Capitolul XI O EXCURSIE DE DOUĂSPREZECE ORE.

La şapte dimineaţa, locotenentul Villette şi oamenii lui părăseau tabăra. Ziua se anunţa apăsătoare şi caldă, pregătind o furtună, vreunul din acele violente fenomene meteorologice abătute adesea peste întinderile Djeridului. Dar nu era timp de pierdut, iar domnul de Schaller, pe bună dreptate, ţinea să-i regăsească neîntârziat pe Pointar şi pe lucrătorii săi.

Se înţelege cu uşurinţă că majurul îl călărea pe Dă-i-nainte, şi că Dă-i-nainte era însoţit de Taie-cupa.

La plecare, spahiii îşi încărcaseră caii cu alimente pentru ziua respectivă şi, de altfel, în oaza Gizeb hrana le-ar fi fost asigurată, nefiind nevoie, în acest sens, să-şi prelungească drumul până la Zeribet.

Până la întoarcerea locotenentului Villette, inginerul şi căpitanul Hardigan începură să organizeze tabăra, ajutaţi de brigadierul Pistache, de domnul François, de patru spahii care nu făceau parte din escorta locotenentului Villette şi de conducătorii de atelaje. Păşunile oazei aveau iarbă din abundenţă şi un mic ued le străbătea, vărsându-se în şot.

Excursia locotenentului Villette nu trebuia să dureze decât douăsprezece ore. Într-adevăr, distanţa dintre kilometrul 347 şi Gizeb nu depăşea douăzeci de kilometri. Fără să zorească prea tare caii, ea putea fi străbătută în cursul dimineţii. Apoi, după un popas de două ore, rămânea destul timp pentru ca detaşamentul, împreună cu Pointar, şeful şantierului, să ajungă până seara înapoi.

Lui Mezaki îi fusese dat un cal şi se văzu imediat că era un bun călăreţ, aşa cum sunt toţi arabii. Mergea în frunte, alături de locotenent şi de sergentul-major, spre nord-est, direcţie apucată de cum ieşiseră din oază.

Un şes întins, presărat ici-colo cu pâlcuri de arbori piperniciţi şi străbătut de un pârâiaş, se întindea înainte cât vedeai cu ochii. Era chiar acea outtâ algeriană, în toată ariditatea ei. Abia câteva tufe gălbejite ieşeau din solul supraîncălzit pe care firele de nisip străluceau ca nişte diamante sub razele soarelui.

Partea aceea din Djerid era absolut pustie. Nici o caravană nu trecea atunci spre vreunul dintre oraşele importante ale Saharei, Ouargla sau Touggourt, aflate la marginea deşertului. Nici o turmă de rumegătoare nu venea să se arunce în apa uedului. O făcea însă Taie-cupa, spre care Dă-i-nainte arunca priviri pline de invidie când îl vedea că se zbenguie, scuturându-se de picături.

Mica trupă urca de-a lungul malului stâng al cursului de apă. La o întrebare pusă de ofiţer, Mezaki explicase:

— Da… Mergem pe lângă ued până la oaza Gizeb, pe care o străbate pe toată lungimea ei.

— Oaza asta e locuită?

— Nu, răspunse indigenul. Aşa că a trebuit să luăm cu noi mâncare din Zeribet, căci pe şantierul din Goleah nu mai rămăsese nimic.

— Prin urmare, zise locotenentul Villette, şeful vostru, Pointar, avea de gând să se întoarcă la săpături ca să se întâlnească acolo cu inginerul?

— De bună seamă, declară Mezaki, iar eu venisem să văd dacă berberii au plecat ori nu.

— Eşti sigur, deci, că vom găsi echipa la Gizeb?

— Păi da… Acolo unde am lăsat-o şi unde m-am înţeles cu Pointar să mă aştepte… Dacă dăm bice cailor, în două ore ajungem.

Nu era deloc posibil să mergi mai repede pe căldura aceea copleşitoare, lucru observat cu promptitudine de sergentul-major. În fond, chiar şi într-un ritm moderat, aveau să ajungă în oază la vremea amiezii. Urma acea pauză de câteva ore şi marşul înapoi, care l-ar fi adus pe locotenent la Goleah înainte de căderea nopţii.

