CAPITOLUL XIV.

În care e vorba de oraşul Peking şi de o revedere plăcută.

Pé-Cé Li, cea mai sudică dintre cele optsprezece provincii ale Chinei, se împarte în nouă departamente. Unul din acestea are drept loc central Şun-Kin-Fo, adică „oraşul primului ordin ascultător de cer”. Oraşul acesta e Peldng.

În realitate, Pekingul întruneşte două orăşele deosebite, despărţite printr-un bulevard larg şi un zid fortificat: unul, un paralelogram dreptunghiular, e oraşul chinez; celălalt, un pătrat aproape perfect, e oraşul tătar; acesta la rându-i înglobează alte două localităţi: oraşul Galben, Hoang-Cing şi Tsen-Kin-Cing, oraşul Roşu sau, cum i se mai zice, Oraşul Oprit.

Altădată acest conglomerat întrunea peste două milioane locuitori. Dar emigrarea provocată de mizeria gravă, a redus cifra aceasta la un milion şi ceva. Locuitorii sunt tătari şi chinezi, la cari trebuiesc adăugaţi aproape zece mii musulmani, plus un anumit număr de mongoli şi tibetani care compun populaţia flotantă.

În mijlocul cetăţii tătare, oraşul Galben de o suprafaţă de şase sute şaizeci picioare, deservit prin opt părţi, închide un munte de cărbuni înalt de trei sute picioare, punct culminant al capitalei, un caijal splendid denumit „Marea de Mijloc”, două mănăstiri de bonzi, o pagodă frumoasă, stabilimentul misionarilor catolici, pagoda imperială, marele templu închinat strămoşilor dinastiei domnitoare, templul Spiritelor, templul geniului Vânturilor, templul geniului Trăsnetului, templul inventatorului de mătase, etc.

Ei bine, în mijlocul acestui cadrilater e închis Oraşul Oprit, care are o suprafaţă de patruzeci şi opt hectare. De la sine înţeles că dinastia domnitoare fiind manciură, prima din aceste trei cetăţi e locuită în special de populaţia de aceeaşi rasa.

Alături de oraşul Galben e oraşul Tătar. Aici sunt instalate legaţiunile franceze, engleze şi ruse, spitalul Misiunilor Londrei, misiunile catolice de Est şi Nord. Aici se înalţă turnul Clopotului, templul lui Confucius, vechiul Observator cu marele-i turn pătrat, vila (yamenul) jezuiţilor, vila Literaţilor unde se dau examenele literare. Aici se ridică arcurile de triumf. Aici se văd palate unde-şi au reşedinţa principi de sânge, miniştrii finanţelor, ai confesiunilor religioase, de război, de lucrări publice, de externe, aici e Curtea de Compturi, Tribunalul Astronomic, Academia de Medicină. Totul, amestecat în străzile strimte, colbuite vara, noroioase iarna, mărginite în cea mai, mare parte de case mizerabile şi joase printre care se ridică cutare palat umbrit de arbori, al vreunui mare demnitar.

Acest paralelogram dreptunghiular e despărţit, de l? nord Ia sud, de o însemnată arteră denumită Aleea Mare. In curmeziş el e deservit de o alta mai lungă care taie pe cea dintâi şi merge de la poarta Şa-Cua, de la est, la poarta CuanTsu, la vest. Ea se numeşte aleea Şa-Cua şi pe ea, la o sută paşi de încrucişarea cu Aleea Mare locuia viitoarea d-nă Kin-Fo.

Să se ţină seamă că tânăra văduvă, primise la câteva zile după scrisoarea ce anunţa ruina lui, o a doua ce anula pe prima şi în care se spunea că nu se va încheia luna a şaptea fără ca „micu-i frate mai vârstnic” să nu se întoarcă lângă dânsa.

Că Lé-u număra de la data aceasta, 17 Mai, zilele şi orele, e inutil să spunem. Dar Kin-Fo nu-i mai dăduse nici o noutate în timpul bizarei sale călătorii, întrucât nu vroia cu nici un preţ să-şi destăinuiască itinerariul. Scrisorile i-au fost înapoiate fără răspuns. Se înţelege deci care trebuia să îi fie neliniştea când nici o scrisoare nu îi sosise încă până la 19 Iunie.

Astfel, în tot timpul acestor lungi zile, tânăra femee nu părăsise casa-i din aleea Şa-Cua. Aştepta îngrijată. Urâcioasa Nan nu-i putea îndulci singurătatea. „Bătrâna Mama” îşi făcea de cap mai mult decât oricând şi merita să fie izgonită de o sută de ori pe lună.

Dar ce ore nesfârşite şi triste înainte de a fi sosit KinFo la Peking! Lé-u era budistă din secta bonzilor. Aceştia o vedeau deseori venind la templul Koan-Ti-Miao consacrat zeiţei Koanin unde se ruga pentru prietenul sau.

În ziua aceea se gândi să meargă iar pentru a implora pe zeiţa Koanin, adresându-i rugăciuni şi mai calde. Un presentiment îi spunea ca o mare primejdie îl ameninţă pe cel aşteptat cu o atât de justificată nerăbdare.

Lé-u chemă deci servitoarea şi îi porunci să caute o trăsură la încrucişarea Aleei Mari.

