CAPITOLUL XX.

În care se va vedea la ce se expun oamenii care întrebuinţează aparatele Căpitanului Boyton.

La trei ore după aceea, zorile prindeau să se arate la orizont. Curând se lumină iar marea putu fi observată în toată întinderea.

Corabia nu se mai vedea. Se depărtase mult de scafandrii care nu se puteau lua la întrecere cu ea. Ei urmaseră acelaşi drum spre vest, sub impulsiunea aceluiaşi vânt, dar Sam-Yep trebuia să fie acum la o depărtare de mai mult de trei mile. Deci, nimic de temut din partea celor ce erau pe ea.

Dar, pericolul acesta înlăturat, situaţia nu era mai puţin.gravă.

Dealtfel, marea era complect deşartă. Nici un bastiment, nici o barcă de pescari pe aproape. Nici urmă de pământ la nord sau est. Nimic care să arate perspectiva vreunui litoral. Apele erau ale golfului Pé-Cé-Li sau ale mării Galbene? În privinţa asta, nesiguranţă totală.

Cu toate astea, câteva valuri goneau încă la suprafaţa. Nu era timp de pierdut. Direcţia urmată de corabie arăta că pământul se va ivi, mai de vreme sau mai târziu, la vest şi că, în orice caz, într-acolo trebuia căutat.

Fu dar hotărât ca scafandrii să întindă pânzele după ce se vor fi întremat puţin. Stomacurile îşi cereau dreptul lor. Zece ore de drum în împrejurările acestea erau deajuns.

— Să mâncăm, zise Craig.

— Copios! adăugă Fry, Kin-Fo făcu un gest de aprobare, iar Sun un clămpănit de fălci elocvent. In momentul ăsta înfometatul nu se mai gândea că ar putea fi devorat pe loc.

Din contră.

Sacul impermeabil fu dar deschis. Fry scoase diferite comestibile de buna calitate, pâine, conserve, câteva obiecte de masă, în sfârşit tot ce trebuie pentru a potoli foamea şi setea.

Dejunară deci, şi cu multă poftă. Sacul conţinea provizii pentru două zile. Ori, în mai puţin de două zile aveau să fie pe pământ, sau n-au să mai ajungă niciodată.

— Dar noi avem multă speranţă, zise Craig.

— Pentru ce aveţi multă speranţă? întrebă Kin-Fo, nu fără oarecare ironie.

— Pentru că norocul e de partea noastră, răspunse Fiy.

— Ah, credeţi?

— Fără îndoială, reluă Craig. Pericolul cel mare era corabia şi am putut scăpa.

— Niciodată, domnule, de când avem cinstea de a fi ataşaţi pe lângă d-voastră, adăugă Fry, niciodată n-aţi fost în mai multă siguranţă decât acum!

— Toţi Taî-pingii din lume… zise Craig.

— Nu v-ar putea atinge… zise Fry.

— Şi plutiţi admirabil,… adăogă Craig.

— Pentru un om care cântăreşte două sute mii de dolari! complectă Fry.

Kin-Fo nu se putu împiedica de a zâmbi.

— Dacă plutesc, răspunse el, e mulţumită d-v… domnilor l Fără ajutorul d-v. eram acum unde e bietul căpitan Yin.

— Noi de asemeni! replicară Fry-Craig.

— Şi eu! strigă Sun sforţându-se să treacă un enorm dumicat de pâine din gură în esofag.

— Nu are importantă, reluă Kin-Fo, ştiu ce vă datorez!

— Dv. nu ne datoraţi nimic, răspunse Fry, de oarece sunteţi clientul Centenarului.

— Companie de asigurări pe viaţă.

— Capital garanţie: douăzeci milioane dolari…

— Şi noi nădăjduim…

— Că ea nu vă va datora nimic…

În fond, Kin-Fo era foarte mişcat de devotamentul celor doi agenţi, oricare ar fi fost cauza. Astfel, el nu le ascundea sentimentele sale în această privinţă.

— Vom mai vorbi de asta, adăugă el, când Lao-Shen îmi va fi dat scrisoarea!

Craig şi Fry se priviră. Un zâmbet imperceptibil se schiţa pe buzele lor. Aveau desigur acelaşi gând.

