Capitolul XII CE SE ÎNTÂMPLASE.

După plecarea locotenentului Villette spre oaza Gizeb, inginerul începu să facă pregătiri pentru o şedere care s-ar fi putut prelungi.

De fapt, nimeni nu se gândise să-l suspecteze pe Mezaki, nimeni nu se îndoia că, în aceeaşi seară chiar, el şi Pointar aveau să se întoarcă la săpături, însoţiţi de un oarecare număr de muncitori aduşi de locotenentul Villette.

Să nu uităm că la kilometrul 347 nu rămăseseră, incluzându-i pe domnul de Schaller şi pe căpitanul Hardigan, decât zece oameni, brigadierul Pistache, domnul François, patru spahii şi cei doi conducători de atelaje. Cu toţii trecură imediat la amenajarea unei tabere la marginea oazei, în apropierea şantierului. Fură trase acolo căruţele; apoi, după descărcarea materialului, ridicară corturile ca de obicei. Cât despre cai, căruţaşii şi spahiii le aleseră o păşune unde găseau hrană din abundenţă. În ce priveşte detaşamentul, acesta avea provizii pentru mai multe zile de atunci înainte. Pe de altă parte, era de presupus că Pointar, contramaiştrii şi muncitorii lui nu se vor întoarce fără să-şi comunice nevoile, iar târgul Zeribet le-ar fi putut furniza cu uşurinţă lucrurile cerute.

De altfel, se conta şi pe sprijinul localităţilor mai apropiate, Nefta, Tozeur, La Hammâ. Mai târziu, repetăm, indigenii n-ar mai fi putut întreprinde nimic împotriva măreţei opere a continuatorilor lui Roudaire.

Întrucât era important ca, încă din prima zi, să se asigure aprovizionarea şantierului de la kilometrul 347, inginerul şi căpitanul Hardigan conveniră să trimită mesageri la Nefta şi Tozeur. Îi aleseră pe cei doi căruţaşi, care cunoşteau perfect drumul, deoarece îl parcurseseră deseori împreună cu însoţitorii caravanelor. Erau doi tunisieni demni de toată încrederea. Plecând a doua zi în zori, călare pe propriii lor cai, urmau să ajungă destul de repede într-unul din târguri, de unde în câteva zile li se puteau trimite alimente la Melrir. Trimişii aveau să ducă două scrisori, prima din partea inginerului pentru unul din funcţionarii superiori ai Companiei, cealaltă din partea căpitanului Hardigan pentru comandantul militar din Tozeur.

După micul dejun luat în cortul lor, la adăpostul arborilor din marginea oazei, domnul de Schaller îi spuse căpitanului:

— Iar acum, scumpul meu Hardigan, să-i lăsăm pe Pistache, pe domnul François şi pe oamenii noştri să termine cu aşezarea taberei. Aş vrea să-mi fac o părere cât mai exactă în privinţa reparaţiilor ce trebuie făcute la această ultimă secţiune a canalului.

O parcurse pe toată întinderea ei, spre a evalua cantitatea de pământ ce fusese aruncată înăuntru.

Legat de asta, îi zise însoţitorului său:

— Cu siguranţă, indigenii erau foarte numeroşi, aşa că e firesc ca Pointar şi personalul său să nu le fi putut ţine piept.

— Şi totuşi, nu era destul ca arabii aceia, tuaregi sau alte neamuri, să vină aici în masă; odată alungaţi muncitorii, cum au putut oare da peste cap lucrările în aşa hal, cum au reuşit să arunce atâta material în albia canalului? Treaba asta cere destul de mult timp, contrar celor spuse de Mezaki.

— N-aş putea să-mi explic decât în felul următor, răspunse domnul de Schaller. Ei nu trebuiau să sape, ci doar să astupe şi să surpe malurile în albie. Cum acolo nu era decât nisip, cu uneltele pe care în fuga lor precipitată Pointar şi oamenii lui au fost nevoiţi să le abandoneze, şi poate că şi cu materiale mai vechi, treaba era mai simplă decât mi-aş fi închipuit.

