CAPITOLUL VIII.

În care Kin-Fo face o propunere serioasă lui Wang şi pe care acesta o acceptă cu aceeaş seriozitate.

Filosoful nu se culcase încă, întins pe un divan, citea, ultimul număr al Gazetei din Peking. Când sprâncenele sale se încruntau era mai mult ca sigur că ziarul adresa cine ştie ce compliment dinastiei domnitoare de Tsing.

Kin-Fo împinse uşa, intră în cameră, se aşeză pe un fotoliu şi, fără de ocol:

— Wang, spuse el, vin să-ţi cer un serviciu.

— Zece mii de servicii! răspunse filosoful lăsând să-i cada ziarul oficial. Vorbeşte, vorbeşte, fiul meu, vorbeşte fără teama, şi, orice ar fi, vei avea!

— Serviciul pe care îl aştept, zise Kin-Fo, e din cele pe care un prieten nu-1 poate face decât odată numai.

— Despre ce-i vorba?

— Wang, zise Kin-Fo, eu sunt ruinat.

— Ah! ah! spuse filosoful cu tonul celui ce ar fi aflat mai curând o veste bună decât una rea.

— Scrisoarea pe care am găsit o aici, la întoarcerea din Canton, reluă Kin-Fo, mă înştiinţează că Banca Centrală Californiană este în faliment. In afară de vilă şi de o mie de dolari cu care a-şi putea trăi abia o lună, două, nu îmi mai rămâne nimic.

— Aşa dar, întrebă Wang după ce îşi privi atent elevul, nu îmi mai vorbeşte acum bogatul Kin-Fo?

— Nu, ci bietul Kin-Fo pe care sărăcia nu-1 mai îngrozeşte deloc.

— Bun răspuns, fiul meu, zise filosoful sculându-se. Nu-mi voi mai pierde dar timpul ca să-ţi predic înţelepciunea. Până acum n-ai fi făcut decât să vegetezi fără gust, fără pasiune, fără lupte. Tu vei trăi de acuma Viitorul este schimbat! N-are însemnătate, – a spus Confucius şi după el Talmudul, – nenorocirile sunt totdeauna mai mici decât ne temem! Ne vom câştiga în sfârşit prin noi înşine orezul cel de toate zilele. Num-Sâmm ne spune: „In viaţă sunt urcuşuri şi coborâşuri. Roata Norocului se învârteşte fără încetare şi vântul primăverei e schimbător! Bogat sau sărac, să ştii să îţi faci datoria!” Să plecam de aci!

Şi, într-adevăr, Wang, filosof practic, era gata să părăsească somptuoasa clădire.

Dar Kin-Fo îl opri.

— Am spus, reluă el, că sărăcia nu mă îngrozeşte, dar – adaog, – aceasta pentru că sunt hotărât să n-o guport deloc.

— Ah! făcu Wang, tu vrei prin urmare…

— Să mor.

— Să mori? răspunse liniştit filosoful. Omul care e hotărât să sfârşească cu viaţa, n-o spune nimănui.

— Aceasta ar fî fost deja fapt împlinit, reluă Kin-Fo cu un calm asemănător celui al filosofului, dacă n-aşi fî vroit ca moartea să îmi ofere cel puţin o primă şi ultimă emoţie. Or, în momentul de a consuma una din acele grăunţe de opium pe care le ştii, inima îmi bătea aşa de încet, încât am aruncat otrava şi am venit la tine!

— Vrei dar, prietene, să murim împreună? răspunse Wang zâmbind.

— Nu, am nevoie ca tu să trăieşti!

— Pentru ce?

— Pentru a mă lovi cu propria ta mână!

Wang nu tresări la această neaşteptată propunere. Dar Kin-Fo care îl privea cu atenţie văzu licărindu-i o lumină în ochi. Fostul rebel Ta?-ping se trezea oare? Sarcina pe care elevul său i-o cerea nu găsea în el împotrivire? Trecuseră dar peste capul său optsprezece ani fără să-i înăbuşe instinctele sângeroase ale tinereţii? Nu se va opune fiului celui ce îl salvase? Va primi, fără de şovăire, să ridice viaţa celui ce nu o mai vroia? O va face aceasta, el, filosoful Wang?

Dar licărirea se stinse, în curând. Wang îşi reluă aerul obişnuit de om de treabă, ceva mai serios, poate.

Şi atunci, liniştindu-se:

— Acesta e serviciul ce-mi ceri? zise el.