E adevărat că, pe măsură ce soarele urca prin aburii calzi ai orizontului, căldura devenea tot mai intensă, încât în plămâni nu mai intra decât aer încins.

— Pe toţi dracii, dom’ locotenent, repeta majurul, nu cred să-mi fi fost vreodată atât de cald de când sunt african! Tragem foc pe nări şi apa pe care am bea-o ar da în clocot în stomac! Şi măcar de ne-am putea răcori scoţând limba, ca Taie-cupa! Ia priviţi cum îi atârnă zdreanţa aia roşie până la piept…

— Fă ca el, sergent, răspunse cu un zâmbet locotenentul Villette, fă aşa, cu toate că nu-i prea reglementar!

— Uf!… Mi-ar fi şi mai cald, replică Nicol. Poate că-i mai bine să închizi gura şi să nu mai respiri! Dar parcă poţi!

— În mod precis, observă locotenentul, ziua asta n-o să se sfârşească înainte de-a începe furtuna.

— Aşa cred şi eu, răspunde Mezaki, care, fiind indigen, suferea mai puţin din pricina temperaturilor excesive, atât de obişnuite în deşert.

Şi adăugă:

— Poate ajungem mai înainte la Gizeb. Acolo ne adăpostim în oază şi putem aştepta să treacă furtuna.

— Să sperăm, zise locotenentul. Norii abia încep să se îngroaşe la nord, iar vântul încă nu se simte până aici.

— Eh, dom’ locotenent, strigă sergentul-major, furtunile din Africa n-au deloc nevoie de vânt, astea merg singure ca pacheboturile din Marsilia la Tunis… De-ţi vine să crezi că au o maşină în pântec!

Oricât de mare era arşiţa şi oricât de obositor drumul din cauza asta, locotenentul Villette zori marşul. Se grăbea să încheie etapa – o etapă de douăzeci de kilometri făcuţi fără oprire pe întinderea aceea lipsită de orice adăpost. Spera să ajungă înaintea furtunii, care ar fi avut tot timpul să pornească în intervalul popasului lor la Gizeb. Spahiii s-ar fi odihnit acolo, şi-ar fi refăcut puterile, înfruptându-se din proviziile cărate în raniţe. Apoi, scăpaţi de căldura amiezii, ar porni din nou la drum în jurul orei patru şi, înaintea amurgului, ar fi iarăşi în tabără.

Totuşi, caii suferiră atât de mult în decursul primei etape de marş, încât călăreţii nu-i mai putură mâna în trap. Influenţat de apropierea furtunii, aerul devenea irespirabil. Norii, care ar fi putut acoperi soarele, denşi şi grei, urcau totuşi extrem de încet şi locotenentul, în mod cert, avea să ajungă la oază cu mult înainte ca ei să invadeze cerul până la zenit. Acolo, dincolo de orizont, încă nu-şi schimbau între ei încărcăturile electrice, iar urechea nu percepea bubuiturile îndepărtate ale tunetului.

Mergeau, mergeau întruna, iar câmpia arsă de soare rămânea pustie, ca şi cum ar fi fost fără sfârşit.

— Ei, harapule, i se adresa sergentul-major călăuzei, nu mai apare odată oaza ta afurisită? Precis că-i acolo sus, printre nori, şi n-o s-o vedem decât atunci când or să se rupă deasupra noastră…

— N-ai greşit direcţia? Îl întrebă locotenentul Villette pe Mezaki.

— Nu, răspunse indigenul, şi nu poţi greşi de vreme ce, ca să ajungi la Gizeb, trebuie s-o ţii tot de-a lungul uedului.

— Ar fi fost cazul să vedem de-acum oaza, fiindcă nimic nu ne împiedică privirea, observă ofiţerul.

— Iat-o, se mulţumi să spună Mezaki, întinzând mâna spre orizont.

Într-adevăr, nişte forme începuseră să se profileze la o leghe distanţă. Erau primii copaci ai oazei şi mica trupă ar fi putut ajunge în marginea ei cu efortul unui galop sănătos. Dar era imposibil să pretinzi cailor această ultimă încercare; până şi Dă-i-nainte ar fi meritat atunci să i se spună Dă-i-napoi, căci, oricât de rezistent să fi fost, abia îşi mai târa picioarele. Se făcu aproape unsprezece când locotenentul trecu liziera oazei.