În acest caz, zise căpitanul Hardigan, vreo patruzeci şi opt de ore le-ar fi ajuns…

Cred că da, acceptă inginerul, şi apreciez că reparaţiile ar putea fi făcute în cel mult cincisprezece zile.

Minunat, observă căpitanul, dar se impune o măsură, şi anume: protejarea canalului până la completa inundare a şoturilor, atât în secţiunea de la marele şot la Melrir, cât şi în toate celelalte. Ce s-a întâmplat aici s-ar putea repeta în altă parte. E sigur că treburile din Djerid, şi mai ales nomazii, şi-au ridicat capul, că şefii lor îi incită împotriva mării interioare, iar agresiunile pe care le provoacă sunt de temut oricând. Astfel că autorităţile militare ar trebui să fie prevenite. Cu garnizoanele din Biskra, Nefta, Tozeur şi Gabčs nu va fi greu să se organizeze o supraveghere efectivă, iar lucrările să fie puse la adăpost de o nouă lovitură.

Lucrul acesta era, în definitiv, de primă urgenţă şi trebuia ca guvernatorul general al Algeriei şi rezidentul general al Tunisiei să fie puşi la curent cu situaţia neîntârziat. Era de datoria lor să apere diversele interese angajate în această importantă lucrare.

E adevărat, totuşi – repeta inginerul – că, odată intrată în exploatare, marea sahariană se va apăra singură. Dar să nu se uite că la început se aprecia la nu mai puţin de zece ani durata necesară inundării depresiunilor Rharsa şi Melrir. Apoi, după un studiu mai aprofundat al terenurilor, perioada fu redusă la jumătate. Supravegherea urma să fíe făcută doar în anumite puncte ale celor două canale, nu şi în partea inundabilă a şoturilor. E iarăşi adevărat că, la cei două sute douăzeci şi şapte de kilometri ai primului canal, plus optzeci cât avea cel de-a doilea, era de păzit o distanţă apreciabilă, timp îndelungat. Iar ca răspuns la remarca făcută de căpitanul Hardigan pe acest subiect, inginerul nu putu decât să-i repete ce-i mai spusese referitor la inundarea şoturilor:

— Am mereu impresia că solul Djeridului, în partea cuprinsă între litoral şi, dincoace, Rharsa şi Melrir, ne rezervă unele surprize, în realitate nu-i decât o crustă saliferă care, am constatat eu însumi, suferă oarecari oscilaţii de o amplitudine destul de mare. E, prin urmare, admisibilă, perspectiva unei lărgiri şi adânciri a canalului la trecerea apei, şi tocmai pe această eventualitate conta Roudaire, nu fără temei, în completarea lucrărilor. Natura va colabora cu geniul uman, treabă care nu mă miră câtuşi de puţin! Cât despre depresiuni, ele sunt fundurile secate ale unor lacuri străvechi şi, fie brusc, fie treptat, se vor adânci sub acţiunea apelor, ajungând dincolo de cota prevăzută în momentul de faţă. Convingerea mea este, deci, că inundarea completă va cere mai puţin timp decât se presupune. Repet, Djeridul nu-i deloc ferit de anumite mişcări seismice, iar acestea pot să-l modifice într-un sens favorabil întreprinderii noastre… În sfârşit, dragul meu căpitan, vom vedea… Vom vedea! Nu fac parte dintre cei care nu au încredere în viitor, ci dintre aceia care contează pe el! Ce-ai spune dacă, peste mai puţin de doi ani, sau chiar peste mai puţin de unul, o întreagă flotilă comercială ar brăzda suprafaţa depresiunilor Rharsa şi Melrir, umplute până la margini?

— Accept ipotezele dumitale, iubit prieten, răspunse căpitanul Hardigan. Dar, fie că se realizează în doi ani, fie că într-unui singur, lucrările şi muncitorii vor trebui la fel de bine protejaţi prin forţe suficiente.

— Înţeleg, conchise domnul de Schaller, şi-ţi împărtăşesc părerea, Hardigan. E important ca supravegherea canalului, pe toată lungimea lui, să se organizeze fără nici o întârziere.

