CAPITOLUL VII

Care ar fi foarte trist, dacă n'ar fi vorba de fapte şi moravuri specifice Cerescului Imperiu.

Indiferent de ce ar fi putut spune şi gândi onorabilul Willian J. Bidulph, fondurile Centenarului erau cât se poate de serios ameninţate. In definitiv, planul Iui Kin-Fo nu era ca al celor care, odată hotărârea luata, tărăgănesc la infinit executarea sa. Complect ruinat, elevul lui Wang hotărâse formal să sfârşească cu o existenţă care nu-i oferise, nici chiar în timpul bogăţiei sale, decât plictiseală şi tristeţe.

Scrisoarea înmânată de Sun, cu o întârziere de opt zile, venea din San-Francisco. Ea arăta suspendarea plăţilor la Banca Centrală Californiană. Or, avutul lui Kin-Fo era compus în totalitate aproape, din acţiuni ale acestei celebre bănci, – aşa de solidă până atunci. Dar nu mai existau motive de tăgadă. Oricât de necrezută ar fi putut părea această noutate, ea era din nefericire prea adevărată. Suspendarea plăţilor de către Banca Centrală Californiană era confirmată de gazetele sosite Ia Shang-Hai. Falimentul fusese pronunţat, şi el ruina cu totul pe Kin-Fo.

De fapt, în afară de acţiunile la această bancă, ce-i rămânea? Nimic, sau aproape nimic. Locuinţa sa din ShangHai, a cărei vânzare era irealizabilă aproape, nu i-ar fi procurat decât foarte insuficiente resurse. Cele opt mii dolari vărsate ca primă cotă la Centenarul, câteva acţiuni ale Companiei de vapoare din Tien-Tsin, – iată tot avutul său acumUn Occidental, un Francez sau Englez, s-ar fi comportat înţelept cu această existenţă nouă, încercând să-şi refacă viaţa prin muncă. Un Fiu al Cerului trebuiea să se creadă în drept a gândi şi acţiona cu totul altfel. Moartea voluntară şi-o alesese Kin-Fo, adevărat chinez, ca mijloc de a ieşi din încurcătură, fără şovăială de conştiinţă şi cu acea tipică indiferenţă a rasei galbene.

Chinezul n-are decât curaj pasiv, dar posedă acest curaj în gradul cel mai înalt. Nepăsarea sa pentru moarte este într-adevăr extraordinară. Bolnav, el o doreşte fără ezitare. Condamnat, în mâinele călăului chiar, el nu manifestă nici o teamă. Execuţiunile publice, aşa de repetate, vederea oribilelor suplicii pe care le comportă codul penal în Cerescul Imperiu, au obişnuit de mult pe Fiii Cerului cu ideea de a părăsi fără regret bunurile acestei lumi.

Astfel, nu va fi de mirare ca, în orice familii, acest gând al morţii să fie la ordinea zilei şi să facă obiectul celor mai multe discuţiuni. El nu lipseşte din cel mai obişnuit act al vieţii. Cultul strămoşilor se întâlneşte chiar şi la cei mai nevoiaşi oameni. Nu e locuinţă bogată unde să nu fie rezervat un fel de sanctuar familiar, nu e o colibă mizerabilă unde să nu fie păstrat un colţ străbunilor a căror amintire e celebrată din două în două luni. Iată pentru ce găseşti la acelaşi magazin în care se vând paturi pentru copii şi panere de nuntă, un asortiment variat din sicriile care formează un articol curent în comerţul chinez.

Cumpărarea unui sicriu e, prin urmare, una din constantele preocupări ale Fiilor Cerului. Mobilierul ar fi incomplect, dacă ar lipsi cosciugul din casa părintească. Fiul îşi face o datorie din a-l oferi tatălui său, în viaţă. E o mişcătoare dovadă de iubire. Cosciugul e depus într-o cameră specială. E împodobit, îngrijit şi, mai adeseori, când a primit rămăşiţa pământească a celui mort, el e păstrat vreme de ani îndelungaţi cu pioasă atenţie. Într-un cuvânt, respectul pentru morţi alcătuieşte fondul religiei chineze şi contribue Ia strângerea legăturilor de familie.