Uimitor putea să pară faptul că mica trupă nu fusese zărită, şi încă de departe pe şesul străbătut până acolo, de conducătorul şantierului şi de tovarăşii lui, care, după spusele lui Mezaki, trebuiau să aştepte la Gizeb. Iar când locotenentul făcu această remarcă, arabul, prefăcându-se surprins, răspunse:

— Se poate să nu mai fie acolo?

— Şi de ce n-ar mai fi acolo? Întrebă ofiţerul.

— Nu pot să-mi explic, zise Mezaki. Ieri erau încă aici… Poate că de teama furtunii s-or fi adăpostit în mijlocul oazei! Dar ştiu eu cum să dau de ei.

— Până atunci, dom’ locotenent, cred că ar fi bine să-i lăsăm pe oameni să răsufle puţin.

— Repaus! Comandă ofiţerul.

La o sută de paşi de acolo se deschidea un fel de luminiş înconjurat de palmieri înalţi, unde caii puteau să pască. Nu era nici un risc să plece din locul acela; cât despre apă, o găseau din belşug în ued, care trecea chiar prin marginea luminişului. Mai departe, uedul se îndrepta spre nord-est şi înconjura oaza, curgând spre Zeribet.

După ce terminară de îngrijit animalele, călăreţii se ocupară şi de ei înşişi, luându-şi singura masă pe care o aveau în vedere pentru Gizeb.

Între timp, Mezaki, mergând pe malul drept al uedului, se îndepărtase câteva sute de paşi în compania sergentului-major. În faţă alerga Taie-cupa. Dacă-l credeai pe arab, echipa lui Pointar trebuia să se fi stabilit prin preajmă, aşteptându-i întoarcerea.

— Şi chiar aici ţi-ai lăsat tovarăşii?

— Aici, răspunse Mezaki. Eram la Gizeb de câteva zile, şi doar dacă n-or fi fost siliţi să se întoarcă la Zeribet…

— Mii de draci! Exclamă Nicol. Dacă trebuie să ne trambalăm până acolo…

— Sper că nu, zise Mezaki, şeful Pointar nu poate fi departe.

— În orice caz, spuse majurul, să ne întoarcem la locul de popas. Locotenentul o să fie neliniştit dacă lipsim mult. Şi să mai şi mâncăm… Apoi cercetăm oaza şi, în caz că echipa mai e acolo, punem noi mâna pe ea!

După care se adresă câinelui:

— Nu simţi nimic, Taie-cupa?

Animalul tresări la glasul stăpânului, care repeta:

— Caută… Caută…

Câinele se mulţumi să facă nişte salturi şi nimic nu arăta că ar fi descoperit vreo pistă. Apoi îşi deschise botul într-un căscat lung, cât se poate de semnificativ pentru majur.

— Aşa… Înţeleg, zise el, mori de foame şi-ai mânca bucuros o ciozvârtă… La fel şi eu… Mi-a căzut stomacul în călcâie şi-o să ajung să calc pe el! Mă mir, totuşi: dacă Pointar şi oamenii lui au campat aici, cum de n-a găsit Taie-cupa nici o urmă?

Coborând în lungul uedului, se întoarse împreună cu arabul. Când locotenentul Villette află cum stăteau lucrurile, fu la fel de surprins ca Nicol.

— În fine, îl întrebă pe Mezaki, eşti sigur că nu te-ai înşelat?

— Sigur… De la kilometrul 347, cum îi spuneţi voi, am venit pe acelaşi drum pe care m-am dus acolo.

— Iar asta-i chiar oaza Gizeb?

— Da… Gizeb, afirmă arabul. Urmând uedul ce coboară spre Melrir, n-aveam cum să mă înşel.

— Atunci unde ar putea fi Pointar şi echipa lui?

— În vreo altă parte a pădurii, căci nu pricep de ce s-ar fi întors la Zeribet.

— Într-o oră, conchise locotenentul Villette, străbatem întreaga oază.

