CAPITOLUL XIX.

Care nu sfârşeşte bine nici pentru eăpitanul Yin, comandantul corăbiei, nici pentru echipajul său.

Aparatele căpitanului Boyton constă numai dintr-un vestmânt de cauciuc, pantalon, jachetă şi capişon. Prin însăşi felul stofei întrebuinţate, ele sunt dar impermeabile. Totuşi, impermeabile în ce priveşte apa, ele nu ar fi fost la frig în urma unei cufundări prelungite. Pentru aceasta vestmintele sunt din două stofe, puse una deasupra alteia, între care se poate insufla o anume cantitate de aer.

Aerul serveşte în două împrejurări: 1. menţine aparatul suspendat la suprafaţa apei; 2. împiedică orice contact cu mediul lichid şi, în consecinţă, garantează contra oricărei răciri. Astfel învesmântat, un om ar putea să plutească la infinit.

De prisos să spunem că cusătura aparatelor era perfectă.

La jachetă erau fixate mai multe tuburi de cauciuc care serveau pentru introducerea aerului şi permiteau a reglementa după voie densitatea pe care vroiai s-o obţii. Puteai deci să stai cufundat până la gât sau până la jumătatea corpului, numai, sau să iei chiar poziţia orizontală. Într-un cuvânt complectă libertate de acţiune şi de mişcare, siguranţă garantată şi absolută.

Acesta-i aparatul care a procurat atâta faimă inventatorului său şi a cărui utilitate practică e vădită într-un anumit număr de accidente pe mare. Diverse accesorii îl complectează: un sac impermeabil conţinând câteva ustensile şi pe care îl puteai prinde pe corp; un baston solid care se fixa de picior; o vâslă mică ce servea sau pentru vâslit sau pentru cârmă, după împrejurări.

Echipaţi astfel, Kin-Fo, Craig-Fry şi Sun pluteau acum la suprafaţa valurilor. Sun se lăsă împins de unul din agenţi şi, din câteva mişcări de vâslă, toţi patru se putură îndepărta de corabie.

Noaptea, foarte întunecoasă încă, favoriza manevra. În caz când căpitanul Yin sau vreunul din mateloţii săi s-ar fi urcat pe punte ei n-ar fi putut să vadă pe fugari. Nimeni, de altfel, nu avea cum să presupună că ei părăsiseră bordul în aceste condiţiuni. Ticăloşii, închişi în hrubă, nu vor afla de cât în ultimul moment.

„La priveghiul al doilea” spusese falsul mort din sicriul din urmă, adică pe la miezul nopţii.

Kin-Fo şi tovarăşii săi aveau dar câteva ore de răgaz pentru a fugi şi, în acest timp, ei nădăjduiau să câştige o milă asupra vasului. De fapt o „tremurare” începea să brăzdeze oglinda apelor, dar aşa de uşor că nu trebuiau să conteze decât pe vâslă pentru a se depărta de corabie.

În câteva minute Kin-Fo, Craig şi Fry se obişnuiseră aşa de bine cu aparatul lor că îl manevrau instinctiv, fără să şovăiască nici asupra mişcării ce trebuia făcută, nici asupra poziţiei de luat. Sun, însuşi, se ţinea bine şi se găsea mult mai la adăpost aici decât pe bordul vasului. Râu-i de mare încetase subit.

Dar dacă Sun nu mai era bolnav, el era stăpânit de o frică grozavă. Se gândea că rechinii încă nu se culcaseră, şi, instinctiv, sgârcea picioarele ca şi cum ar fi fost pe punctul de a fi înhăţat…!

Sincer vorbind, puţin din îngrijorarea lui nu era deplasată de data asta.

Astfel mergeau Kin-Fo şi tovarăşii săi, asvârliţi! de nenoroc în cele mai anormale situaţii. Vâslind, ei stăteau aproape orizontal. Când se opreau în loc, reluau poziţia verticală.

La o oră după ce-1 părăsiseră, Sam-Yep le rămânea în urmă cu o jumătate de milă. Se opriră atunci, se sprijiniră în vâslă şi ţinură un sfat, având grijă să nu vorbească deçât cu voce joasă:

— Ce ticălos căpitanul ăsta! exclamă Craig pentru a intra în materie.

