Capitolul X LA KILOMETRUL 347

Fusese vorba ca punctul în care cel de-al doilea canal se vărsa în Melrir să se numească Roudaire-Ville. Apoi, cum de fapt canalul se termina abia în malul vestic al şotului Melrir, cei în drept se gândiseră să-i înlocuiască numele, aici, cu cel al preşedintelui Companiei franco-străine şi să-l păstreze pe cel de Roudaire pentru portul care urma să se înfiinţeze înspre Mraier sau Setil, în strânsă legătură cu transsaharianul sau cu o linie ferată dirijată spre el. În sfârşit, cum numele în cauză fusese dat intrândului din Rharsa, se păstrase obiceiul ca acestui punct să i se spună kilometrul 347.

Din ultima secţiune a canalului nu mai rămăsese nici urmă. Pe toată lărgimea lui şi pe mai mult de o sută de metri distanţă, era astupat cu nisip. Se putea admite că săpătura nu fusese făcută în întregime acolo. Dar la ora aceea – şi domnul de Schaller o ştia prea bine – cel mult un tampon nu prea gros putea să bareze extremitatea canalului şi câteva zile ar fi fost suficiente ca să-l deblocheze. Cu siguranţă, trecuseră pe acolo mulţimi de nomazi îndoctrinaţi, fanatici, şi distruseseră poate într-o zi ceea ce timpul păstrase atât de bine.

Stând nemişcat pe un platou îngust care domina canalul la joncţiunea lui cu şotul, amuţit, avându-i alături pe cei doi ofiţeri, în vreme ce detaşamentul aştepta oprit lângă dune, inginerul contempla melancolic dezastrul, neputând să-şi creadă ochilor.

— Destui nomazi din ţinut puteau da lovitura asta, zise căpitanul Hardigan, triburi aţâţate de propriile lor căpetenii, fie tuaregi, fie alţii, adunaţi de prin oazele din Melrir! Jefuitorii ăştia de caravane, scoşi din sărite de ideea mării sahariene, s-au năpustit în masă, fireşte, asupra şantierului de la kilometrul 347… Era cazul ca ţinutul să fie supravegheat zi şi noapte de Maghzen, ca să se împiedice astfel agresiunile nomazilor.

Acest Maghzen despre care vorbea căpitanul Hardigan este un corp de auxiliari ai armatei regulate a Africii; sunt spahii şi pedeştri însărcinaţi cu treburi poliţieneşti şi cu intervenţiile represive mai puţin complicate. Se recrutează dintre oamenii ageri şi binevoitori care, dintr-un motiv sau altul, nu ţin să rămână în tribul lor. Au ca semn distinctiv burnuzul albastru, pe când şeicii poartă burnuz maro, iar burnuzul roşu face parte din uniforma spahiilor şi e, de asemenea, semnul de investitură al marilor şefi. Grupe din Maghzen întâlneşti în târgurile mai importante ale Djeridului. Dar ar fi trebuit organizat un întreg regiment şi purtat de la o secţiune la alta pe durata lucrărilor la canal, în eventualitatea unei răscoale a indigenilor, cărora li se cunoşteau sentimentele ostile. Când avea să se dea în exploatare marea cea nouă, când soiurile inundate urmau să fie brăzdate de nave, ostilităţile acestea vor fi mai puţin temute, însă până atunci era important ca ţinutul să fie supravegheat cu stricteţe. Atacuri precum cel de la punctul terminus al canalului se puteau produce şi în altă parte, dacă autorităţile nu luau măsuri.

Inginerul şi cei doi ofiţeri ţinură sfat. Ce trebuiau să facă? În primul rând, să pornească în căutarea oamenilor care alcătuiau echipa venită din nord. De unde să înceapă? În ce parte să-şi orienteze cercetările? Asta era, totuşi, de o importanţă capitală; mai întâi, spunea domnul de Schaller, trebuiau găsiţi lucrătorii, dacă era posibil, şi încă neîntârziat, căci în împrejurările cunoscute lipsa lor de la întâlnire devenea din ce în ce mai îngrijorătoare; mai departe, rămânea de văzut. Aducându-i înapoi pe oameni, muncitori şi contramaiştri, stricăciunile aveau să fie reparate în timp util, aşa credea el.

