CAPITOLUL XVII.

În care valoarea comercială a lui Kin-Fo este din nou compromisa.

Cu opt zile mai înainte o navă americană ancorase în portul Taku. închiriată de compania a şasea chino-californiană, ea fusese încărcată în contul agenţiei Euk-Ting-Tong instalată în cimitirul Laurel-Hill din San-Francisco.

Acolo Fiii Cerului, morţi în America, aşteaptă ziua repatrierei, credincioşi religiei lor care le porunceşte să odihnească în pământul natal.

Bastimentul, destinat pentru Canton, luase cu autorizaţia, scrisă a agenţiei, un transport de doua sute cincizeci coşciuge dintre care şaizeci şi cinci trebuiau debarcate la Taku pentru a fi expediate în provinciile de la nord.

Transbordarea acestei încărcături se făcuse de pe vasul american pe cel chinez şi, în dimineaţa aceea chiar, la 27 Iunie, acesta îşi făcea apariţia în portul Fu-Ning.

Cu el avea să călătorească Kin-Fo şi tovarăşii săi. Ei nu l-ar fi ales, fără îndoială, dar, în lipsă de alte vapoare care să plece în golful Léao-Tong, trebuiră să se îmbarce.

Nu era, de altfel, vorba decât de un drum de două sau trei zile cel mult, foarte uşor de străbătut la această epoca a anului.

Sam-Yep era un vas de aproape trei sute toné. El era de construcţie modernă. Uşurinţa sa îl făcea să lunece pe apă, ca o plută. O ancoră, fabricată dintr-un lemn foarte tare, pânze mlădioase care se manevrau de pe ponton, închizându-se sau deschizându-se în felul unui evantai, două catarguri unul mare şi unul mai mic, – iată structura corăbiei acestea.

Cu siguranţă, nimeni, la vederea SamYepului, n-ar fi ghicit că cei care o închiriaseră făcuseră din ea, de data asta, nu enorm dric.

Aşa dar, lăzile de ceai, baloturile de mătăsării, cantităţile de parfumerii chineze, erau înlocuite prin încărcătura de care am amintit. Dar ceea ce făcuse Sam Yep nn era o operă de repatriere, – o repatriere de cadavre, ce-i drept, dar de cadavre a căror dorinţă era satisfăcută?

Nici Kin-Fo şi nici Sun nu puteau încerca cea mai mică repulsie călătorind în astfel de condiţiuni. Erau prea chinezi pentru asta. Craig şi Fry, asemeni compatrioţilor lor americani, care nu privesc cu ochi buni acest soi de marfa, ar fi preferat, fără îndoială, orice alt vas de comerţ, dar nu aveau încotro.

Un căpitan şi şase oameni compuneau echipagiul. Se spune că busola a fost inventata în China. E cu putinţă, dar navigatorii nu se servesc niciodată de ea şi merg la întâmplare.

La fel făcea şi căpitanul Yin, comandantul Sam-Yepidui ce căuta să nu piardă din vedere, de loc, litoralul golfului.

Căpitanul Yin, un omuleţ cu figura zâmbitoare, vioi şi vorbăreţ, era demonstraţia vie a însăşi mişcării perpetue. El nu putea sta o clipă pe loc. Gesticula. Braţele-i, ochii-i vorbeau încă mai mult decât limba care, totuşii, nu se odihnea un momen. înghiontea oamenii, îi interpela, îi înjura dar, în definitiv, bun marinar, foarte îndemânatec prin părţile acestea, manevrându-şi corabia cu multă uşurinţă.

Kin-Fo, Craig şi Fry fuseseră, de bine, de rău, găzduiţi în partea de dinapoi, Sun în cea dinainte.

Ambii agenţi, mereu bănuitori, se dedaseră unui minuţios examen al echipagiului şi al căpitanului. Nu găsiră nimic suspect în atitudinea lor. A presupune că erau de acord cu Lao-Shen, era în afară de orice crezare, întrucât singură întâmplarea pusese această corabie la dispoziţia clientului lor, ori, cum ar fi putut să fie întâmplarea complice a mult faimosului Ta?-ping!