Măsura se impunea, în mod cert, aşa că a doua zi, după întoarcerea muncitorilor pe şantier, căpitanul Hardigan urma să ia legătura cu comandantul militar din Biskra printr-o scrisoare urgentă. Până la rezolvarea ei, cei câţiva spahii ai săi vor fi, poate, în stare să apere singuri secţiunea; iar în asemenea condiţii nu mai era de temut, fără îndoială, un nou atac al indigenilor.

După terminarea inspecţiei, inginerul şi căpitanul se întoarseră în tabără, unde amenajările îşi urmau cursul. Nu mai aveau de făcut altceva decât să-l aştepte pe locotenent, care urma să se întoarcă precis înainte de lăsarea serii.

O problemă dintre cele mai importante în împrejurările trăite atunci de expediţie era cea a aprovizionării. Până în momentul acela aveau hrana asigurată fie din rezervele aduse cu cele două căruţe, fie cumpărând alimente în târgurile şi satele din Djerid. Proviziile nu le lipseau nici oamenilor, nici cailor.

Or, pe şantierul restabilit la kilometrul 347 vor trebui să se aprovizioneze regulat pentru o şedere de mai multe săptămâni. Aşa că, odată cu înştiinţarea autorităţilor militare din garnizoanele învecinate, căpitanul Hardigan avea să ceară să i se asigure alimente pe toată durata rămânerii lui în oază.

Ne mai amintim că, încă de la răsăritul soarelui, în ziua aceea de l3 aprilie aburi grei se îngrămădeau la orizont. Totul anunţa că atât dimineaţa, cât şi după-amiaza, vor fi sufocante.

Nici o îndoială că în nord se pregătea o furtună de maximă intensitate.

Brigadierul Pistache făcu nişte observaţii în acest sens, la care domnul François declară:

— N-am să fiu deloc surprins dacă ziua va fi furtunoasă. Încă din zori prevăd o apropiată dezlănţuire a elementelor în partea aceasta a deşertului.

— Cum aşa? Întrebă Pistache.

— Iată de ce, brigadiere. Pe când mă rădeam la prima oră, mi-am simţit firele de păr zbârlindu-se şi devenind atât de aspre, încât a trebuit să-mi ascut briciul de două-trei ori. Ai fi zis că din fiecare fir ţâşnea o mică scânteie.

— Foarte curios, răspunse brigadierul, fără să pună oclipă ia îndoială afirmaţia unuia ca domnul François.

Ce putea să însemne faptul că părul acestui om cumsecade avea proprietăţi electrice, ca blana unei pisici? Pistache admitea aşa ceva fără rezerve.

— Aşadar… În dimineaţa asta.? Reluă el, uitându-se la faţa proaspăt bărbierită a interlocutorului său.

— În dimineaţa asta a fost ceva de necrezut! Obrajii şi bărbia îmi străluceau de mulţimea luminiţelor…

— Mi-ar fi plăcut să văd aşa ceva! Răspunse Pistache.

De fapt, chiar şi fără observaţiile meteorologice ale domnului François, era sigur că se apropia o furtună dinspre nord-est, iar atmosfera se încărca treptat cu electricitate.

Căldura devenea insuportabilă. În consecinţă, după masa de prânz, inginerul şi căpitanul îşi prelungiră obişnuita siestă. Cu toate că se adăpostiseră în cort, iar cortul le fusese ridicat sub primii arbori ai oazei, înăuntru pătrundea un aer torid şi nici o boare nu se făcea simţită în atmosferă.

Această stare de lucruri nu înceta să-i neliniştească pe domnul de Schaller şi pe căpitan. Pe atunci furtuna nu izbucnise încă deasupra şotului Selem. Nu era însă nici o îndoială că-şi încerca furia în nord-est, mai precis peste oaza Gizeb. Dacă bubuiturile tunetelor nu se auzeau încă, fulgerele începeau în schimb să brăzdeze cerul în partea aceea. Admiţând că, dintr-un motiv sau altul, locotenentul n-ar fi putut pleca înainte de furtună, era de presupus că va aştepta trecerea ei la adăpostul copacilor, chiar dacă astfel nu s-ar mai fi întors în tabără decât a doua zi.