— Cu condiţia să li se asigure protecţia, zise căpitanul Hardigan, iar asta nu-i o treabă pe care s-o pot face cu cei câţiva spahii ai mei; să-i păzeşti, admiţând că-i vom găsi, de mulţimea bandiţilor!

— Pentru asta, zise locotenentul Villette, ne trebuie neapărat întăriri, iar ca să le ceri din cel mai apropiat loc…

— Cel mai apropiat loc e Biskra, declară căpitanul Hardigan.

Într-adevăr, oraşul e situat în nord-vestul şotului Melrir, la intrarea în marele deşert şi în câmpia Ziban. Aparţine provinciei Constantine din l845, când l-au ocupat algerienii. Fiind multă vreme punctul cel mai avansat deţinut de Franţa în Sahara, avea o populaţie de câteva mii de locuitori şi un birou militar. Garnizoana lui putea pune la dispoziţie, cel puţin în mod provizoriu, un contingent care, adăugat puţinilor spahii ai căpitanului Hardigan, ar fi fost în măsură să-i apere cu succes pe muncitori, în eventualitatea că reuşeau să-i readucă pe şantier.

Prin urmare, dacă se grăbeau, câteva zile ar fi fost suficiente ca să ajungă la Biskra, mult mai apropiată decât Tozeur şi la distanţă egală de Nefta. Dar aceste două localităţi n-ar fi putut furniza aceleaşi întăriri ca Biskra şi, în plus, mergând în partea aceea, aveau şanse să dea peste echipa lui Pointar.

— Eh, zise inginerul, la ce ar folosi să apărăm lucrările, dacă lipsesc tocmai cei însărcinaţi să le facă? E imporant să ştim în ce împrejurări s-au împrăştiat muncitorii şi, fugind de aici, unde s-au refugiat.

— De bună seamă, confirmă locotenentul Villette, dar aici nu e nimeni de la care să ne informăm. Poate că, dacă am colinda ţinutul, am întâlni indigeni dispuşi eventual să ne dea informaţii…

— În orice caz, observă căpitanul Hardigan, nu mai poate fi vorba să ne continuăm misiunea de recunoaştere prin Melrir, trebuie să hotărâm dacă mergem la Biskra, ori ne întoarcem la Gabčs.

Domnul de Schaller se arăta cu totul descumpănit. Apăruse o situaţie neprevăzută; ceea ce se impunea, neîntârziat, era refacerea canalului şi stabilirea de măsuri menite să-l pună la adăpost de orice nou atac. Dar cum să te gândeşti la aşa ceva înainte de a căuta muncitorii, a căror lipsă îl tulburase atât de tare încă de la sosirea lui în zona celui de-al doilea canal!

Cât priveşte motivul ce-i împinsese pe indigeni să strice lucrările, el era, fără nici o îndoială, nemulţumirea provocată de apropiata inundare a şoturilor algeriene. Şi cine ştie dacă nu cumva avea să urmeze o răscoală generală a triburilor din Djerid, şi dacă pe acest traseu de patru sute de kilometri întins din capătul şotului Melrir până la pragul Gabčs se va putea trăi vreodată în siguranţă…

— Oricum, zise apoi căpitanul Hardigan, şi indiferent de direcţia în care am merge, să campăm aici, iar mâine pornim din nou la drum.

Nu aveau nimic mai bun de făcut. După marşul destul de obositor pe sub un cer de foc, aveau nevoie de răgazul odihnei de peste noapte. Se dădu deci ordinul de ridicare a corturilor, fură aranjate căruţele, cailor li se dădu drumul să pască pe păşunea oazei şi se asigură paza ca de obicei. Dealtfel, nici un pericol nu părea să ameninţe detaşamentul. De la atacul asupra şantierului trebuie să fi trecut câteva zile. Într-un cuvânt, oaza Goleah şi împrejurimile păreau absolut pustii.