Prin urinare, Kin-Fo mai mult de cât oricare, datorită temperamentului sau, avea să îmbrăţişeze cu o linişte perfectă gândul de a pune capăt zilelor sale. Asigurase soarta celor două fiinţe cărora le nutrea dragoste. Ce poate regreta acum? Nimic. Sinuciderea nu-i putea pricinui nici o remuşcare. Ceia ce e o crimă în ţările civilizate ale Occidentului, nu-i decât un act legitim, pentru a zice astfel, în mijlocul acestei bizare civilizaţii a Asiei orientale.

Hotărârea Iui Kin-Fo era, dar, cu preciziune luată, şi nici o influenţa nu 1 ar fi putut determina să şi-o schimbe, nici chiar influenţa filosofului Wang.

Mai mult, acesta nu ştia nimic despre planurile elevului său. Sun nu ştia mai mult şi nu remarcase decât un lucru, acela că, de la reîntoarcerea sa, Kin-Fo se arăta mai iertător pentru prostiile-i zilnice.

Hotărât, spun, vedea că nu ar fi putut găsi un stăpân mai bun, iar preţioasa-i coadă tresălta acum pe spate cu o siguranţă renăscută.

Un dicton chinez zice: „Pentru a fi fericit pe pământ trebuie să trăieşti la Canton şi să mori Ia Liao Céu”.

La Canton, dealtfel, se găsesc toate bunătăţile vieţei, iar la Liao-Cén se fabrică cele mai bune cosciuge.

Kin Fo nu putea să întârzie de a-şi comanda la o casă bună, ultimul pat de odihnă, în aşa fel ca să îl aibe la timp. A fi cum se cade culcat pentru somnul suprem, e preocuparea de totdeauna a Chinezului care ştie cum să trăiască.

În acelaş timp, Kin-Fo cumpără un cocoş alb, al cărui rost e, după cum se ştie, sa încarneze spiritele care flutură, şi să prindă din zbor unul din cele şapte elemente care alcătuiesc sufletul chinez.

Precum se vede, dacă elevul filosofului Wang se arăta indiferent pentru amănuntele vieţii, el nu era însă tot aşa pentru cele privitoare la moarte.

Acestea îndeplinite, nu mai rămânea decât să redacteze programul funeraliilor sale. Deci, în ziua aceea chiar, o frumoasă pagină de hârtie, – aceia denumită hârtie de orez, dar la confecţionarea căreia orezul este cu totul absent, – primi ultimele dorinţi ale lui Kin-Fo.

După ce lăsă tinerei văduve casa din Shang-Hai şi lui Wang un portret al împăratului Tai-ping pe care filosoful îl privea întotdeauna cu drag, – acestea bine înţeles în afară de capitalurile asigurate prin Centenarul, – Kin-Fo desemnă cu mână sigură ordinea şi drumul personajelor care trebuiau să asiste la înmormântarea sa.

Mai întâi, în lipsa părinţilor pe care nu-i mai avea, urmau să figureze în capul cortegiului o parte din prietenii ce-i rămăseseră, toţi înveşmântaţi în alb, culoarea de doliu în Cerescul Imperiu. Dealungul drumului, până la mormântul ridicat de mult timp în câmpia Shang-Hai, va fi înşirat un cordon dublu de ciocli. In spatele primului grup de prieteni va merge o călăuză bătând din gong şi precedând portretul defunctului, culcat într-un fel de scaun împodobit bogat. Ar fi apoi să vină un al doilea grup de prieteni, cei care trebuie să leşine la intervale regulate pe perne preparate de circumstanţă. In sfârşit, un ultim grup de tineri, adăpostit sub un polog albastru şi aurit, va semăna pe drum petece de hârtie alba, perforate la mijloc şi destinate a distruge spiritele rele care s-ar simţi tentate să se alătureze convoiului.

După acestea ar urma să apară catafalcul, îmbrăcat în mătase violetă, brodat cu dragoni de aur şi purtat de cincizeci valeţi pe umeri, prin mijlocul unui dublu cordon de bonzi. Preoţii înveşmântaţi în halate cenuşii, roşii şi galbene, vor spune ultimele rugăciuni alternând glasul lor cu bubuitul gongurilor, cu hărmălaia flautelor, cu puternica fanfară a trompetelor lungi de şase picioare.

La sfârşit de tot, trăsurile de doliu, drapate în alb, ar urma să închidă somptuosul convoi ale cărui cheltuieli trebuiau să absoarbă ultimele resurse ale importantului defunct.