Kin-Fo şi tovarăşii săi, odihniţi, ospătaţi, desfăşurară micile pânze şi urmară drumul spre vest.

Adierea se menţinu încă şi scafandrii merseră bine, cu vântul în urmă. Abia de trebuiau să modifice drumul, din când în când, cu o lovitură simplă de vâslă. Stând în poziţie orizontală, uşor şi încet purtaţi, ei simţeau întrucâtva pofta de a dormi. De aici, trebuinţa de a rezista somnului care ar fi fost nepotrivit în momentul acesta.

Craig şi Fry, pentru a goni toropeala, aprinseseră o ţigare şi fumau asemeni unor fasonei în bazinul unei şcoli de înot.

De mai multe ori, dealtfel, scafandrii fară tulburaţi de ţopăiturile unor vietăţi marine care pricinuiră nefericitului Sun friguri grozave.

Nu erau din fericire decât inofensivi purceluşi 8. Aceşti „clovni” de mare veneau numai să vadă ce fel erau vietăţile astea ciudate care pluteau în elementul lor, mamifere ca ei, dar nu marine.

Spectacol curios! Animalele se apropiau în pâlcuri; treceau ca o săgeată, nuanţându-şi culorile lichide de smarald; se ridicau cu cincişase picioare deasupra apei şi făceau un fel de salt mortal care dovedea mlădierea şi vigoarea muşchilor lor. Ah, dacă scafandrii ar fi putut spinteca apa cu aceiaşi uşurinţă, n-ar mai fi întârziat, fără îndoială, de a atinge grabnic pământul!

Totuşi, pe la amiază, vântul se opri cu totul.

— O complicaţie… zise Craig.

— Gravă! răspunse Fry.

Se opriră un moment. Catargurile fură desfăşurate, pânzele strânse, şi fiecare, în poziţie verticală, cercetă orizontul.

Marea era deşartă. Nici o pânză în zare, nici un fum de vapor pierzându-se pe cer. Un soare aprins sorbise aburii şi rărise curenţii atmosferici. Temperatura apei ar fi părut caldă chiar şi celor ce n-ar fi fost îmbrăcaţi într-un dublu acoperământ de cauciuc.

Cu toate astea, Fry-Craig nu se lăsau copleşiţi de aventura asta neprevăzută. De fapt, distanţa parcursă în şaisprezece ore aproape nu putea fi calculată, dar ca să nu se distingă vecinătatea litoralului, nici un bastiment de comerţ şi nici o barcă de pescari, iată ce era din ce în ce tot mai inexplicabil.

Din fericire, Kin-Fo, Craig şi Fry nu erau deloc oameni care să dispereze uşor. Aveau încă provizii pentru o zi şi nimic nu arăta că timpul ameninţă să se înrăutăţească.

— La vâslă! zise Kin-Fo.

Acesta fu semnalul plecării şi, când pe spate, când pe pântec, scafandrii continuară drumul spre vest.

Nu mergeau repede. Vâslitul obosea repede braţele nedeprinse cu el. Deseori trebuiau să se oprească şi s-aştepte pe Sun care rămânea în urmă reîncepând tânguielile.

Stăpânul îl descosea, îl bruftuia, îl ameninţa; dar Sun, ne mai temându-se pentru restul codiţei lui şi adăpostit de învelişu-i gros de cauciuc, îl lăsa să vorbească. Frica de a nu fi părăsit, doar, îl ţinea pe aproape.

Pe la orele două se iviră câteva păsări. Erau goelanzi. Dar aceste repezi zburătoare se aventurau foarte departe. Nu se putea deduce, după prezenţa lor, dacă coasta era aproape.

O oră mai târziu, scafandrii se încurcară într-o reţea de plante din care scăpară cu multă anevoie. Se prindeau asemeni peştilor într-o plasă. Trebuiră să ia cuţitele şi să taie mărăcinişul marin.

Pierdură mai mult de o jumătate de oră şi risipiră forţe pe care le-ar fi putut utiliza mai bine.

La orele patru micul grup plutitor se opri din nou, obosit, trebuie să o spunem. O adiere simţită se ridica, dar ea sufla acum de la sud. Situaţie foarte îngrijorătoare. O frământare puternică agită valurile şi făcu situaţia mult mai gravă.