Pe când inginerul şi cei doi ofiţeri discutau în jurul acestui subiect, aşa cum am mai spus, sergentul-major se îndreptă, însoţit de doi spahii, spre mijlocul oazei. Taie-cupa era şi el alături de stăpân. Mergea amuşinând prin iarbă şi nimic nu părea să-i atragă atenţia, când, deodată, se opri, înălţă capul şi rămase în poziţia luată de un câine care stă la pândă.

Alerga oare vreun vânat prin pădure şi Taie-cupa îl simţise? Vreo fiară sălbatică, leu sau panteră, gata de salt?

Sergentul-major nu se înşelă. După felul cum lătră inteligentul animal, înţelese ce voia să spună.

— Sunt nişte plimbăreţi pe acolo, zise, şi dacă am putea să-l înhăţăm pe vreunul…

Taie-cupa tocmai se avânta, dar stăpânul său îl opri. Dacă din partea aceea venea un indigen, nu trebuia pus pe fugă. Auzise cu siguranţă lătratul câinelui şi poate că nici nu încerca să se ascundă.

Nicol se lămuri îndată în privinţa asta. Un bărbat, un arab înainta printre copaci, uitându-se încoace şi încolo, fără să fie preocupat de faptul că va fi văzut sau nu. Iar când îi desoperi pe cei trei, se duse spre ei cu un mers liniştit.

Era un indigen de vreo treizeci sau treizeci şi cinci de ani, îmbrăcat ca muncitorii din Algeria de sud, cei angajaţi pe ici, pe colo, când apărea ceva de lucru, ori în vremea secerişului, şi Nicol îşi spuse că din întâlnirea aceea căpitanul va avea poate de profitat. Era ferm hotărât să i-l ducă pe indigenul acela, de bunăvoie sau cu forţa, când, luându-i-o înainte, neunoscutul întrebă:

— Sunt francezi pe aici?

— Chiar aşa… Un detaşament de spahii, răspunse sergentul-major.

— Duceţi-mă la comandant! Se mulţumi să spună arabul. Nicol, precedat de Taie-cupa, care mârâia surd, reveni aşadar la marginea oazei. Cei doi spahii mergeau în urmă. Dar indigenul nu avea deloc intenţia de a fugi.

Cum trecură de ultimul şir de copaci, fu observat de locotenentul Villette, care exclamă:

— În sfârşit… Cineva!

— Ia te uită, zise căpitanul, norocosul ăsta de Nicol a făcut o captură…

— Într-adevăr, adăugă domnul de Schaller, şi poate că vom afla ceva de la omul acesta.

— O clipă mai târziu, arabul ajunsese lângă inginer, iar spahiii se adunară grup în jurul ofiţerilor.

Nicol povesti cum îl întâlnise pe necunoscut. Cum rătăcea arabul prin pădure şi, descoperindu-i pe majur şi pe însoţitorii lui, venise la ei. Cu toate acestea, Nicol consideră necesar să adauge că noul venit i se părea suspect şi că el credea că nu era cazul să le ascundă superiorilor impresia lui. Căpitanul începu imediat să-l interogheze pe cel apărut acolo din propria-i voinţă.

— Cine eşti? Îl întrebă în franceză.

Iar indigenul răspunse destul de corect în aceeaşi limbă:

— Unul din Tozeur.

— Cum te cheamă?

— Mezaki.

— De unde veneai?

— De acolo, din El Zeribet.

Acesta era numele unei oaze algeriene situate la patruzeci şi cinci de kilometri de şot, pe un ued care se chema la fel.

— Şi ce aveai de gând să faci?

— Să văd ce se întâmplă pe aici.

— De ce? Ai fost cumva muncitor la Societate? Întrebă cu însufleţire domnul de Schaller.

— Da, mai demult, apoi mulţi ani am păzit lucrările astea. Aşa că şeful Pointar m-a luat cu el de cum a sosit.

Aşa se numea, într-adevăr, specialistul de la Drumuri şi Poduri, ataşat al Societăţii, care adusese cu sine mult aşteptata echipă de la Biskra şi a cărui absenţă îl neliniştise atât de mult pe inginer. În sfârşit, iată că aveau veşti!