În definitiv, acest program nu avea nimic extraordinar. Multe înmormântări de această clasă se perindă pe străzile din Canton. Shang-Hai sau Peking, şi Fii Cerului nu văd în ele decât un natural omagiu adus persoanei celei ce nu mai e.

La 20 Octombrie o lada expediată din Liao-Céu, sosi pe adresa Iui Kin-Fo la locuinţa lui din Shang-Hai. Ea conţinea, îngrijit învelit, sicriul comandat. Nici Wang, nici Sun, nici ceilalţi servitori nu găsiră că e loc de mirare. Repetăm, nu există chinez care să nu ţină să aibă, în viaţă fiind, patul în care va fi culcat pentru eternitate.

Sicriul, o capodoperă a fabricantului din Liao-Céu, fu aşezat în „camera strămoşilor”. Acolo, şters, cernit, lustruit, el ar fi avut să aştepte mult timp până când elevul filosofului Wang sa îl utilizeze… Nu trebuia totuşi să fie astfel. Zilele lui Kin-Fo erau numărate, ceasul se apropia ca el sa intre în rândul strămoşilor familiei.

De altfel, în chiar seara aceea Kin-Fo hotărâse definitiv să părăsească viaţa.

O scrisoare a desnădăjduitei Lé-u sosi în timpul zilei.

Tânăra văduva punea la dispoziţia lui Kin-Fo puţinul ce-l avea. Avutul nu însemna nimic pentru ea căci îl iubea pe el! Ce îi trebuia lui mai mult! Nu vor şti ei să fie fericiţi şi într-o situaţie mai modestă?

Răvaşul, pătruns de cea mai sinceră afecţie, nu putu schimba hotărârile lui Kin-Fo.

„Moartea mea singură o poate ferici. Se gândea el.

Rămânea de hotărât unde şi cum se va înfăptui actul suprem. Kin-Fo simţea un fel de plăcere în a schiţa aceste amănunte. El nădăjduia mult că în ultima clipă, o cât de trecătoare emoţie va face să îi bată inima!

În interiorul vilei se înălţau patru frumoase chioşcuri, decorate cu fantezia care caracterizează talentul decoratorilor chinozi. Ele purtau nume semnificative: Pavilionul „Fericire!” unde Kin-Fo nu intra niciodată; pavilionul „Bogăţiei” pe care nu-l privea decât cu cel mai profund dispreţ; pavilionul „Plăcerei” ale cărei porţi erau de mult închise pentru el; pavilionul „Vieţei îndelungate” pe care hotărâse să-1 dărâme!

Pe acesta instinctul său îl alese. Hotărî să se închidă aci, odată cu venirea nopţii. A doua zi îl vor găsi tot aci, fericit în braţele morţii.

Acest punct decis, – cum va muri acum? Să îşi spintece pântecul ca un japonez, să se spânzure cu centura de mătase aeemeni mandarinului, să-şi deschidă vinele într-o baie parfumată ca un epicurian al Romei antice? Nu. Aceste procedee aveau în primul rând ceva brutal, ceva desgustător pentru prietenii şi servitorii săi.

Un grăunte sau două de opium, amestecat cu o otravă subtilă ar fi fost de ajuns pentru a-l face să treacă din această lume într-o alta, fără să îşi dea seama, purtat poate pe aripele unuia din acele visuri care transformă somnul trecător într-un somn veşnic.

Soarele începea să coboare la orizont. Kin-Fo nu mai avea decât câteva ore de viaţă. Vroi să revadă pentru ultima oară câmpia Shang-Haiului şi malurile Huang-Poului pe care îşi purtase deseori plictiseala. Singur, fără a se fi văzut cu Wang în cursul zilei întregi, părăsi vila în care avea să se mai întoarcă odată, dar. din care nu va mai ieşi niciodată.

Teritoriul englez, micul pod aruncat pe Creek, concesiunea franceză, fură străbătute de el cu acelaş mers indolent ce nu simţea nevoia să fie altfel nici în ceasul acesta suprem. Ocoli, pe cheiul ce prelungeşte portul indigen, zidurile ShangHaâului până la catedrala romano-catolică a cărei cupolă domină cartierul meridional. Apoi, se întoarse Ia dreapta şi urcă liniştit drumul ce duce la pagoda Lung-Hao.