Oprirea fu de lungă durată. Atacară din nou proviziile pentru a câştiga forţe. Cina fu mai puţin plăcută ca la prânz. Noaptea avea să cadă peste câteva ore. Vântul se întărea. Pe ce dum s-apuce?

Kin-Fo, sprijinit de vâslă, cu sprâncenile încruntate, mai mult enervat decât neliniştit de acest îndrăcit ghinion, nu rostea un cuvânt. Sun gemea ne-ncetat şi strănuta ca prins de guturai.

Craig şi Fry se simţeau interogaţi în gând de tovarăşii lor, dar nu ştiau ce să răspundă.

Însfârşit, o întâmplare din cele mai fericite le dădu un răspuns.

Cu puţin înainte de ceasul cinci, Craig şi Fry, întinzând în acelaşi timp mâna spre sud, şi strigară:

— O pânză!

Într-adevăr, la trei mile depărtare, se arăta o luntre. Ori, continuând să meargă în direcţia mânată dinapoi de vânt, ea avea să treacă pe aproape de locul unde se opriseră Kin-Fo şi-ai lui.

Nu aveau dar de făcut altceva decât să taie drumul luntrei aşezându-se perpendicular în cale-i.

Scafandrii manevrară îndată în felul acesta. Forţele le veneau din nou. Acum, când salvarea era, pentru a zice astfel, în mâna lor, n-o vor lăsa să scape.

Direcţia pânzelor nu mai permitea atunci întrebuinţarea micilor pânze, dar vâslele erau suficiente pentru a parcurge o distanţă relativ scurtă.

Luntrea se vedea gonind repede sub adierea vântului. Nu era decât o barcă de pescari, iar prezenţa sa arăta în mod evident că coasta nu putea fi prea îndepărtată, de oarece pescarii chinezi se aventurează rareori în larg.

— Curaj! Curaj! strigară Fry-Graig, vâslind puternic.

Nu mai era nevoie să aţâţe zelul tovarăşilor lor. Kin-Fo întins pe suprafaţa apei, luneca admirabil. Cât priveşte pe Sun, el se întrecea într-adevăr şi ţinea capul sus, de teamă să nu rămână în urmă!

Cam o jumătate de milă, iată cât trebuia să meargă pentru, a ajunge în direcţia bărcii. Dealtfel era încă ziuă deplină şi dacă scafandrii n-ar fi ajuns destul de aproape pentru a fi văzuţi, ei s-ar fi făcut auziţi totuşi. Dar pescarii nu o vor lua la fugă la vederea acestor ciudate animale care i-ar fi strigat? Iată o eventualitate destul de gravă.

Orice ar fi, nu trebuia pierdut nici un moment măcar. Astfel, braţele se mişcau, vâslele băteau repede suprafaţa apei, iar distanţa se micşora văzând cu ochii, când Sun, aflat în frunte, scoase un strigăt grozav:

— Un rechin! Un rechin!

Şi, de data asta, Sun nu se-nşela.

La o depărtare de douăzeci de paşi se vedeau răsărind două apendice. Erau aripile unui animal hrăpăreţ, specific acestor mări, rechinul-tigru, demn de numele său, căci natura i-a dat îndoita cruzime a rechinului şi a fiarei obişnuite.

— Cuţitele! spuseră Fry şi Craig.

Erau singurele arme ce aveau, arme insuficiente poate.

Sun, lesne de înţeles, se oprise deodată şi dădea înapoi.

Rechinul, zărind pe scafandrii, se îndreptă spre ei. O clipă, enormu-i corp se ivi prin transparenţa apei, dungat cu verde. Avea între şaisprezece şi optsprezece picioare lungime. Un monstru.

El se repezi, mai întâi asupra lui Kin-Fo, întorcându se pe jumătate pentru a-1 înghiţi.

Kin-Fo nu pierdu nimic din sângele-i rece. In momentul când peştele era să îl ajungă, se sprijini cu spatele de vâslă şi, dintr-o sforţare viguroasă, se dădu înlături.

Craig şi Fry se apropiaseră, gata de atac, gata de apărare.

Rechinul se cufundă o clipă şi reapăru apoi, cu botul căscat, o foarfecă uriaşă, crestată de patru şiruri de dinţi.