— Ce potlogar Lao-Shen! ripostă Fry.

— Vă miră? zise Kin-Fo cu tonul unui om pe care nu l-ar mai surprinde nimic.

— Da! răspunse Craig, căci nu pot înţelege cum au putut şti mizerabilii că noi ne vom urca în corabia asta!

— De ne-nţeles, oricum, adăugă Fry.

— Nu are însemnătate cum au ştiut de vreme ce-am scăpat!

— Scăpat! răspunse Craig. Nu! Atâta vreme cât Sam-Yep va fi în faţa noastră, noi nu vom fi în afară de pericol!

— Ei bine, ce e de făcut? întrebă Kin-Fo.

— Să dublăm forţele, răspunse Fry, şi să ne depărtăm îndeajuns pentru a nu fi zăriţi în zorii zilei!

Şi Fry acumulând o anumită doză de aer în aparatul său, se ridică deasupra apei până la jumătatea corpului. Aduse apoi sacul pe piept. îl deschise, scoase o sticlă şi un pahar pe care îl umplu cu-n rachiu întăritor şi-1 dădu clientului său.

Kin-Fo nu se lăsă rugat şi dădu de duşcă paharul până la ultima picătură.

Craig-Fry îl imitară, iar Sun nu fu uitat.

— Merge? îi zise Craig.

— Ca untul! răspunse Sun după ce îl goli. Numai de-am,putea îmbuca ceva!

— Mâine, zise Craig, vom dejuna şi câteva pahare de ceai…

— Rece! exclamă Sun strâmbându-se.

— Cald! răspunse Craig.

— Veţi face foc?

— Vom face foc.

— Pentru ce să aşteptăm până mâine? întrebă Sun.

— Vrei ca focul să dea de veste căpitanului Yin şi complicilor lui?

— Nu! Nu!

Atunci pe mâine!

Într-adevăr, straşnicii oameni ţineau taifas „ca la ei acasă”. Urcau şi coborau pe apă, rând pe rând, asemeni clapelor unui clavir atinse de mâna pianistului.

Începu să adie.

— La lucru, răspunseră Fry-Craig.

Şi se pregăteau a manevra bastonul de care era ataşată pânza, când Sun scoase o exclamaţie de groază:

— Taci, imbecilule!

zise stăpânul lui. Vrei dar să fim descoperiţi?

— Mi s-a părut că văd… murmură Sun.

— Ce?

— Un animal mare… care s-apropia… Un fel de rechin…

— Te înşeli, Sun! zise Craig, după ce privi cu atenţie suprafaţa mării.

— Dar… am crezut că simt… reluă Sun.

— Taci, ticălosule! zise Kln-Fo, punând o mână pe umărul servitorului său. Chiar de-ţi vei simţi înhăţat piciorul, te opresc să strigi, că de nu…

— De nu, adăugă Fry, o tăietură de cuţit în aparatul lui şi îl vom da la fund, unde va putea să strige cât va avea plăcere.

Nenorocitul Sun, se vede, nu era la capătul necazurilor sale. Frica îl muncea, dar el nu mai putea să sufle un cuvânt. Nu era departe de-a regreta corabia, răul de mare şi pasagerii din pivniţa funebră.

După cum constatase Kin-Fo, începea să adie; dar nu era decât una din acele slabe mişcări în atmosferă, care, cele mai adesea, sfârşesc în zorii zilei. Trebuiau să profite pentru a se depărta cat mai mult cu putinţă de Sam-Yep. Când tovarăşii lui Lao-Shen nu-1 vor mai fi regăsit pe Kin-Fo în cabină se vor pune, desigur, în cercetarea lui. Deci, cu orice preţ, era necesar să fie departe înainte de a se lumina.

Vântul sufla de la est.

Era cam pe la orele 10 seara. Luna trebuia să apară curând la orizont. Nu era dar un moment de pierdut.

— La pânză! spuseră Fry-Craig.

Vâslirea începu îndată. Nimic mai uşor, dealtfel.