Apoi, indigenul adaugă:

— Vă cunosc bine, domnule inginer, căci v-am văzut de mai multe ori când veneaţi prin ţinut.

Nu aveai de ce să pui la îndoială spusele lui Mezaki, era unul dintre numeroşii arabi angajaţi cândva de Companie la săparea canalului între Rharsa şi Melrir şi pe care agenţii noii Societăţi a mării sahariene se străduiau să-i recruteze, zeloşi. Era un bărbat viguros, cu fizionomia calmă, atât de specifică rasei sale; dar ochii lui negri aveau o privire vie, o privire de foc.

— Ei bine, unde-ţi sunt camarazii, cei ce trebuiau să se instaleze pe şantier? Întrebă domnul de Schaller.

— Acolo… pe lângă Zeribet, răspunse indigenul şi întinse braţul spre nord. Vreo sută sunt în oaza Gizeb.

— Dar de ce au plecat? Le-a fost atacată tabăra?

— Da… De o bandă de berberi.

Berberii, sau cei de origine berberă, trăiesc în ţinutul Icham, regiune cuprinsă între Touat, la nord, Tombuctu la sud, Niger la vest şi Fezzan la est. Triburile lor sunt numeroase, arzcheri, ahaggari, mahinga, thagima, într-o aproape permanentă luptă cu arabii şi în special cu algerienii chaamba, cei mai mari duşmani ai lor.

Mezaki povesti apoi ce se întâmplase pe şantier, în urmă cu opt zile.

Câteva sute de nomazi, întărâtaţi de căpeteniile lor, năvăliseră peste muncitori exact cânt aceştia soseau pe şantier. Fiind călăuze de caravane, n-aveau să-şi mai poată face meseria când marina comercială ar fi preluat tot traficul dinlăuntrul Algeriei şi Tunisiei, pe seama mării sahariene. De aici hotărârea comună a diverselor triburi de a distruge, înainte de reluarea lucrărilor, canalul ce urma să aducă apele din Sirta Mică. Echipa lui Pointar nu era capabilă să reziste unui atac neaşteptat. Împrăştiaţi aproape imediat, lucrătorii nu putură evita masacrul decât refugiindu-se în fugă spre nordul Djeridului. Li se păruse primejdios să o apuce în direcţia şotului Rharsa, apoi spre oazele Nefta sau Tozeur, fiindcă asediatorii puteau astfel să le taie calea, aşa că îşi căutaseră adăpost pe lângă Zeribet. După plecarea lor, bandiţii şi ajutoarele lor nimiciseră şantierul, incendiaseră oaza, răvăşiseră totul cu participarea nomazilor care li se alăturaseră în această operă de distrugere. Iar după ce săpătura fusese astupată, când nu mai rămânea nimic din taluz, când vărsarea canalului în Melrir era în întregime blocată, nomazii dispărură la fel de repede cum veniseră. Dacă nu era păzit de forţe suficiente, cel de-al doilea canal, între Rharsa şi Melrir, avea să mai fie expus, fără discuţie, unor atacuri de acest fel.

— Da, zise inginerul atunci când arabul îşi încheie povestea, e nevoie ca autorităţile militare să ia măsuri care să protejeze şantierele, la reluarea lucrărilor. Mai târziu, marea sahariană va şti să se apere singură!

Căpitanul Hardigan îi puse apoi diverse întrebări lui Mezaki.

— Cât de mare era banda aceea de borfaşi?

— Vreo patru-cinci sute de oameni, răspunse arabul.

— Se ştie în ce parte s-au retras?

— În sud, afirmă Mezaki.

— Şi nu se vorbeşte că ar fi participat şi tuaregii la treaba asta?

— Nu… Doar berberi.

— Căpetenia Hadjar n-a apărut din nou prin ţinut?

— Cum să fi apărut, răspunse Mezaki, când de trei luni a fost prins şi închis în fortul din Gabčs?