Drumul, în afară de primejdia mării, era deci de natură să le alunge, pentru câteva zile, teama. Astfel îl lăsară pe Kin-Fo întrucâtva în pace.

Acestuia, dealtminteri, nu-i păru rău. El se izola în cabina-i „filosofând” în voie. Biet om care nu ştie să îşi preţuiască norocul, nici să înţeleagă cât valora existenţa-i scutită de necazuri, în vila din Shang-Hai! Să reintre în posesia scrisorii şi atunci se va vedea dacă lecţia ia fost de folos, dacă nebunul va fi devenit înţelept!

Scrisoarea asta îi va fi, în sfârşit, redată. Da, fără îndoială, întrucât punea un preţ restituirii sale! Pentru Lao-Shen ea nu putea fi decât chestiune de bani! Totuşi, trebuia să-l surprindă iar nu să fie surprins. Mare greutate. Lao-Shen trebuia să fie în curent cu tot ce făcea Kin-Fo; Kin-Fo nu ştia nimic din ceea ce făcea Lao-Shen. De aici, pericol foarte serios, îndată ce clientul Iui Craig-Fry ar fi debarcat în provincia pe care o exploata Tai pingul. Greutatea era deci asta: să-1 prevestească. Evident, Lao-Shen ar fi trebuit să ţină mai mult să câştige cincizeci mii dolari de la un Kin-Fo viu, decât de la un Kin-Fo mort.

Ar fi fost scutit de o călătorie până la Shang Ha? şi de o vizită în biurourile Centenarului, ceeace n-ar fi fost uşor, oricare ar fi fost îngăduinţa guvernului faţă de el.

Asta gândea mult schimbatul Kin-Fo.

Dar la ce reflecta Sun?

Sun nu reflecta Sun stătea întins în cabina sa rugându-se divinităţilor răufăcătoare ale golfului Pe-Cé-Li. El nu isbuti să adune câteva idei decât pentru a blestema şi pe stăpânul său, şi pe filosoful Wang şi pe banditul Lao-Shen! Sufletul îi era prostit. Ai aiya! Ideile-i prostite! Nu se mai gândea nici Ia ceai şi nici la orez!

Ai ai ya! Ce vânt îl împinsese într-acolo. Greşise de o mie de ori, de zece mii de ori intrând în serviciul unui om care mergea pe mare! Ar fi dat bucuros ceea ce îi mai rămăsese din coadă pentru a nu fi aici! Ar fi preferat să îşi radă capul, sau să se facă bonz!

Totuşi, sub presiunea unui vânt plăcut Sam Yep înainta uşor. Trecu pe dinaintea Pei-Tangului, la îmbucătura fluviului cu acest nume, nu departe de cotul unde armatele europene operară debarcarea lor, apoi pe lângă Sban-Tung, Ciang-Ho la gorile Tăului, pe lângă Ha?-Vé Tsé.

Partea asta a golfului începea a deveni deşartă. Mişcarea maritimă, destul de însemnată la estuarul Pe? hoului, nu mai era în floare decât la douăzeci mile de acolo. Câteva corăbii de comerţ, făcând mici curse, câteva bărci de pescuit, cercetând apele, iată aspectul acestei porţiuni de mare.

Craig şi Fry observară că vasele pescarilor, chiar cele a căror capacitate nu trece de cinci sau şase tone, erau înarmate cu unul sau două tunuri mici.

La observaţia pe care o făcură căpitanului Yin, acesta răspunse, frecându-şi palmele:

— Trebuiesc înspăimântaţi piraţii!

— Piraţi în aceasta parte a golfului Pé-Cé-Li! exclamă Craig, nu fără oarecare surpriză!

— Pentru ce nu? răspunse Yin. Aici ca pretutindeni. Aceşti oameni de ispravă nu lipsesc pe mările Chinei!