— Probabil că n-o să-l revedem în seara asta, zise căpitanul Hardigan. Dacă Villette ar fi pornit în jur de două după-amiază, l-am fi putut zări acum în apropierea oazei.

— Cu riscul de a întârzia o zi, spuse domnul de Schaller, locotenentul avea toate motivele să nu se aventureze pe sub un cer atât de ameninţător. Cel mai neplăcut ar fi ca el şi oamenii săi să fi fost surprinşi în câmp deschis, fără nici o şansă de a găsi adăpost.

— Asta e şi părerea mea, conchise căpitanul Hardigan.

După-amiaza trecea şi nimic nu anunţa apropierea micii trupe, nici măcar lătratul lui Taie-cupa, care i-ar fi luat-o înainte. Acum, la mai puţin de o leghe, fulgerele luminau neîntrerupt spaţiul. Masa grea a norilor, trecută de zenit, se răsfrângea încet spre Melrir. În cel mult o jumătate de oră, furtuna avea să fie deasupra taberei, deplasându-se apoi în direcţia şotului.

Cu toate acestea, inginerul, căpitanul Hardigan, brigadierul şi doi spahii o luară spre liziera oazei. În faţa lor se întindea câmpia largă, ale cărei eflorescenţe reflectau ici-colo lumina fulgerelor.

În zadar scrutau privirile lor orizontul. Nici un grup de călăreţi nu apărea din partea aceea.

— Precis că detaşamentul n-a pornit încoace, zise căpitanul, aşa că nu trebuie să-l aşteptăm decât mâine.

— Aşa cred şi eu, dom’ căpitan, spuse Pistache. Chiar dacă trece furtuna, noaptea, pe întuneric, ar fi destul de greu s-o porneşti spre Goléah…

— Villette e un ofiţer cu experienţă şi se poate conta pe prudenţa lui. Să ne întoarcem în tabără, în curând începe ploaia.

Abia făcură vreo zece paşi, că brigadierul se opri.

— Ascultaţi, dom’ căpitan! Zise el.

Cu toţii se întoarseră.

— Îmi pare că aud lătrături… Să fie oare câinele majurului?

Ciuliră urechile. Nu! Nu se auzea nici un lătrat în scurtele momente de linişte. Pistache se înşelase, cu siguranţă.

Căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi îşi reluară, deci, drumul spre tabără şi, trecând prin oaza cu arborii îndoiţi sub apăsarea vântului, ajunseră la corturi.

Să mai fi întârziat câteva minute, ar fi fost asaltaţi de rafalele dezlănţuite ale unei ploi torenţiale.

Era ora şase. Căpitanul dădu dispoziţii pentru noaptea aceea care se anunţa a fi una dintre cele mai rele de când expediţia plecase din Gabčs.

Fără îndoială, existau motive să crezi că întârzierea locotenentului Villette se datora cumplitei furtuni care avea să-l reţină în oaza Gizeb până a doua zi.

Totuşi, căpitanul şi domnul de Schaller aveau în continuare unele temeri. Că Mezaki se dăduse arept unul dintre muncitorii lui Pointar fără să fi fost şi că pregătise o uneltire criminală împotriva expediţiei trimise spre Melrir, aşa ceva nu-şi puteau închipui. Dar cum să poată uita starea de spirit a populaţiilor nomade ori sedentare din Djerid, agitaţia ce domnea în triburi, stârnită de ideea mării sahariene? Şi nu fusese oare atacat recent şantierul din Goléah, atac ce se va repeta, probabil, dacă lucrările din sector aveau să se reia? Adevărat, Mezaki afirma că agresorii, după ce-i împrăştiaseră pe muncitori, se retrăseseră la sud de şot. Dar prin alte părţi poate că bântuiau peste şesuri şi, dacă i-ar întâlni, detaşamentul locotenentului Villette ar fi copleşit de numărul lor!

Cu toate acestea, la o privire mai adâncă, temerile păreau să fie exagerate. Dar ele reveneau necontenit în sufletul inginerului, ca şi în cel al căpitanului. Şi cum să fi putut bănui că, dacă exista vreun pericol, nu pe locotenentul Villette şi pe oamenii lui plecaţi la Gizeb îi ameninţa, ci pe domnul de Schaller şi pe însoţitorii săi rămaşi în oază?

