CAPITOLUL IX.

A cărui încheiere, oricât dc ciudată ar fi, nu va surprinde, poate, pe cititor

— Ei bine, Craig-Fry? zicea a doua zi onorabilul William J. Bilduph celor doi agenţi însărcinaţi cu supravegherea noului client al Centenarului.

— Ei bine, răspunse Craig, I-am urmărit ieri în timpul unei lungi plimbări făcute pe câmpia Shang-Hai.

— Şi nu avea nicidecum aerul celui ce ar vrea să se omoare, adăugă Fry.

— Odată cu venirea nopţii l-am excortat până la poarta sa.

— Dincolo de care, din nenorocire, nu am putut pătrunde.

— Şi azi de dimineaţă? întrebă William J. Bidulph.

— Am aflat că pleca, răspunse Craig.

Agenţii Craig şi Fry, ambii americani pur sânge, ambii în serviciul Centenarului} nu formau decât una şi aceeaşi fiinţă. Imposibil de a fi mai complect identificaţi unul cu celălalt; primul termina invariabil frazele începute de al doilea şi vice versa Acelaşi creier, aceleaşi gânduri, aceeaşi inimă, acelaş stomac, acelaşi fel de a se purta în orice împrejurare. Patru mâini, patru braţe, patru picioare, două corpuri împreunate.

— Aşa dar, întrebă William J. Bidulph, n-aţi putut încă pătrunde în casă?

— Nu… zise Craig.

— Până acum, complectă Fry.

— Va fi greu, răspunse agentul principal. Totuşi va trebui. Este în interesul Centenarei nu numai de a câştiga o prima enormă, dar deasemeni de a nu pierde două sute de mii dolari! Deci, două luni de supraveghere, şi poate mai mult, dacă noul nostru client reînoieşte cota!

— El are un servitor… zise Craig.

— Pe care am putea să-1 atragem… zise Fry.

— Pentru a afla tot ce se petrece acolo… continuă Craig.

— In casa din Shang-Hai! termină Fry.

— Hm! făcu William J. Bidulph. Prndeţi-mi dar în laţ servitorul. Cumpăraţi-1. El trebuie să fie sensibil la sunetul banilor. Ei nu vă vor lipsi. Dacă va trebui să epuizaţi chiar şi cele trei mii formule de politeţe pe care le reclamă eticheta chineză, epuizaţi-le. Nu veţi regreta de loc ostenelile voastre.

— Va fi… zise Craig.

— Fapt îndeplinit, complectă Fry.

Iată dar pentru ce motive Craig şi Fry încercară, să intre în legături cu Sun. Or, Sun nu era nici de cum omul care să reziste sunetului atrăgător al banilor sau ofertei politicoase a câtorva sticle cu lichioruri americane.

Craig-Fry ştiură deci prin Sun tot ceea ce aveau interesul, să ştie, şi care se reduceau la acestea îşi schimbase întrucâtva Kin-Fo f?lul de a trăi?

Nu, exceptând poate faptul că îşi muştruluia mai rar credinciosul valet, că foarfeca nu mai intra în. acţiune spre marele noroc al coadei acestuia, că bastonul de bambus mângâia mai puţin umerii servitorului.

Avea predilecţie pentru vreo armă ucigătoare?

De loc, căci nu aparţinea respectabilei categorii de amatori pentru instrumentele astea.

Ce mânca el la masă?

Câteva feluri preparate în mod simplu şi care nu aminteau cu nimic fantezista bucătărie chineză.

La ce oră se scula el?

La priveghiul al cincilea, în momentul când zorile albeau, orizontul spre cântatul cocoşilor.

Se culca de vreme?

La priveghiul al doilea, cum avea totdeauna obiceiul să. facă decând îl cunoştea Sun.

Părea trist, preocupat, plictisit, obosit de viaţă?

Nu era nici decum vesel de felul său. Oh,! Totuşi de câteva zile, părea a da mai multă atenţie celor lumeşti. Da. Sun îl găsea mai puţin indiferent, asemeni celui ce aştepta… ce? Nu putea să o spună.

În sfârşit, avea stăpânul său vreo substanţă otrăvitoare pe care să o poată întrebuinţa vreodată?

Nu mai putea să aibă căci, în dimineaţa aceea, chiar, Sun aruncase, cu ordin, în Huan-Pu o duzină de globule care trebuiau să fie rău făcătoare.

Într-adevăr, în toate acestea nu era nimic de natură a alarma pe agentul principal al Centenarului. Nu, niciodată bogatul Kin-Fo, a cărui situaţie, de altfel, în afară de Wang, nu era cunoscută de nimeni, nu păruse mai fericit în viaţă.

Cu toate astea, Craig şi Fry trebuiră să continue a spiona tot ce face clientul lor şi să îl urmărească pretutindeni, căci era posibil ca el să nu vroiască a se sinucide în casa sa.

Ar fi să mergem prea departe dacă am spune că eroul acestei povestiri ţinea mai mult Ia viaţă de când se decisese să şi-o ridice. Dar, în felul său de a socoti, şi în timpul primelor zile ale lunei, încercă anumite emoţii. Atârna deasupra-i sabia lui Damocles şi această sabie trebuia să-i cadă într o zi în cap. Azi, mâine, în zorii zilei, seara?