Şi căpitanul râdea arătând dublu-i şir de dinţi strălucitori.

— Nu păreţi a vă teme de ei, observă Fry.

— Nu am cele două tunuri cu mine? Două năzdrăvane care vorbesc cu glasul ridicat când ei se apropie prea mult.

— Sunt încărcate? întrebă Ciaig.

— De obicei.

— Şi acum?

— Nu.

— Pentru ce? întrebă Fry.

— Pentru că nu am pulbere pe bord, răspunse liniştit căpitanul.

Atunci la ce bun tunurile? spuseră Craig-Fry, puţin satisfăcuţi de răspuns.

— La ce bun? strigă căpitanul. Hei, pentru a apăra un transport când el merită asta, când corabia mea e încărcată cu ceai sau opium! Dar, astăzi cu încărcătura sa…

— Şi cum a-r şti piraţii că vasul d-voastră merită sau nu osteneala de a fi atacat? întrebă Craig.

— Vă temeţi dar mult de vizita acestor straşnici oameni răspunse căpitanul înălţând din umeri.

— Ei da, zise Fry.

— D-voastră n-aveţi marfă pe bord.

— Bine, adăogă Craig, dar avem motive particulare pentru a nu dori vizita lor.

— Hei, fiţi fără grije! răspunse căpitanul. Piraţii, dacă ne vor întâlni, nu se vor obosi cu corabia noastră!

— Şi de ce?

— Pentru că îşi vor da seama de conţinutul ei îndată ce o vor vedea.

Şi căpitanul arătă pavilionul alb.

— Pavilion alb, cernit! Pavilion de doliu! Nu se vor deranja ca să jefuiască un transport de cosciuge!

— Ei pot crede ca navigaţi sub pavilion de doliu din prevedere, observă Craig, şi ar putea veni pe bord să controleze…

— Dacă vin, îi vom primi, răspunse căpitanul Yin, şi după ce ne vor fi făcut vizita vor pleca aşa cum au venit!

Craig-Fry nu insistară, dar ei împărtăşeau prea puţin ne tulburata linişte a căpitanului. Capturarea unei corăbii de trei sute de tone oferea destule foloase acestor „oameni straşnici” de care vorbea Yin, pentru ca ei să voiască a încerca atacul. Orice ar fi, trebuia să se resemneze şi sa nădăjduiască într-o fericită călătorie.

De altfel, căpitanul nu neglijase nimic pentru a-şi asigura împrejurări prielnice. În momentul pornirii a fost sacrificat un cocoş în onoarea divinităţilor mării. Pe punte atârnau încă aripile nenorocitului jertfit. Câteva picături din sângele său, răspândite pe punte, o duşcă de vin, zvârlită peste bord, complectaseră sacrificiul. Sfinţită în felul acesta, la ce s-ar fi putut teme corabia Sam-Yep sub comanda bravului căpitan Yin?

S-ar putea totuşi crede că răsfăţatele divinităţi nu erau mulţumite. Fie că cocoşul fu prea slab, fie că vinul nu era de soi bun, un vânt grozav se năpusti asupra corăbiei. Nimic nu lăsa sa fie prevăzut în cursul zilei liniştite, limpezi, legănată de o adiere plăcută Cel mai pătrunzător marinar nu ar fi bănuit Spre orele opt seara, SamYep, mereu la suprafaţă, se pregătea să urce spre nord-est. De aici nu avea decât să alerge în larg. Căpitanul Yin socotea dar să atingă în mai puţin de douăzeci şi patru ore terenul la Fu-Ning.

Astfel, Kiri-Fo vedea apropiindu-se ora ancorării nu fără oarecare nerăbdare ce devenea feroce la Sun. Cât priveşte pe Fry-Craig, ei făceau următorul calcul: că, dacă în trei zile, clientul lor smulgea din mâinile lui Lao Shen scrisoarea ce îi compromitea existenţa, aceasta s-ar întâmpla tocmai în momentul când Centenarul nu ar mai fi avut de ce să se îngrijească de el. De fapt, poliţa nu-l ocrotea decât până la 30 Iunie, exact, întrucât Kin-Fo nu încredinţase decât un vărsământ de doua luni în mâinile onorabilului William J. Bidulph. Şi atunci:

— All zise Fry.