Pe la şase şi jumătate furtuna era în toi. Mai mulţi copaci fură loviţi de trăsnet şi puţin a lipsit ca până şi cortul inginerului să fie atins de fluidul electric. Ploaia cădea în şuvoaie, iar solul oazei, înmuiat de miile de pârâiaşe scurse spre şot, se schimba într-un fel de outtâ mlăştinoasă. În acelaşi timp, vântul izbea cu o putere înfiorătoare. Crengile se frângeau ca nişte bastonaşe de sticlă şi un mare număr de palmieri, smulşi din rădăcini, erau târâţi în derivă.

Nu mai era cu putinţă să pui piciorul afară. Din fericire, caii fuseseră adăpostiţi la vreme sub un uriaş pâlc de arbori în stare să reziste uraganului şi, în ciuda spaimei provocate de furtună, reuşiră să-i ţină acolo.

Altfel se întâmplă însă cu catârii lăsaţi în poiană. Înspăimântaţi de bubuiturile trăsnetului, o luară la fugă prin oază, în ciuda eforturilor depuse de căruţaşi. Unul dintre spahii veni să-l anunţe pe căpitanul Hardigan, care strigă:

— Trebuie prinşi din nou, cu orice preţ!

— Cei doi tunisieni au şi pornit după ei, răspunse brigadierul.

— Să meargă şi doi oameni de-ai noştri, ordonă ofiţerul. Catârii ăştia, dacă ajung să iasă din oază, sunt pierduţi… În câmp deschis nu-i mai poate prinde nimeni!

Cu toate rafalele abătute asupra taberei, doi din cei patru spahii alergară în direcţia luminişului, luându-se după strigătele căruţaşilor, care se auzeau din când în când.

De altfel, dacă intensitatea fulgerelor şi bubuiturile tunetului rămâneau constante, rafalele se potoliră totuşi brusc; slăbi vântul, slăbi şi ploaia. Întunericul era însă profund, abia la lumina fulgerelor se mai zărea ceva.

Inginerul şi căpitanul Hardigan ieşiră din cort, urmaţi de domnul François, de brigadier şi de cei doi spahii rămaşi împreună cu ei în tabără.

Se înţelege că, dată fiind ora înaintată, apoi violenţa furtunii ce avea să mai dureze, cu siguranţă, o parte din noapte, nu era cazul să se mai conteze pe întoarcerea locotenentului Villette. El şi cu oamenii lui urmau să-şi înceapă marşul abia a doua zi, când terenul Djeridului avea să devină din nou practicabil.

Mari fură, prin urmare, surpriza şi mulţumirea căpitanului şi a însoţitorilor săi când auziră lătrături venind dinspre nord!

De data aceasta nu se înşelau, un câine alerga spre oază şi chiar se apropia, în plină viteză.

— Taie-cupa!… El el strigă brigadierul. Îl recunosc după lătrat.

— Înseamnă că Villette nu e departe! Zise căpitanul Hardigan.

Într-adevăr, dacă animalul acela credincios alerga înainte, detaşamentul trebuia să fíe la vreo câteva sute de paşi.

În clipa aceea, fără ca nimic să le fi anunţat apariţia, vreo treizeci de indigeni năvăliră asupra taberei, după ce se târâseră mai întâi pe la marginea oazei. Căpitanul, inginerul, brigadierul, domnul François şi cei doi spahii fură înconjuraţi înainte ca ei să-şi dea seama ce se întâmplă şi înhăţaţi înainte de a se fi putut apăra. Şi, în fond, ce ar fi putut face, puţini cum erau, împotriva bandei care îi luase prin surprindere?

Totul fu jefuit cât ai bate din palme, jar caii luară, drumul şotului Melrir.

Despărţiţi unii de alţii, puşi astfel în imposibilitate de a comunica, prinşii erau împinşi şi ei prin şot, urmaţi de câine. Erau deja departe când apărea în tabără locotenentul Villette fără să găsească pe nimeni din cei lăsaţi acolo dimineaţa şi crezând despre cai că, de bună seamă, în timpul uraganului scăpaseră din legături.