Mezaki se duse să-şi scoată din raniţă mâncarea adusă cu sine şi, aşezându-se mai la o parte, pe malul uedului, începu să mănânce.

Rezemaţi de un curmal, locotenentul şi sergentul-major mâncară împreună, pe când câinele pândea bucăţile aruncate de stăpânul său.

— E ciudat, totuşi, repeta Nicol, că n-am văzut încă pe nimeni şi nici n-am descoperit vreo urmă de tabără.

— Taie-cupa n-a simţit chiar nimic? Întrebă ofiţerul.

— Nimic.

— Spune-mi, Nicol, reluă locotenentul privind spre arab, am avea vreun motiv să-l suspectăm pe acest Mezaki?

— Pe legea mea, dom’ locotenent… Nu ştim de unde vine, şi nici cine e, decât de la el… La început n-am avut încredere şi n-am ascuns-o. Dar până acum nu mi-am dat seama că ar putea fi vreun motiv de suspiciune. Şi, de altfel, ce interes o fi avut să ne înşele? De ce ne-ar fi adus la Gizeb dacă Pointar şi oamenii lui n-au pus niciodată piciorul aici?… Ştiu prea bine că nu poţi fi sigur niciodată cu diavolii ăştia de harapi… În sfârşit… A venit el singur la noi, de cum am ajuns la Goléah. Nu încape îndoială că l-a recunoscut pe inginer, că-l mai văzuse… Toate te fac să crezi că-i unul din arabii angajaţi de Companie!

Locotenentul Villette îl lăsă pe Nicol să vorbească; argumentaţia lui părea plauzibilă, în definitiv… Şi totuşi, să găseşti pustie oaza Gizeb, când, după spusele arabului, se adunaseră aici o mulţime de muncitori… Asta părea cât se poate de straniu.

Dacă în urmă cu o zi Pointar mai era acolo, cu o parte din personal, aşteptându-l pe Mezaki, atunci cum de nu-i pândiseră întoarcerea? Cum de nu veniseră în întâmpinarea micului grup de spahii, pe care ar fi trebuit să-i observe de departe? Iar dacă se retrăseseră în adâncul pădurii, înseamnă că fuseseră constrânşi s-o facă, dar din ce cauză? Se putea oare admite că se întorseseră la Zeribet? Şi, în cazul acesta, locotenentul trebuia oare să-şi prelungească recunoaşterea până acolo?

Nu, fără îndoială, iar odată constatată lipsa lui Pointar şi a echipei sale, era firesc să revină cât mai curând posibil la căpitanul Hardigan şi la inginer. Aşa că, fără nici o ezitare şi indiferent de rezultatul expediţiei la Gizeb, avea să se întoarcă în tabără chiar în seara aceea.

La ora unu şi jumătate, sătul şi odihnit, locotenentul Villette se ridică. Cercetă cerul pe care norii îl acopereau tot mai mult şi îi spuse arabului:

— Vreau să văd oaza înainte de plecare. O să ne conduci.

— Cum doriţi, răspunse Mezaki, gata să pornească.

— Sergent-major, adăugă ofiţerul, ia doi oameni şi însoţeşte-ne. Ceilalţi să aştepte aici.

— Am înţeles, dom’ locotenent! Zise Nicol, făcând semn la doi dintre spahii.

În ce-l priveşte pe Taie-cupa, nu era nici un dubiu că urma să-şi însoţească stăpânu, fără să fie nevoie de vreo poruncă în acest sens.

Mergând înaintea ofiţerului şi a însoţitorilor lui, Mezaki o luă spre nord. Asta însemna că se îndepărtau de ued, însă la întoarcere urmau să coboare în lungul malului stâng, în aşa fel încât oaza să fie cercetată pe toată întinderea ei. Ea nu avea, de altfel, mai mult de douăzeci şi cinci-treizeci de hectare şi, nelocuită vreodată de indigenii sedentari, era doar un loc de popas pentru caravanele care mergeau de la Biskra spre ţărmul golfului Gabčs.

Locotenentul şi călăuza sa înaintară în direcţia aceea vreo jumătate de oră. Rămurişul copacilor nu era atât del des încât să nu se poată vedea pe cer mişcarea greoaie a norilor încărcaţi de vapori, ajunşi acum la zenit. Dinspre orizont răzbăteau bubuiturile surde ale furtunii şi câteva fulgere sclipiră în depărtare, către miazănoapte.