— Right! complectă Craig.

Spre seară, în momentul când corabia ajungea la intrarea golfului Léao-Tong vântul săltă brusc la nord-est; apoi, trecând la nord, sufla după două ore la nord-vest.

Dacă ar fi avut un barometru pe bord, căpitanul Yin ar fi putut constata că coloana mercurială pierduse, brusc aproape, patru-cinci milimetri. Or, această repede golire a aerului prezicea un typhon 7 apropiat a cărui mişcare descărca de pe acum straturile atmosferice. Pe de altă parte, dacă ar fi cunoscut observaţiile englezului Paddington şi ale americanului Maury, căpitanul Yin ar fi încercat să schimbe direcţia şi să manevreze spre nord-est, în nădejdea de a da peste o atmosferă prielnica, în afară de central de atracţie al vârtejului.

Dar căpitanul Yin nu făcca niciodată uz de barometru şi nu cunoştea mersul cicloanelor. De altfel nu sacrificase oare un cocoş, iar jertfa asta nu trebuia să îl pună la adăpost de toate?

Neîndoielnic, superstiţiosul chinez era un marinar foarte bun şi o dovedi în aceste împrejurări. Din instinct manevră asemeni unui căpitan european.

Typhonul nu era decât un un ciclon dotat, prin urmare, cu o foarte mare viteza de rotaţie şi cu o mişcare de translaţie ce trecea de o sută kilometri pe ora. împinse deci vasul spre est, circumstanţă fericită în definitiv, deoarece alergând înainte corabia s-ar fi ridicat pe o coastă ce nu oferea nici un adăpost şi ar fi fost cu siguranţă pierdută în scurt timp.

La 11 seara vârtejul atinse maximum de intensitate. Căpitanul Yin, ajutat eficace de personalul său, manevra ca un adevărat om de mare. El nu mai râdea, dar îşi păstrase întreg sângele rece. Mâna, solid fixată la bară, conducea corabia uşoară ce sălta pe talazuri ca o floare de nalbă.

Kin-Fo părăsise cabina de dinapoi. Fixat de parapet el privea cerul cu norii răvăşiţi de furtună ce târau pe deasupra apelor zdrenţele lor de aburi. Contempla marea, nespus de albă în noaptea întunecată. Pericolul nu îl mira şi nici nu-1 îngrozea. El făcea parte din şirul de emoţii ce-i rezerva nenorocul care îl urmărea. O călătorie de şaizeci ore, fără furtună, în plină vară, era bună pentru fericiţii zilei, nu pentru cei ca el.

Craig şi Fry se simţeau mult mai îngrijoraţi, veşnic în virtutea preţului ce reprezintă pentru companie clientul lor. Cert, viaţa lor valora cât cea a lui Kin-Fo. Morţi împreună cu el, nu s-ar mai fi preocupat de interesele Centenarului Dar conştiincioşii se uitau pe ei înşişi şi nu gândeau decât la datoria lor. Să piară? Bine! Cu Kin-Fo? Fie! Dar după 30 Iunie! Să salveze un milion, iată ce vroiau Craig-Fry! Iată ceea ce gândeau Fry-Craig!

Timp de trei ore corabia fu în mare pericol. Ca să fie ţinută într-o direcţie neschimbată, în mijlocul talazurilor spumegânde de răscoala vârtejului, nici chip de gândit. Pentru a păstra drumul parcurs până atunci, nu puteai să pretinzi.

Totuşi o întâmplare fericită făcu ca Sam-Yep să atingă, fără stricăciuni grave, centrul uriaşului disc atmosferic ce cuprindea o rază de o sută de chilometri. Acolo marea se întindea pe un spaţiu de doi-trei chilometri, liniştită, cu vânt abia simţit. Era ca un lac calm în mijlocul unui ocean dezlănţuit.