De altfel, de la schimbul de cuvinte ce avusese loc între ei, Wang şi el se vedeau rar. Filosoful, sau părăsea casa mai des ca altădată, sau se închidea pentru multă vreme în cameră. Kin-Fo nu-1 căuta – nu era treaba sa – şi nici nu îi păsa de modul în care Wang îşi petrecea timpul. Pregătea poate vreo lovitură! Un fost rebel trebuia să aibă la îndemână multe feluri de a trimite un om pe lumea cealaltă. De aici, curiozitate, şi, prin urmare, un nou element interesant.

Totuşi, maestrul şi elevul se întâlneau aproape în fiecare zi la aceeaşi masă. Nu îşi adresau nici o aluzie cu privire Ia viitoarea lor situaţie de asasin şi asasinat. Vorbeau de altceva, foarte puţin de altfel. Wang, mai serios decât de obicei, privea în lături. El, aşa de bine dispus, devenise trist, şi din comunicativ ce era, taciturn. Mâncăcios altădată, ca orice filosof dotat cu bun stomac, nu mai era atras acum de bucate, iar vinul de Chao-Chigne îl lăsa îngândurat.

Kin-Fo se ţinea însă bine. El gusta, cel dintâi, din toate mâncărurile şi se credea obligat să nu lase nimic neatins. Urma de aici că Kin-Fo mânca mai mult decât de obicei, căci cina cu poftă şi mistuia foarte bine.

Cu toate astea continuă a-i înlesni Iui Wang putinţa îndeplinirei operei lui. Uşa camerei de culcare a lui Kin-Fo rămânea totdeâuna deschisă. Filosoful putea să intre ziua sau noaptea, să-1 lovească dormind sau treaz, Kin-Fo nu cerea decât un lucru, ca lovitura să fie fulgerătoare şi să-1 atingă în inimă.

Dar Kin-Fo se obişnui cu emoţiile şi, după prima noapte chiar, se deprinse atât de mult să aştepte lovitura fatală încât dormea liniştit şi se scula în fiecare dimineaţă întremat şi dispus. Aceasta nu mai putea urma.

Atuncea se gândi că lui Wang îi repugna poate să îl omoare în casa unde fusese aşa de ospitalier primit. Hotărî să îi uşureze însărcinarea. Iată-1 dar hoinărind pe câmp, căutând unghere izolate, întârziind până la al patrulea priveghiu prin cele mai urâte cartiere din Shang-Hai, unde crimele se înfăptuiesc zilnic în toată siguranţa. Rătăcea pe străzile strimte şi mohorâte, hărţuindu-se cu beţivii de toate naţiile. Nu se reîntorcea acasă decât odată cu primele raze ale zilei, şi revenea zdravăn, viu, neatins, fără a fi băgat măcar în seamă pe nedespărţiţii Craig şi Fry, care îl urmăreau necurmat, gata să îi sară în ajutor.

Dacă lucrurile continuau astfel, Kin-Fo ar fi sfârşit prin a se obişnui cu noua-i existenţă şi plictiseala l-ar fi cuprins din nou.

Câte ore se scurgeau de pe acum fără să se gândească cum că era un condamnat la moarte!

Totuşi, într-o zi, la 12 Mai, întâmplarea îi procură oarecari emoţii Cum intra încet în camera filosofului, îl văzu încercând cu vârful degetului lama unui pumnal şi muindu-1 apoi, într-un flacon albastru cu înfăţişarea suspectă.

Wang nu simţise intrarea elevului său şi, strângând pumnalul, îl mişcă de câteva ori ca pentru a se asigura că-l avea în mână. Într-adevăr, fizionomia sa era neliniştită. Părea în momentul acela că sângele i se urcase în priviri!

— Aceasta va fi pentru astăzi! gândi Kin-Fo.

Şi se retrase discret, fără a fi fost nici văzut, nici auzit.

El nu îşi părăsi camera toată ziua… Filosoful nu apăru.

Kin-Fo se culcă, dar, a doua zî, se sculă tot aşa de zdravăn cum poate fi un om format cum trebuie.

Atâtea emoţiuni degeaba! Aceasta devenea de nesuferit.

Şi zece zile se scurseră aşa! E adevărat că Wang avea două luni pentru a se executa.

— Hotărât, e un pierde-vară! îşi zise Kin-Fo. I-am dat de două ori termenul mai lung decât trebuia!

Şi-şi spunea că fostul rebel Ta?-ping se muiase întrucâtva în mijlocul bunătăţilor din Shang-Hai.

Totuşi, din acea zi, Wang păru mai îngrijorat, mai agitat… Se învârtea de colo până colo prin vilă ca omul ce nu poate să stea pe loc. Kin-Fo observă chiar că filosoful făcea pe ascuns vizite în salonul strămoşilor unde se afla preţiosul sicriu venit din Liao-Céu. Află de asemeni de la Sun, şi nu fără de interes, că Wang poruncise să se şteargă şi să se ceruiască mobila în chestiune, într-un cuvânt să o ţină în bună stare.