Kin-Fo, Sun şi cei doi agenţi se întinseră întâi pe spate.

După ce făcură pregătirile necasare, fiecare din ei manevră cu o siguranţă şi o lesniciune perfectă. Vâsleau cu prudenţă, fără a se depărta unii de alţii. S-ar fi zis că sunt un pâlc de goelanzi enormi care, cu aripile întinse, lunecau încet pe suprafaţa apelor.

Plutirea era favorizată, dealtfel, de însăşi starea în care.se afla marea.

Nici un val nu îi tulbura întinderea şi ondularea calmă.

De două-trei ori, numai, stângaciul Sun uitând sfaturile Jui Fry-Craig, vroi să -ntoarcă într-o parte capul şi înghiţi câteva înghiţituri din lichidul amar. Dar nu asta îl necăjea, ci mai curând teama de a întâlni o bandă de rechini grozavi Totuşi i se spuse că întâmpina mai puţine primejdii în poziţia orizontală decât în cea verticală. Dispoziţia gurii sale sileşte pe rechin să se întoarcă pentru a-şi înghiţi prada, iar mişcarea asta nu îi este uşoară când vrea sa apuce un obiect ce pluteşte orizontal. În afară de asta s-a remarcat că, dacă aceste lacome animale se aruncă asupra corpurilor inerte, ele şovăesc în faţa celor care se mişcă.

Scafandrii plutiră în felul acesta cam o oră.

Craig-Fry comandară în urmă stoparea.

— Cinci minute de odihnă, domnule, de odihnă, zise Craig lui Kin-Fo.

— Bucuroşi.

Toţi, afara de San care vroia să rămână întins „din prevedere”, reluară poziţia verticală.

— Un al doilea pahar de rachiu? zise Fry.

— Cu plăcere, răspunse Kin-Fo.

Câteva înghiţituri din întăritorul lichid, – mai mult nu le trebuia deocamdată. Foamea nu îi chinuia încă. Ei mâncaseră cu o oră înainte de a părăsi corabia şi puteau aştepta până a doua zi dimineaţa. Cât priveşte încălzitul, el era de prisos. Stratul de aer, interpus între corpurile lor şi apa, îi ferea de orice umezeală. Temperatura normală a corpurilor nu coborâse cu un grad de la plecarea lor.

Dar mai era în văzul ochilor Sam-Yep?

Craig şi Fry se întoarseră.

Fry scoase din sacul său un benoclu de noapte şi-1 plimbă cu băgare de seamă spre est.

Nimic! Niciuna din umbrele, abia vizibile, pe care le desenează bastimentele pe fondul întunecat al cerului. Dealtminteri, noapte grea, puţin ceţoasa şi fără stele. Planetele nu formau decât un fel de nebuloasă pe firmament. Dar, cu siguranţă, luna ce nu putea să întârzie şi arăta jumătatea de disc, va risipi ceaţa puţin opacă şi va lărgi spaţiul.

— Corabia-i departe! zise Fry.

— Ticăloşii dorm încă, răspunse Craig, şi nu au să profite de vânt!

— Vă învoiţi? zise Kin-Fo întinzând din nou pânza.

Tovarăşii îl imitară şi urmară prima direcţiune mânaţi devântul care se întărise puţin.

Mergeau astfel spre vest. Ca atare, luna, ridicându-se de la est nu putea lovi direct privirile lor; dar ea va lumina cu primele-i raze orizontul opus şi acest orizont trebuia scrutat de ei cu atenţie. Poate că, în locul unei linii circulare, neted trasă între pământ şi apă, ar prezintă un profil accidentat, tăiat de luminile ei. Scafandrii nu s-ar lăsa înşelaţi. Ar fi fost litoralul Cerescului Imperiu şi, ori unde ar acosta, salvarea este sigura. Debarcarea nu putea să fie primejdioasă. Odată pe pământ, vor vedea apoi ce mai au de făcut.

Cam spre orele unsprezece şi trei sferturi câteva raze se desenară vag la zenit.