Scăparea corăbiei fu dar în aceia că uraganul o împinsese aci. Spre orele trei dimineaţa furia ciclonului scădea ca prin farmec iar apele tumultoase începeau a se linişti în jurul micului lac central.

Dar, când se lumină deabinelea, în zadar căută Sam-Yep un petec de pământ la orizont. Nici o coastă în faţa ochilor. Apele golfului înconjurau vasul de toate părţile.

CAP. XVIII.

În care Craig şi Fry fac o descoperire importantă

— Unde suntem, căpitane Yin? întrebă Kin-Fo când pericolul fu trecut.

— Nu pot să ştiu exact, răspunse căpitanul a cărui figură devenise din nou jovială.

— In golful Pé-Cé-Li?

— Poate.

— Sau în golful Léao-Tong?

— Posibil.

— Dar încotro v-om merge?

— încotro ne-o împinge vântul.

— Şi când?

— îmi e cu neputinţă să spun.

— Un adevărat chinez e întotdeauna orientat, d-le căpitan, reluă Kin-Fo înciudat, citând un dicton cunoscut în Imperiul de mijloc.

— Pe pământ, da! răspunse căpitanul Yin. Pe mare, nu!

Şi gura-i se întinse până la urechi.

— Nu e nimic de râs, zise Kin-Fo.

— Nici de plâns replică marinarul.

Adevărul e că, dacă situaţia nu era alarmantă, căpitanului Yin îi era imposibil totuşi să spună unde se afla Scm-Yep. Corabia, cu pânzele strânse, nemaiputând fi aproape deloc condusă, fusese jucăria uraganului. Răspunsurile aşa de nesigure ale căpitanului nu erau deci fără de motiv. Decât, el le-ar fi putut da cu mai puţină jovialitate.

Totuşi, la urma urmei, fie că era târâtă în golful li?ao-Tong sau svârlită din nou în golful PéCé-Li, vasul nu putea să şovăiască a-şi lua direcţia nord-vest. Pământul trebuia în orice caz găsit într-acolo. Chestie de distanţă, atâta tot.

Căpitanul Yin ar fi trebuit deci să întindă pânzele şi să meargă în sensul soarelui ce strălucea puternic, dacă manevra i-ar fi fost cu putinţă în momentul acesta.

Ea nu era.

Dealtfel, linişte grea după vârtej, nici un curent în aer, nici un suflu de vânt. O mare fără cute, puţin umflată de ondulările spumei de pe deasupra. Corabia se ridica şi se cobora cu o forţă regulată care nu o clătina. Un abur cald plutea deasupra apelor, iar cerul, aşa de profund tulburat în timpul nopţii, părea acum nepotrivit cu totul unei lupte a elementelor.

Era una din acele calme „seninătăţi” a căror durată scapă oricărei aprecieri.

— Foarte binel îşi zise Kin-Fo. După furtuna care ne-a azvârlit în larg, iată că lipsa vântului ne împiedică de-a reveni la mal!

Apoi adresându-se căpitanului:

— Cât poate să dureze liniştea asta? întrebă el

— In sezonul ăsta, domnule! Ei, cine ar putea şti? răspunse căpitanul.

— Ore sau zile?

— Zile sau săptămâni! replică Yin cu un zâmbet de perfectă resemnare care scoase pe pasagerul său din sărite.

— Săptămâni! exclamă Kin-Fo. D-voastră credeţi că eu pot să aştept săptămâni!

— Va trebui de sigur, afară doar dacă nu vom tara corabia noastră de vre-o remorcă!

— La dracu cu corabia voastră, cu toţi cei pe care îi poartă în ea, cu mine cel dintâi, căci eu am avut proasta idee de-a mă urca într-însa!

— Domnule, răspunse căpitanul Yin, vreţi să vă dau două sfaturi bune?

— Daţi-mi.