— Cât de bine se va odihni stăpânul meu în el! adăuga fidelul servitor. Iţi vine să-1 încerci de pe-acum!

Observaţiune care dovedea la Sun un mic semn de intimitate.

Zilele de 13, 14 şi 15 Mai trecură.

Nimic nou.

Wang vroia deci să treacă termenul convenit şi nu îşi plătea datoria decât ca un om de afaceri la scadenţă, fără anticipare Dar atunci nu ar mai fi surpriză şi nici emoţiuni!

Totaşi, un fapt foarte semnificativ ajunse la cunoştinţa lui Kin-Fo în dimineaţa zilei de 15 Mai, pe la orele şase.

Noaptea fusese rea. Kin-Fo, la deşteptare, era încă sub impresia un vis deplorabil. Prinţul Ien, suveranul iadului chinez, îl condamnase să nu apară în faţa sa decât când luna se va ridica pentru a o mia două şutea oară la orizontul Cerescului Imperiu. Un secol de trăit, încă un secol!

Kin-Fo era deci rău dispus şi părea că totul unelteşte contra lui.

Primi astfel pe Sun când acesta veni, ca de obicei, să-i ajute la toaleta de dimineaţa

— Du-te la dracul strigă el. Zece mii de lovituri de picior să ţi se dea ca plată, animalule!

— Dar, stăpâne…;

— Du-te, îţi spunl

— Ei bine, na! răspunse Sun. Cel puţin nu înainte de-a fi aflat…

— Ce?

— Că domnul Wang…

— Wang? Ce-a făcut Wang? replică încălzit Kin-Fo trăgând pe Sun de coadă. Ce-a făcut?

— Stăpâne! răspunse Sun care se încolăcea asemeni unui vierme din cauza durerii, ne-a poruncit să ducem cosciugul domnului în pavilionul Vieţei îndelungate, şi…

— A făcut el aceasta? strigă Kin-Fo a cărui frunte se lumină. Du-te, Sun, du-te, prietene! Stai! uite zece taleri pentru tine şi vezi de execută în totul poruncile lui Wang!

Sun se depărtă aiurit, repetând:

— Hotărât, stăpânul meu şi-a pierdut minţile dar, cel puţin, are o nebunie darnica!

De data aceasta Kin-Fo na se mai putea îndoi. Rebelul vroia să îl lovească ÎN pavilionul Vieţei îndelungate, acolo unde însuşi hotărâse să moară. Era ca o întâlnire ce îi dădea acolo. Nu va lipsi. Catastrofa era apropiată.

Cât păru de lungă lui Kin-Fo ziua aceasta!

Mersul orologiilor nu mai era normal! Limbile hoinăreau pe cadran!

În sfârşit, priveghiul cel dintâi lasă soarele să dispară la orizont şi noaptea se întinse, încet-încet, în yamen.

Kin-Fo se instală în pavilionul din care nu mai spera să iasă cu viaţă. Se întinse pe un divan moale ce părea făcut pentru repauz lung, şi-aşteptă.

Atunci îi trecură prin minte amintirile inutilei sale existenţe, plictiselile, dezgusturile, tot ce bogăţia nu putuse învinge, tot ce sărăcia ar fi sporit!

O singură flacără lumina viaţa asta: dragostea ce Kin-Fo o simţise pentru tânăra văduvă. Sentimentul acesta îi mişca inima în momentul când ultimele-i bătăi erau sa înceteze. Dar, să o facă pe biata Lé-u nenorocită alături de el, nu, niciodată!

Al patrulea priveghiu, cel ce precede zorile, şi în timpul căruia viaţa universală pare ca suspendată, al patrulea priveghiu se scurse pentru Kin-Fo în cele mai mari emoţiuni. Asculta încordat. Privirile-i străpungeau întunericul. Căuta să surprindă cel mai neînsemnat zgomot. Nu odată crezu că aude scârţâind uşa, împinsă de o mână prudentă. Fără îndoială, Wang spera să-1 găsească dormind şi-1 va lovi în somn!

Şi atunci un fel de reacţie se produse în el. Se temea şi dorea totodată grozava apariţie a rebelului.

Zorile albiră înălţimile, odată cu priveghiul al cincilea. Ziua veni încet.

Deodată uşa salonului se deschise.

Kin-Fo tresări, trăind în această ultimă clipă mai mult decât în toată viaţa sa…

Sun stătea dinainte-i cu o scrisoare în mâna.

— Foarte urgentă! grai cu simplitate Sun.

Kin-Fo avu un fel de presimţire. Strânse scrisoarea ce purta timbrul din San-Fraucisco, rupse plicul, o citi repede şi, sărind din pavilionul Vieţei îndelungate

— Wang! Wang! strigă el.

Într-o clipă fu la camera filosofului şi deschise brusc uşa. Wang nu era acolo. Wang nu dormise în vilă şi, când la strigătele lui Kin-Fo, oamenii răscoliră totul, se văzu că Wang dispăruse fără de urmă.»