Kin-Fo vroi să înceapă din nou manevra ce îi reuşise întâi, dar vâsla i se lovi în falca animalului şi se frânse.

Rechinul, culcat pe-o parte, se svârli atunci asupra pradei.

În momentul acesta valuri de sânge ţâşniră în sus, iar apa se înroşi.

Craig şi Fry dăduseră animalului două lovituri şi, oricât de tare fu pielea sa, cuţitele lor americane cu lame lungueţe au izbutit să o pătrundă.

Gura monstrului se deschise şi se închise apoi cu un troznet oribil în timp ce coada-i plescăia apa cu-n zgomot formidabil. Fry primi o lovitură cu coada care-l aruncă la zece paşi deacolo.

— Fry! strigă Craig cu accentul celei mai vii dureri ca şi cum ar fi primit el însuşi lovitura.

— Urra! răspunse Fry întorcându-se.

Nu era rănit. Chiurasa-i de cauciuc temperase violenţa loviturii de coadă.

Rechinul fu atacat din nou cu o adevărată furie. Se sucea, se învârtea. Kin-Fo reuşise sa îi înfigă în orbita ochiului capătul ascuţit al vâslei şi încerca, cu riscul de a fi frânt în două, să-1 ţină nemişcat, în timp ce Fry şi Craig căutau să-1 lovească în inimă.

Trebuie presupus că cei doi agenţi reuşiră aceasta întrucât monstrul, după ce se mai zbătu pentru ultima dată, se cufundă într-un ultim val de sânge.

— Urra! Urra! Urra! strigară Fry-Craig deodată agitându-şi cuţitele.

— Mulţumesc! zise cu simplitate Kin-Fo.

— Nu aveţi pentru ce! replică Craig. O înghiţitură de două sute mii dolari peştelui ăsta!

— Niciodată! adăugă Fry.

Şi Sun? Unde era Sun? Înainte, de data asta, şi foarte apropiat de barca aflată la mai puţin de şase sute paşi. Ticălosul o ştersese cu ajutorul vâslei. Era însă să o păţească.

Pescarii îl zăriseră, dealtfel; dar ei nu îşi puteau închipui că sub acest vestmânt de fiinţă marină ar fi fost cumva o creatură omenească.

Se gătiră deci să îl pescuiască, precum ar fi făcut cu un delfin sau cu o focă. Astfel, îndată ce presupusul animal se apropie, un laţ lung cu cârlig fu lansat de pe bord.

Cârligul îl atinse pe valet ceva mai sus de centura vestmântului şi, lunecând, i-1 sfâşie până la ceafă.

Ne mai fiind susţinut decât prin aerul cuprins în dublul înveliş al pantalonului, Sun căzu tumba şi rămase cu capul în apă, cu picioarele în aer.

Kin-Fo, Craig şi Fry, sosind atunci, avură prevederea de a acosta pe pescari în buna limbă chineză.

Spaima grozavă pe bieţii oameni! Foci care vorbeau! Trebuiau să îşi strângă pânzele şi să o ia la goană cât se poate de iute…

Dar Kin-Fo îi linişti, se recomanda drept ceia ce erau, tovarăşii şi el adică oameni, chinezi, precum erau şi ei!

După o clipă cele trei mamifere terestre se aflau pe bord.

Rămânea Sun. Îl traseră cu o cange, i se scoase capul din apă. Unul din pescari îl apucă de rădăcina cozii şi-1 ridica…

Coada lui Sun îi rămase în întregime în mană, iar nenorocitul se văicări din nou.

Atunci pescarii îl încercuiră cu o coarda şi izbutiră, nu fără greutate, să-1 aducă în barcă.

Abia ajuns pe punte, şi Kin Fo se apropie de el întrebându-l cu un ton sever:

— Coada era falsa cum văd?

— Daca nu o aveam, eu, care vă cunoşteam obiceiurile, nu a-şi fi intrat niciodată la dv.

Si mărturisi aşa de nostim asta că toţi izbucniră în râs.

Pescarii erau de fel din Fu-Ning. La mai puţin de doua mile se afla portul pe care îl dorea Kin-Fo.

În seara aceea chiar, pe la orele opt, el debarca cu tovarăşii săi şi, lepădând aparatele căpitanului Boyton, toţi patru căpătară din nou înfăţişarea creaturilor omeneşti.