— Primul, de-a dormi liniştit cum am să fac eu, ceea ce va fi înţelept după o noapte petrecută pe punte.

— Şi al doilea? întrebă Kin-Fo pe care calmul căpitanului îl exaspera tot atât cât şi calmul mării.

— Al doilea, răspunne Vin, e de a imita pe pasagerii mei din sicrie. Ei nu se plâng niciodată şi primesc vremea aşa cum e.

După această filosofică observaţie, demnă de însuşi Wang, căpitanul intră în cabină, lăsând doi sau trei oameni ai echipajului întinşi pe punte.

Timp de un sfert de oră Kin-Fo se plimbă de colo până colo, cu braţele pe piept, mişcând cu nerăbdare din degete. Apoi, aruncând o ultimă privire mohorâtei întinderi în mijlocul căreia se afla corabia, dădu din umeri şi se duse la locu-i fără a fi adresat un cuvânt lui Fry-Craig.

Cei doi agenţi se aflau totuşi afară, rezemaţi de perete, şi flecăreau potrivit obiceiului lor. Auziseră întrebările lui Kin-Fo şi răspunsurile căpitanului, dar fără a lua parte la conversaţie. La ce le-ar fi servit să se amestece şi, mai ales, pentru ce s'ar fi plâns de întârzierile care necăjeau atât pe clientul lor?

Dealtminteri, ceea ce pierdeau în timp câştigau în siguranţă. întrucât Kin-Fo nu mai alerga după primejdii, iar mâna Iui Lao-Shen nu îl putea atinge, – ce puteau să ceară mai mult?

În afară de asta, răspunderea lor avea să înceteze curând. Patruzeci de ore încă şi apoi toată armata Tai-pingilor putea să năvălească asupra fostului lor client, căci ei nu ar fi riscat un singur fir de păr în apărarea lui. Foarte practici, aceşti americani! Devotaţi lui Kin-Fo atâta vreme cât el preţuia două sute mii de dolari, complect indiferenţi pentru tot ce i s-ar fi întâmplat când el nu mai preţuia o sapecă.

Craig şi Fry, după ce raţionară astfel, dejunară cu multă poftă. Proviziile erau de excelentă calitate. Mâncară din aceeaşi farfurie, aceeaşi cantitate de dumicaţi de pâine şi de friptură rece. Băură acelaşi număr de pahare dintr-un excelent vin de Chao Chigne, în sănătatea onorabilului William J. Bidulph. Fumară la fel o jumătate duzină de ţigări şi dovediră încă odată că pot fi „Siamezi” prin gusturi şi deprinderi, dacă nu prin născare.

Bravi yankei, care se credeau a fi la capătul greutăţilor lor!

Ziua se scurse fără incidente, fără accidente. Acelaşi calm în atmosferă, aceeaşi înfăţişare vaporoasă a cerului. Nimic care să lase a se ghici o schimbare în situaţia meteorologică. Apele mării erau încremenite ca ale unui lac.

Către orele patru Sun reapăru pe punte, clătinându-se, legănându-se, asemeni unui om beat, cu toate că, în viaţa sa, nu băuse niciodată aşa de puţin ca în ultimele zile.

După ce fusese violet, la început, apoi albastru, verde, chipu-i tindea să redevină galben.

Sun se târî înspre cei doi agenţi, cu ochii pe jumătate închişi, fără a îndrăzni să privească dincolo de parapetul vasului.

— Ajunşi?… întrebă el.

— Nu, răspunse Fry.

— Sosim…?

— Nu, răspunse Craig.

— Ai ai ya! făcu Sun.

Şi, desnădăjduit, neavând putere de a vorbi mai mult, sa întinse pe jos, agitat de zgâlţâituri convulsive care îi bălăngăneau coada scurtată asemeni unui ciot de căţel.

Totuşi, şi în urma ordinelor date de căpitan, tăbliile pontonului fuseseră deschise pentru a aerisi fundul corăbiei în care se aflau depozitate cadavrele. Nimerită măsură de prevedere.