Prin urmare, indigenul nu ştia nimic despre evadarea lui Hadjar şi nu de la el ar fi putut afla dacă fugarul fusese văzut sau nu prin regiune. Era însă în măsură să vorbească despre muncitorii lui Pointar şi, la întrebarea pusă de inginer în legătură cu ei, Mezaki răspunse:

— Repet, au fugit spre nord, spre Zeribet…

— Dar Pointar e cu ei? Întrebă domnul de Schaller.

— Nu i-a părăsit nici o clipă, zise indigenul, iar contramaiştrii sunt şi ei acolo.

— Cu exactitate, unde?

— În oaza Gizeb.

— Cât de departe?

— La vreo douăzeci de kilometri de Melrir.

— Ai putea merge să le spui că am sosit pe şantierul din Goléah cu câţiva spahii? Întrebă căpitanul Hardigan.

— Pot, dacă doriţi, răspunse Mezaki, dar, dacă mă duc singur, poate că şeful Pointar o să aibă îndoieli…

O să ne mai gândim, conchise căpitanul după ce dăduse ordin să i se aducă indigenului ceva de mâncare, părându-i-se că era tare flămând şi obosit.

Inginerul şi cei doi ofiţeri se traseră deoparte, să discute.

Nu li se păru nici o clipă că ar fi trebuit să suspecteze sinceritatea acelui arab care îl cunoştea în mod evident pe Pointar şi îl recunoscuse, de asemenea, pe domnul de Schaller. Neîndoielnic, era unul dintre muncitorii angajaţi la lucrările canalului.

Or, în împrejurările actuale, lucrul cel mai urgent era, s-a mai spus, să fie găsit Pointar şi să se reunească neapărat cele două expediţii. În plus, prevenit, comandantul militar din Biskra avea să fie rugat să trimită întăriri, aşa că, eventual, va putea să reînceapă munca pe şantier.

— O spun încă o dată, vorbi inginerul, după inundarea şoturilor nu ne vom mai teme de nimic. Înainte de toate trebuie refăcută însă albia canalului, iar pentru asta trebuie aduşi înapoi muncitorii dispăruţi.

Pe scurt, iată unde se opriră inginerul şi căpitanul Hardigan, ţinând cont de circumstanţe.

De banda berberilor nu aveau de ce să le mai fie frică, aşa cum spusese şi Mezaki, fiindcă se retrăseseră spre sud-vestul depresiunii Melrir. La kilometrul 347 nu mai exista, aşadar, nici un risc şi cel mai bine ar fi fost să instaleze tabăra acolo, aşteptând întoarcerea lucrătorilor. Locotenentul Villette, sergentul-major Nicol şi toţi cei disponibili urmau să-l însoţească pe Mezaki până la oaza Gizeb, unde se spunea că se aflau în acel moment Pointar şi echipa lui. Prin părţile acelea străbătute de caravane şi, în consecinţă, expuse atacurilor banditeşti, prudenţa trebuia să fie lege. Plecând a doua zi în zori, locotenentul socotea că va ajunge la oază în cursul dimineţii şi, făcând după-amiaza drumul de întoarcere, va fi la şantier înainte de lăsarea nopţii. Probabil că Pointar avea să se întoarcă şi el împreună cu ofiţerul, aşa că îi va pune la dispoziţie un cal. Cât despre muncitori, urmau să facă drumul în etape şi, după patruzeci şi opt de ore, puteau fi adunaţi pe şantier, cu condiţia să plece a doua zi, iar lucrul se va relua imediat.

Călătoria în jurul zonei Melrir era deci, pentru moment, suspendată.

Acestea fură hotărârile luate de comun acord de inginer şi căpitanul Hardigan. Mezaki nu făcu nici o obiecţie, acceptând cu bucurie să-i însoţească pe locotenentul Villette şi pe călăreţi până la oaza Gizeb. Îi asigura că muncitorii nu vor ezita să se întoarcă pe şantier când vor afla de sosirea inginerului şi a căpitanului. Urmau să vadă, de altfel, dacă nu era convenabil să cheme un puternic detaşament de jandarmi din Maghzen de la Biskra, care să păzească şantierul până în ziua când primele şuvoaie de apă venite din golful Gabčs vor pătrunde în Melrir, inundându-l.