O vastă şi netedă câmpie ce se întinde până spre înălţimile umbrite ce mărginesc valea din Min, imense şesuri mlăştinoase pe care se cultivă orezul. Ici şi colo, o reţea de canaluri, câteva sate mizerabile, două-trei fâşii semănate cu grâu.

Câmpia, cultivată bogat, şi al cărei aspect nu putea mira pe un indigen, ar fi atras totuşi atenţia şi ar fi provocat poate repulsia unui străin. Pretutindeni, sicrie cu sutele. Şesul chinez, la marginea oraşelor, nu-i decât un vast cimitir. Morţii fac înconjurul teritoriului, tot aşa ca şi viii.

Kin-Fo mergea fără a privi în jurul lui. Nu îi atrăseseră atenţia nici chiar cei doi străini, îmbrăcaţi europeneşte, ce îl urmăreau de la ieşirea din vilă. Nu îi văzu, deşi aceştia nu-l pierdeau un moment din vedere. Ei mergeau la câţiva paşi în urmă, mergând după Kin-Fo când acesta mergea şi oprindu-se când el făcea popas. Din când în când, schimbau anumite priviri, două sau trei cuvinte, şi aveau desigur sarcina să îl spioneze.

După ce făcu un ocol al câmpiei, Kin-Fo se reîntoarse pentru a ajunge iar pe malurile râului.

Cei doi copoi schimbară de asemeni drumul.

Reîntorcându-se, Kin-Fo întâlni doi sau trei cerşetori cu înfăţişare păcătoasa, pe care îi milui.

Mai departe încrucişară drumul câteva chineze creştine, din acelea atrase la această credinţă de surorile de caritate franceze.

Kin-Fo le ajuta, Se însera. Reîntorcându-se pe lângă zidurile Shang-Haiului, o luă pe chei.

Populaţia portului nu dormea încă. Strigăte şi cântece răsunau pretutindeni.

Kin-Fo ascultă. Ii plăcea să ştie care vor fi ultimele cuvinte ce-i va fi dat să audă.

Un pescar tânăr, mânându-şi luntrea în umbra apelor, cânta:

Barca mea cu culori plăcute, Este gătită Cu mii şi zeci de mii de fiori. II aştept cu inima bătândă! Trebuie să se întoarcă mâine! Doamne, veghiază! Mâna ta Să îl ocrotească la întoarcere, Şi fă ca lungu-i drum Să se scurteze!

tEl va reveni mâine! Şi eu, eu unde am să fiu mâine gândi Kin-Fo clătinând capul. Tânărul pescar reluă:

El s-a dus departe de noi, îmi închipui, Până în ţările Manciurilor, Pană sub zidurile Chinei! Ah! Cum bătea adesea Inima mea când vântul Se deslănţuia şi urla Iar el mergea înfruntând Furtuna!

Kin-Fo ascultă şi nu zise nimic de data aceasta. Pcscarul sfârşi astfel:

De ce ai nevoie să alergi După avuţie?

Vrei să mori departe de mine?

Uite-i a treia lună!

Vino! Bonzul ne aşteaptă Pentru a ne uni pe vecie.

Vino! Revino! Eu te iubesc atâta, Şi mă iubeşti şi tu!

„Da! Poate că bogăţia nu e totul în lume! murmură Kin-Fo. Totuş viaţa nu merită să fie trăita!u Peste o jumătate de oră, Kin-Fo reintra în locuinţa sa. Cei doi străini care îl urmăriseră până aici, trebuiră să se oprească.

Liniştit, Kin-Fo se îndreptă spre chioşcul „Vieţei îndelungate”, deschise uşa, o închise apoi şi se găsi singur într-un salonaş luminat blând.

Pe masa făcută dintr-o singură bucată de jad, se afla o casetă conţinând câteva boabe de opium combinate cu o otravă mortală.

Kin-Fo luă două din aceste boabe, le introduse într-una din pipele de pământ ars de care se servesc fumătorii de opium şi fu gata s-o aprindă.

„Ei, ce! zise el, nici o emoţie în momentul de a adormi pentru vecie!”

Şovăi un moment.

;Nu! strigă el apoi, aruncând pipa care se sparse de parchet. Vreau această suprema emoţie, chiar de n-ar fi cea aşteptată!… O vreau! O voi avea!”

Şi, părăsind chioşcul, se îndrepta mai grăbit decât de obicei spre camera lui Wang.