Craig-Fry, plimbându-se pe punte, se opriră în mai multe rânduri în faţa beciului cel mare. Sentimentul curiozităţii îi împinse curând să viziteze această hrubă funerară. Coborâră.

Soarele desena atunci un trapez de lumină în chiar centrul deschizăturii, dar părţile laterale rămâneau într-o obscuritate profundă. Cu toate astea ochii lui Craig şi Fry se obişnuiră curând cu întunericul şi putură observa aranjamentul acestei încărcături speciale a vasului.

Beciul nu era divizat, aşa cum e la cele mai multe corăbii de comerţ, prin despărţituri piezişe. El rămânea deci liber de la un cap la altul, rezervat în întregime mărfurilor, oricare ar fi fost, căci cabinele de pe punte ajungeau pentru locuinţa echipajului.

De fiecare parte a hrubei, curată ca salonul unui spital, se ridicau cele şeaizeci şi cinci sicrie cu destinaţia pentru Fu-Ning. Aşezate solid, ele nu puteau nici să se clatine din loc, nici să pericliteze în vreun fel siguranţa corăbiei.

O potecă lăsată Liberă între dublul şir de sicrie, îngăduia să mergi de la o extremitate a hrubei, din plină lumină venită prin deschizătura de sus, într-o obscuritate relativă.

Craig şi Fry, tăcuţi ca într-un mausoleu, parcurseră poteca.

Ei priveau, nu fără oarecare curiozitate.

Se aflau acolo cosciuge de toate formele, de toate dimensiunile.

Cei doi agenţi, apropiindu-se, ascultară ţinându-şi respiraţia. Ca siguranţă, ronţăitul se producea în interiorul unuia din sicrie.

— Nu v-or fi pus în una din cutiile astea pe vreun chinez căzut în letargie? zise Craig.

— Şi care ar fi înviat după trecere de cinci săptămâni? răspunse Fry.

Ambii agenţi puseră mâna pe cosciugul suspect şi constatară că mişcarea se producea înăuntru.

— Drace! zise Cra:g.

— Drace! zise Fry.

Aceeaşi idee le venise, natural, amândurora, că un apropiat pericol le ameninţa clientul.

Îndată, retrăgând puţin câte puţin mâna, simţiră cum acoperişul sicriului se ridica cu băgare de seama.

Craig şi Fry, ca oameni pe care nimic nu i-ar mai fi surprins, statură nemişcaţi şi, fiindcă nu puteau vedea în obscuritatea adâncă, ascultară nu fără încordare.

— Tu eşti, Cuo? spuse o voce care ascundea un sentiment de foarte multă prudenţă.

Aproape în acelaş timp. dintr-unul din cosciugele din al doilea rând, care se întredeschise, o altă voce murmură:

— Tu eşti, Fa-Kien?

Şi următoarele câteva cuvinte fură la iuţeală schimbate:

— În noaptea asta…?

— În noaptea asta.

— Înainte de ridicarea lunei?

— La priveghiul al doilea.

— Şi tovarăşii noştri?

— Ei sunt pregătiţi.

— Treizeci şi şase ore în cosciug, mi-e destul!

— Mi-e prea mult!

— In sfârşit, Lao-Shen a vroit

— Tăcere!

La numele celebrului Ta? ping, Craig şi Fry oricât ar fi fost de stăpâni pe ei înşişi, nu-şi putură reţine o uşoară mişcare.

Imediat capacele căzură pe lăzile prelungi. O tăcere complectă domnea în hruba corăbiei Sam-Yep.

Fry şi Craig, târându-se pe genunchi ajunseră în partea luminată prin deschizătura cea mare şi se urcară pe punte. După o clipă erau în spatele vasului, acolo unde nimeni nu-i putea auzi.

— Morţi care vorbesc… zise Craig.

— Nu sunt morţii… răspunse Fry.