— Da, reluă Kin-Fo, şi acest serviciu te va achita de tot ce ţi-ai putea închipui că datoreşti Iui Ciung-Héu şi fiului sau.

— Ce trebuie să fac? întrebă cu simplitate filosoful.

— De azi până la 25 Iunie, ziua douăzeci şi opta alunei şasea, înţelegi Wang, ziua când mi se va sfârşi cel de al treizeci şi unulea an de viaţă, – eu trebuie să fi încetat de a trăi! Trebuie să cad lovit de tine, fie prin faţă, fie pe la spate, ziua, noaptea, nu importă unde, nu importă cum, în picioare, aşezat, culcat, trezit, adormit, prin fier sau prin otravă! Trebuie ca fiecare din aceste optzeci mii minute din care se va compune viaţa mea în timpul celor cincizeci şi cinci de zile ce mai am încă, să însemneze gândul şi, nădăjduiesc, teama că existenţa mea va sfârşi brusc! Trebuie să am în faţa mea aceste optzeci mii emoţii ca, în momentul când cele şapte elemente ale sufletului meu se vor risipi, să îmi pot spune: „In sfârşit, am trăit!

Kin-Fo, contrar obiceiului său, vorbise cu oarecare înflăcărare. Se va remarca iarăşi că el fixase ultimul termen al existenţei sale cu şase zile înainte de expirarea poliţei. Se comporta ca un om prudent căci o întârziere a achitării unei noi cote la Centenarul ar fi fost de natură să îi pericliteze drepturile de asigurare.

— Nu vei da înapoi din faţa datoriei ce ai de a mă lovi? întrebă Kin-Fo.

Wang, cu un gest, arătă că el nu era omul care să şovăiască! Văzuse atâtea altele când lupta sub bandierele rebelilor! Dar adăgă, totuşi, ca omul care vrea să se asigure înainte de a se angaja:

— Renunţi astfel la şansele ce ţi-a rezervat Adevăratul Stăpân de a ajunge Ia adânci bătrâneţe?

— Renunţ.

— Fără păreri de rău?

— Fără păreri de rău! răspunse Kin-Fo. Să trăeişti mult! Să te asemeni unei bucăţi de lemn ce nu mai poate fi modelată! Bogat, nu o doream. Sărac, cu atât mai puţin!

— Şi tânăra văduvă din Peking? zise Wang. Tu uiţi proverbul: floarea cu floarea, salcia cu salcia! Unirea a două inimi însemnează o sută de ani de primăvară…

— Faţă de trei sute de ani de toamnă, de vară şi de iarnă! răspunse Kin-Fo înălţând din umeri. Lé-u, săracă, ar duce-o rău cu mine. Din contră, moartea mea îi asigură o avere.

— Ai făcut tu aceasta?

— Da, şi chiar tu, Wang, ai cincizeci mii dolari plasaţi jpe capul meu.

— Ah! făcu cu simplitate filosoful, tu te-ai gândit la tot.

— La tot, şi chiar la o problemă pe care nu mi-ai pus-o încă.

— Şi ce anume?

— Dar… primejdia de a fi urmărit după moartea mea pentru asasinat…

— Oh! zise Wang, doar cei stângaci şi fricoşi se lasă a fi prinşi! De altfel care ar fi meritul pentru acest ultim serviciu dacă nu a-şi risca nimic!

— Nu, Wang! Prefer sa îţi dau complectă siguranţă în această privinţă. Nimeni nu se va gândi să te neliniştească!

Şi, spunând acestea Kin-Fo se apropie de o masă, luă o foaie de hârtie şi, cu o mâna sigură, scrise următoarele rânduri: „M-am dat de bună voie morţii din dezgust şi oboseală de a mai trăi.

Kin-Fo”.

Şi dădu hârtia lui Wang.

Filosoful o citi întâi încet apoi o reciti cu glas tare. O îndoi în urmă cu îngrijire şi o puse într-un carnet de note ce-1 avea totdeauna la el.

O a doua licărire îi străluci în priviri.

— Este serios din partea ta? zise el privindu-şi fix elevul.-

— Foarte serios.

— Nu mai puţin şi din partea mea.

— Deci, după 25 Iunie voi mai trăi?…

— Nu ştiu dacă vei mai trăi în sensul în care îţi închipui, dar, cu siguranţă, vei fi mort!

— Mulţumesc şi adio, Wang.

— Adio, Kin-Fo.

Şi, după acestea, Kin-Fo părăsi liniştit camera filosofului Kin-Fo.