credinţa. In sfârşit, se apropie de un răsad şi culese o floare la întâmplare.

„Ah! zise ea, na e floarea de salcie verde, emblema primăverei, a tinereţei şi a voioşiei! E crisantema galbenă, emblema toamnei şi a tristeţe!

Vroi să se smulgă neliniştei care, acum, o învăluia cu totul. Chitara sa era acolo, degetele îi lunecară pe coarde, buzele-i murmurară primele cuvinte ale cântecului „Mâini înlănţuite”, dar nu mai putu continua.

— Scrisorile lui, gândea ea, nu întârziau niciodată! Le citeam cu sufletul mişcat! Ba nu, în locul rândurilor care nu se adresau decât ochilor mei, era glasul lui însuşi pe care îl puteam auzi! Aparatul acesta îmi vorbea ca şi când el era lângă minei.

Şi Lé-u privea la fonograful aşezat pe mesicioara de lac, asemănător celui de care se servea Kin-Fo la Shang-Hai. Ambii se puteau dar auzi, sau mai bine zis, îşi puteau auzi vocile cu toată distanţa ce-i despărţea… Dar azi, ca şi zilele trecute, aparatul rămânea mut şi nu mai spunea nimic din gândurile celui absent.

În acest moment servitoarea intră.

— Iată scrisoarea d-voastră, zise ea.

Şi Nan ieşi după ce îi dădu un plic francat din Shang-Hai.

Un zâmbet se schiţă pe buzele tinerei femei. Ochii îi luciră mai viu. Desfăcu plicul, grabnic, fără să-1 contempleze cum avea obiceiul.

Plicul nu conţinea o scrisoare, ci una din hârtiile cu trăsături oblice care, potrivită Ia aparatul fonografic, reproduce toate inflexiunile vocii omeneşti.

— Ah! ce bine îmi pare! strigă bucuroasă Lé-u. Îl voi auzi, cel puţin.

Hârtia fu aşezată pe roloul fonografului care, la o mişcare, începu să se învârtească, şi Lé-u, apropiind urechea, auzi o voce bine cunoscută spunându-i:

— Surioară, ruina a împrăştiat bogăţiile mele, precum vântul de est împrăştie frunzele îngălbenite ale toamnei. Nu vreau sa făptuiesc o ticăloşie asociindu-te mizeriei mele. Uită pe cel lovit de zece mii de nenorociri.

Deznădăjduitul tău Kin-Fo”.

Ce lovitură pentru biata femeie! O viaţă mai amară decât amara genţiană o aştepta de acum. Da! Vântul prăvălea ultimele ei speranţe odată cu avutul celui iubit! Dragostea pe care Kin-Fo i-o purta se dusese deci pentru totdeauna!

Prietenul său nu credea decât în fericirea pe care o dă bogăţia! Ah! biata Lé-u! Ea părea acum asemeni unui zmeu al cărui fir se rupe şi cade sfâşiat la pământ!

Nan, chemată, intră în camera, înălţă nepăsătoare din umeri şi-şi transportă stăpâna în „hangul” sau. Dar, oricât de încălzit era, grozav de friguros i se păru bietei Lé-u culcuşul! Grozav de lungi îi părură cele cinci priveghiuri ale nopţii petrecute în chinuri!