Aşa dar, tovarăşi de-ai temutului Lao-Shen se strecuraseră pe bord. Putea fi îndoială că aceasta nu se întâmplase cu complicitatea căpitanului Yin, a echipajalui său, a hamalilor din portul Taku care îmbarcaseră funebrul transport? Nu! După ce debarcaseră de pe nava americană care le aducea de la San-Francisco, sicriele stătuseră într-o magazie vreme de două nopţi şi două zile. Doisprezece, douăzeci, şi mai mulţi poate, din piraţii afiliaţi la banda lui Lao-Shen, violând cosciugele, le goliseră de cadavre pentru a ocupa ei locul. Dar, pentru a încerca lovitura asta, sub inspiraţia şefului lor, ei ştiau că Kin-Fo se îmbarca pe Sam-Yep. Ori, cum ar fi putut afla asta?

Punct pe de-a întregul obscur.

Ceeace era sigur e că chinezi de cea mai proastă speţă se găseau pe corabie la plecarea din Taku, e că numele lui Lao-Shen fusese pronunţat de unul din ei, e că viaţa lui Kin-Fo era direct şi în curând ameninţată.

Noaptea aceasta chiar, avea să coste pe Centenar două sute mii de dolari.

Ar fi să nu-i cunoaştem pe Fry şi Craig dacă ne-am închipui că au să-şi piardă capul în astfel de împrejurări critice. Hotărârea lor fu imediat luată: trebuiau să silească pe Kin-Fo a părăsi corabia înainte de priveghiul al doilea, şi să fugă cu el.

Dar cum să scape?

Erau orele şeapte seara. Căpitanul, închis în cabină, nu-şi făcuse încă apariţia. El aştepta de sigur ora convenită cu tovarăşii lui Lao-Shen.

— Nici un moment de pierdut! spuseră Fry-Craig.

Nu, niciunul!

Corabia părea părăsită la întâmplare. Un singur matelot dormea în faţă.

Craig şi Fry împinseră uşa cabinei de dinapoi şi se apropiară de Kin-Fo.

Kin-Fo dormea.

Greutatea unei mâini îl trezi.

— Ce poftiţi? zise el.

În câteva cuvinte, Kin-Fo fu pus la curent cu situaţia. Curajul şi sângele rece nu-1 părăsiră.

— Să aruncăm în mare aceste false cadavre! strigă el.

Un plan dumnezeesc dar de ne îndeplinit, dată fiind complicitatea căpitanului Yin şi a pasagerilor beciului.

— Ce-i de făcut atunci? întrebă el.

— Să vă îmbrăcaţi cu acestea! răspunseră Fry-Craig.

Deschizând unul din pachetele îmbarcate la Ton-Céu, prezentară clientului lor unul din minunatele aparate nautice inventate de căpitanul Boyton.

Pachetul conţinea alte trei aparate cu diversele accesorii care le complectau făcându-le utile salvării în caz de naufragiu.

— Fie, zise Kin-Fo. Mergeţi de căutaţi pe Sun.

După o clipă, Fry îl aducea pe Sun complect aiurit. Trebui îmbrăcat. El se lăsa, în mod automat, nemanifestând gândul sau decât printr-un ai ai ya care îţi rupea inima!

La orele opt Kin-Fo şi tovarăşii săi erau gata. S-ar fi zis că sunt patru foci din mările îngheţate în momentul de a se cufunda. Trebuie, totodată, spus că foca Sun nu avea nimic din mlădierea uimitoare a acestor mamifere marine, atât era de molâu în vestmântul său nou.

Începea să se întunece spre est. Corabia plutea în mijlocul unei tăceri complecte pe suprafaţa calmă a apelor.

Craig şi Fry împinseră una din ferestrele de dinapoi. Sun fu ridicat fără multă bătaie de cap, fu trecut prin aceasta şi aruncat în mare.

Kin-Fo îl urmă îndată. Apoi Craig şi Fry, adunând aparatele care le erau necesare, se zvârliră pe rând.

Nimeni nu putea bănui că pasagerii de pe Sam-Yep părăsiseră bordul.