Nan înălţă din umeri după prostul ei obicei şi ieşi să îndeplinească ordinul primit.

În acest timp, tânăra văduvă, singură în buduarul său privea cu tristeţe aparatul mut care nu-i mai dădea prilejul să audă de departe glasul celui absent.

— Ah, zicea ea, trebuie cel puţin să ştie că nu am încetat sa mă gândesc la el şi vreau ca vocea să i-o repete la întoarcere.

Şi Lé-u, împingând resortul ce punea în mişcare ruloul fonografic, pronunţă cu glas tare cele mai dulci fraze pe care inima sa le putea inspira.

Nan, intrând brusc, întrerupse duiosul monolog.

Trăsura aştepta pe doamna „care ar fi putut foarte bine să stea acasă!”

Lé-u n-o ascultă. Ieşi numaidecât lăsând pe „bătrâna mamă* să bombănească în voie, şi urcă în trăsurică după ce dădu ordin să fie dusă la Koan-Ti-Miao.

Drumul era bun pentru mers. Dar trăsurică nu înainta fără de greutăţi. De fapt, afacerile se făceau tocmai la ora aceea iar înghesuiala era totdeauna considerabilă în cartierul acesta care e unul clin cele mai populate ale Capitalei.

Trăsurică înainta deci încet. Înghesuiala era cu atât mai mare cu cât te apropiiai de bulevardul exterior. Ea ajunse, totuşi, şi se opri lângă templu.

Lé-u coborî, intră, îngenunchie întâi şi apoi se prosternă dinaintea statuei zeiţei. Se îndreptă după aceea spre un aparat religios ce poartă numele „moara rugăciunilor”.

Era un fel de vârtelniţă cu opt braţe.

Un bonz aştepta grav lângă aparat pe drept-credincioşi şi mai cu seamă darul acestora.

Lé-u dete servitorului lui Buda câţiva taleri pentru nevoile cultului; apoi, cu mâna dreaptă, apucă mânerul vârtelniţei şi o învârti puţin, după ce îşi pusese mâna stângă pe inimă. Fără îndoială, moara nu se învârtea destul de repede pentru ca rugăciunea să îşi aibă efectul.

— Mai repede! zise bonzul încurajând-o cu gestul.

Şi tânăra femeie dădu mai repede.

Aceasta ţinu un sfert de oră după care bonzul declară ca rugăciunile credincioasei erau primite.

Lé-u se prosternă din nou în faţa statuei zeiţei Koanin, ieşi din templu şi se urcă în trăsurică pentru a se reîntoarce acasă.

Dar, când să intre pe Aleea Mar? oamenii trebuiră sa se dea în lături cu grabă. Soldaţii îndepărtau brutal populaţia. Dugbenile se închideau din ordin. Străzile lăturalnice se barau.

Un cortegiu numeros ocupa o parte a aleei şi înainta zgomotos.

Împăratul Koang-Sin, al cărui nume însemnează „ Continuarea Gloriei”, se reîntorcea la reşedinţa-i tătară. Tot cortegiul se scurse pe sub poarta lui Tin spre satisfacţia trecătorilor, negustorilor, cerşetorilor care putură să îşi reia afacerile. Lé-u îşi putu continua dar drumul şi ajunse acasă după o lipsă de două ceasuri.

Ah, ce surpriză pregătise tinerei femei buna zeiţă Koanin!

În momentul când trăsurică era la poartă, se oprise tocmai acolo o trăsură colbuită, trasă de doi asini. Kin-Fo cobora, urmat de Craig-Fry şi Sun!

— Tu! tu! strigă Lé-u care nu-şi putea crede ochilor.

— Scumpă surioară, răspunse Kin-Fo, nu te mai îndoi de întoarcerea mea!

Lé-u nu răspunse. îşi luă de mână prietenul şi-1 aduse în buduar în faţa micului aparat fonografic, confident tainic al zbuciumului ei.

— Nu am încetat un singur moment de a te aştepta, scumpa inima brodată în flori de mătase! zise ea.

Şi desfăcând ruloul, împinse resortul care îl puse în mişcare.

Kin-Fo putu atunci să audă o voce blândă repetându-i ceea ce drăgăstoasa Lé-u spunea cu câteva ore mai înainte:

— Vino, mic frate drag! Vino la mine! Inimile noastre sa nu mai fie despărţite, asemeni celor două stele ale Ciobanului şi Kirei! Toate gândurile mele sunt pentru reîntoarcerea ta…

Aparatul tăcu o secundă… atât doar o secundă. Apoi reîncepu, dar cu o voce ţipătoare de data asta:

— Nu e de ajuns o stăpână, mai trebuie să ai şi un stăpân în casă! Prinţul Ien să îi strângă pe amândoi de gât!

Această a doua voce era prea de recunoscut. Ea era a Nanei. Uricioasa slugă urmase să bombănească după ce plecase Lé-u, pe când aparatul funcţiona încă, înregistrându-i, fără ca ea să bănuiască imprudentele vorbe.

Servitoare şi valeţi, păziţi-vă de fonografe!

În ziua aceea chiar, Nan era concediată şi, pentru a fi izgonită, nu mai fură aşteptate nici ultimele zile ale lunei a şaptea!