Ajuns la limita extremă a oazei, locotenentul se opri. În faţă i se întindea şesul gălbui, tăcut şi pustiu. Dacă echipa plecase din Gizeb, unde Mezaki afirma că o lăsase în ajun, trebuia să fie deja departe, fie că Pointar o apucase spre Zeribet, fie că mergea la Nefta. Ei aveau însă datoria să se asigure că nu campase în altă parte a oazei, lucru destul de improbabil, şi cercetările confirmară la revenirea lor spre ued.

Vreme de încă o oră, ofiţerul şi oamenii săi căutară printre copaci, fără să întâlnească nici o urmă de tabără. Arabul părea foarte surprins. La privirile întrebătoare ale celorlalţi, răspundea invariabil:

— Erau aici… Chiar ieri… Şeful şi toţi ceilalţi… Chiar Pointar m-a trimis la Goleah… Trebuie să fi plecat în dimineaţa asta neapărat.

— Şi unde anume, după părerea ta? Întrebă locotenentul Villette.

— Poate că pe şantier…

— Îmi închipui că i-am fi întâlnit pe drum.

— Nu, dacă n-au coborât pe lângă ued…

— Şi de ce ar fi luat-o pe altă parte decât noi?

Mezaki nu putea răspunde.

Aproape că se făcuse ora patru când ofiţerul ajunse înapoi la locul de popas. Căutările nu dăduseră nici un rezultat. Câinele nu descoperise vreo pistă. Se părea că nimeni nu trecuse de multă vreme prin oază, nici echipa, nici vreo caravană.

Nemaiputând răbda un gând obsedant, sergentul-major se apropie atunci de Mezaki şi-l privi ţintă în ochi.

— Ei, harapule, aşa-i că ne-ai tras clapa?

Fără să-şi plece privirile, Mezaki dădu din umeri cu atâta dispreţ, încât Nicol l-ar fi apucat de gât dacă nu l-ar fi reţinut locotenentul Villette.

— Potoleşte-te, Nicol, îi zise el. Ne întoarcem la Goléah, iar Mezaki o să ne urmeze.

— Între doi oameni de-ai noştri!

— Sunt gata, răspunse cu răceală arabul, a cărui privire, o clipă înflăcărată de mânie, îşi reluă calmul obişnuit.

Hrăniţi pe păşune şi adăpaţi în ued, caii erau pregătiţi şi ei să parcurgă distanţa dintre Gizeb şi Melrir. Cu siguranţă, mica trupă avea să fie înapoi înainte de lăsarea nopţii.

Ceasul arăta patru şi patruzeci când locotenentul dădu semnalul de plecare. Majurul i se alătură, iar arabul fu plasat între doi spahii care nu-l scăpau din ochi. Trebuie să spunem că acum camarazii lui Nicol aveau aceleaşi bănuieli în privinţa lui Mezaki şi, chiar dacă ofiţerul nu lăsa să se vadă asta, în mod precis nici el nu mai avea încredere. Aşa că se grăbea să ajungă la inginer şi la căpitanul Hardigan. Urmau să hotărască atunci ce era de făcut, din moment ce echipa nu putea fi readusă pe şantier a doua zi.

Caii mergeau repede. Îi simţeau nervoşi din cauza furtunii, a cărei dezlănţuire era iminentă. Aerul era încărcat la maximum cu electricitate, iar norii se întindeau acum dintr-un orizont într-altul. Fulgerele îi sfâşiau, încrucişându-se între cer şi pământ; tunetul năvălea cu acele bubuituri cumplite, specifice întinderilor deşertului, unde nu găsesc nici o stavilă care să le repercuteze, dându-le astfel ecou. În rest, nici cea mai mică adiere de vânt, nici măcar o picătură de ploaie. Te sufocai în acea atmosferă fierbinte, iar plămânii respirau foc în loc de aer.