Nici Kin-Fo şi nici tovarăşii săi nu se întoarseră. Vântul care sufla, în timp ce se risipeau aburii de pe cer, îi mâna cu mai multă repeziciune. Dar simţiră că spaţiul se lumina tot mai mult.

În acelaşi timp, constelaţiile se iviră mai clar.

Discul lunei, trecând de la roşul de aramă la albul argintiu, lumină curând întreg cerul.

Deodată o înjurătură straşnică, precisă, americană, scăpă din gura lui Craig:

— Corabia! zise el.

Toţi se opriră.

— Jos pânzele! strigă Fry.

Într-o clipă cele patru foci se culcară.

Kin-Fo şi tovarăşii săi priviră înapoi.

Sam-Yep era acolo, la mai puţin de o milă, profilându-şi în negru pe orizontul luminat toate pânzele sale.

Era corabia! Ea vâslea şi profita de vânt. Căpitanul Yin, fără îndoială, observase dispariţia lui Kin-Fo fără a înţelege cum putuse să fugă.

La întâmplare se pusese pe urma-i, de acord cu complicii din hrubă şi, în mai puţin de un sfert de oră, Kin-Fo, Craig şi Fry ar fi fost căzuţi în mâna lor!

Fuseseră însă văzuţi în cercul luminos scăldat de lună la suprafaţa mării? Poate că nu!

— Jos capul! zise Craig care se agăţă de această nădejde.

Fu înţeles. Tuburile aparatelor lăsară să se piardă puţin aer şi cei patru scafandri se cufundară în apă în aşa fel că numai capul plutea deasupra.

Nu puteau altceva decât să aştepte în linişte complectă, fără a face vreo mişcare.

Corabia se apropia cu repeziciune. Pânzele-i mari lăsau două uriaşe umbre pe apă.

Peste cinci minute, Sam-Yep nu mai era decât la o jumătate de milă. Deasupra parapetelor mateloţii se vedeau, agitându-se. În urmă, căpitanul ţinea cârma.

Manevra pentru a ajunge pe fugari? Nu făcea decât să se menţină în voia vântului? Nu se ştia.

Deodată se auziră strigăte. Un pâlc de oameni apăru pe pontonul corăbiei. Răcnetele se accentuară.

Evident, se dădea o luptă între falşii morţi, ieşiţi din hrubă, şi echipajul vasului.

Dar de ce lupta asta? Nu erau înţeleşi toţi aceşti tâlhari, mateloţi şi piraţi?

Kin-Fo şi tovarăşii săi auzeau foarte clar, de-o parte vociferări grozave, de alta strigăte de durere şi desnădejde, care se stinseră în câteva minute.

Apoi un puternic clocotit de apă, dealungul corăbiei, arătă că corpurile erau aruncate în mare.

Nu! Căpitanul Yin şi echipajul său nu erau complicii bandiţilor lui Lao-Shen! Bieţii oameni, din contră, fuseseră surprinşi şi masacraţi. Ticăloşii care se ascunseseră pe bord, – fără îndoială, cu ajutorul hamalilor din Taku, – n-au avut altă ţintă decât să jefuiască corabia cu ordinul Taî-pingului şi, desigur, ei nu ştiau că Kin-Fo fusese pasagerul SamYepidui!

Ori, dacă acesta ar fi fost văzut şi prins, nici el şi nici Fry-Craig sau Sun nu s-ar fi putut aştepta la milă din partea lor.

Corabia înainta, totuşi. Ea îi ajunse dar, printr un noroc nelămurit, aruncă peste ei umbra pânzelor sale.

Se cufundară o clipă.

Când reapărură, corabia trecuse fără a-i fi văzut.

Un cadavru plutea în urmă şi valurile îl apropiară puţin câte puţin de scafandri.

Era trupul căpitanului, cu un pumnal în coaste. Poalele halatului său îl ţineau încă la suprafaţă.

Se cufundă apoi şi dispăru în adâncimile mării.

Aşa pieri bunul căpitan Yin, comandantul corăbiei Sam-Yep. Zece minute, apoi, şi vasul se pierdea către vest, iar Kin-Fo, Craig-Fry şi Sun se găseau singuri la suprafaţa mării.