Şi totuşi, cu preţul unor mari oboseli, locotenentul Villette şi însoţitorii lui urmau să facă drumul de întoarcere fără prea multă întârziere, dacă starea vremii nu se înrăutăţea. Se temeau mai ales ca nu cumva furtuna să se transforme în vijelie. Putea începe mai întâi vântul, apoi ploaia, şi unde să caute refugiu pe şesul acela neted şi arid, fără nici un adăpost?

Era important, deci, să ajungă la kilometrul 347 în cel mai scurt timp. Dar caii nu erau în stare să răspundă la îndemnurile călăreţilor. În zadar încercau! Din când în când se opreau ca şi cum picioarele le-ar fi fost împiedicate, iar coastele le sângerau sub pinteni. De altfel şi oamenii se simţiră curând neputincioşi, nemaifiind în stare să parcurgă ultimii kilometri. Atât de puternicul Dă-i-nainte era totuşi epuizat şi, la fiecare pas, stăpânul său se temea să nu cadă în nisipul supraîncălzit.

Totuşi, cu încurajările şi îndemnurile locotenentului, spre orele şase seara parcurseseră deja trei sferturi din drum. Dacă soarele, mult lăsat spre orizont la apus, n-ar fi fost acoperit cu un strat gros de nori, la o leghe distanţă s-ar fi zărit eflorescentele sclipitoare ale şotului Melrir. Chiar la deschiderea lui se conturau vag coroanele palmierilor din oază şi, admiţând că mai aveau nevoie de o oră ca să ajungă până la ea, noaptea nu s-ar fi lăsat cu totul până când mica trupă urma să treacă de cei dintâi copaci.

— Haideţi, prieteni, curaj! Repeta ofiţerul. Un ultim efort!

Oricât de rezistenţi îi erau însă oamenii, vedea apropiindu-se momentul când dezordinea avea să se instaleze în mica sa trupă. Mai mulţi călăreţi începuseră să rămână în urmă şi, ca să nu-i piardă, trebuia neapărat să-i aştepte.

Ar fi fost mai de dorit ca furtuna să se manifeste altfel decât prin fulgere şi tunete. Era mai bine dacă vântul făcea aerul mai respirabil, iar enormele mase de vapori s-ar fi transformat în ploaie. Tocmai aerul le lipsea, iar plămânii nu mai funcţionau decât foarte greu în atmosfera aceea sufocantă.

În sfârşit, se porni vântul, dar cu toată violenţa datorată cumplitei tensiuni electrice care umplea spaţiul. Aceşti curenţi de o extraordinară intensitate veneau din două direcţii, formând vârtejuri la locul de întâlnire. Un zgomot asurzitor se adăuga bubuiturilor tunetului, nişte şuierături incredibil de stridente. Cum ploaia nu venea să înmoaie praful de pe jos, se formă un imens titirez care, învârtindu-se pe vârful său ascuţit cu o viteză nemaipomenită, sub influenţa fluidului electric, stârnea un aflux de aer căruia nu i se putea ţine piept. Se auzeau ţipetele păsărilor antrenate de vârtej; nici măcar cele mai puternice nu reuşeau să se smulgă din el.

Caii se găseau chiar în calea acelei trombe. Prinşi în vârtej, fură despărţiţi unii de alţii şi mai mulţi oameni se treziră aruncaţi din şa. Nu mai vedeai, nu mai auzeai, nu mai erai stăpân pe tine însuţi. Vârtejul învăluia totul, îndreptându-se spre şesurile meridionale ale Djeridului.

În asemenea condiţii, locotenentul Villette nu-şi putea da seama pe ce drum mergea. Era verosimil ca ei toţi să fi fost împinşi spre şot, dar mai departe de tabără. Din fericire, începu o ploaie torenţială. Sub presiunea rafalelor, tromba dispăru în întunericul devenit de-acum profund.

Mica trupă se împrăştiase. Fu adunată la loc destul de greu. Dealtfel, la lumina fulgerelor, locotenentul observase că oaza se afla abia la un kilometru distanţă, puţin mai la sud-est.

În fine, după repetate chemări lansate în scurtele momente de acalmie, oamenii şi caii ajunseră din nou împreună; când, deodată, sergentul-major strigă:

— Unde-i harapul?

Cei doi spahii însărcinaţi cu supravegherea lui Mezaki nu putură răspunde. Nu ştiau ce se întâmplase, fiindcă fuseseră smulşi cu violenţă unul de lângă celălalt de tromba care îi antrena în vârtejurile ei.

— Ticălosul! A întins-o! Repeta sergentul-major. A şters-o cu calul nostru cu tot… Ne-a tras pe sfoară, harapul, ne-a tras pe sfoară!

Ofiţerul tăcea, dus pe gânduri.

Aproape imediat izbucniră lătrături furioase şi, înainte ca Nicol să se fi gândit să-l reţină, câinele se repezi şi dispăru în salturi în direcţia şotului.

— Aici… Taie-cupa, aici! Strigă majurul plin de nelinişte. Dar, fie că nu auzise, fie că nu voise să audă, câinele dispăru în beznă. La urma urmei, poate că Taie-cupa o luase pe urmele lui Mezaki, iar efortul acesta Nicol nu i l-ar fi putut cere calului său, frânt de oboseală ca şi ceilalţi.

Abia atunci se întrebă locotenentul Villette dacă nu cumva se întâmplase o nenorocire, dacă în vreme ce el urca spre Gizeb inginerul, căpitanul Hardigan şi oamenii rămaşi la Goléah nu erau ameninţaţi de vreun pericol. Inexplicabila dispariţie a arabului făcea plauzibilă orice ipoteză, şi oare nu cumva detaşamentul avusese de-a face cu un trădător, aşa cum spunea mereu Nicol?

— Spre tabără, comandă locotenentul Villette, şi cât puteţi de repede!

Furtuna încă mai bântuia, cu toate că vântul se mai liniştise, cum s-a văzut mai sus; însă ploaia, din ce în ce mai violentă, săpa nenumărate gropi largi în sol. Era beznă lucie, ca să spunem aşa, deşi soarele abia dispăruse dincolo de orizont. Să mergi spre oază era tot mai greu şi nici un punct luminos nu indica poziţia taberei.

Şi totuşi, inginerul n-ar fi neglijat o asemenea măsură de prevedere ca să-i uşureze locotenentului întoarcerea. Combustibilul nu lipsea. Lemne uscate erau din belşug în oază. În ciuda vântului, în ciuda ploii, s-ar fi putut întreţine un foc a cărui lumină să se vadă de la o oarecare distanţă, iar mica trupă nu putea fi mai departe de o jumătate de kilometru.

Aşa că locotenentul Villette începu să fie cuprins de temeri, împărtăşite şi de sergentul-major, care îi şi vorbi în acest sens ofiţerului.

— Să mergem, răspunse acesta, şi să dea sfântul să n-ajungem prea târziu!

Or, în mod precis, direcţia urmată nu era tocmai cea bună, încât mica trupă atinse şotul mai la stânga oazei. Fu necesar să revină spre est de-a lungul malului nordic al depresiunii, şi era nu mai puţin de opt şi jumătate când făcură popas la capătul şotului Melrir.

Nimeni nu apăruse încă, deşi spahiii îşi anunţau întoarcerea prin strigăte repetate.

După puţine minute, locotenentul ajunse la poiana unde trebuiau să fie căruţele şi corturile.

Tot nimeni, nici domnul de Schaller, nici căpitanul, nici brigadierul, niciunul dintre oamenii rămaşi împreună cu ei.

Strigară, traseră focuri de armă. Nu se auzi nici un răspuns. Aprinseră mai multe crengi pline de răşină, iar lumina palidă a acestora se împrăştie printre copaci.

Corturile nu mai erau; cât despre căruţe, fură nevoiţi să constate că fuseseră prădate şi scoase din uz. Catârii care le trăgeau, caii căpitanului Hardigan şi ai însoţitorilor lui, totul dispăruse.

Prin urmare, tabăra fusese atacată şi, cu siguranţă, Mezaki intervenise doar ca să uşureze acest nou atac dat în exact acelaşi loc, antrenându-i pe locotenentul Villette şi pe spahiii săi spre Gizeb.

Se înţelege că arabul nu se mai ivi. Cât despre Taie-cupa, sergentul-major îl chemă în zadar, iar noaptea trecu fără ca acesta să-şi fi făcut din nou apariţia în tabăra din Goléah.