Capitolul III

EVADAREA

După plecarea celor doi ofiţeri, a sergentului-major şi a spahiilor, Horeb se strecură pe lângă ghizdul fântânii şi începu să cerceteze împrejurimile.

Când zgomotul de paşi se stinse, atât în susul cât şi în josul potecii, tuaregul făcu semn tovarăşilor săi să-l urmeze.

Djemma, fiul ei şi Ahmet îl ajunseră în grabă pe străduţa sinuoasă, în pantă, mărginită de vechi cocioabe nelocuite, şi care ducea spre bastion.

În partea aceea oaza era pustie şi nimic din tumultul cartierelor mai populate nu ajungea acolo. Era întuneric beznă sub bolta compactă a norilor imobilizaţi în atmosfera liniştită. Ultimele adieri dinspre larg abia dacă purtau cu ele murmurul valurilor de pe plajele ţărmului.

Lui Horeb îi fu suficient un sfert de oră ca să ajungă la noul loc de întâlnire, încăperea scundă a unei mici cafenele sau cabaret ţinut de un gheşeftar levantin. Omul era la curent cu afacerea şi se putea conta pe fidelitatea lui, asigurată printr-o sumă grasă, urmând a fi dublată după reuşită. Ajutorul lui fusese util în acea împrejurare.

Printre tuaregii adunaţi în cabaret se afla şi Harrig. Era unul dintre cei mai credincioşi şi mai îndrăzneţi partizani ai lui Hadjar. Cu câteva zile mai înainte, într-o încăierare pe străzile din Gabčs, fusese arestat ţi închis în temniţa bastionului. În orele petrecute în curtea comună, nu i-a fost prea greu să intre în legătură cu căpetenia lui. Nimic mai natural decât ca doi oameni din acelaşi neam să fie atraşi unul de altul. Nu se ştia că acel Harrig făcea parte din banda lui Hadjar. Reuşise să scape în timpul luptei şi fugise împreună cu Djemma. Apoi, reîntors la Gabčs, conform planului stabilit cu Sohar şi Ahmet, se folosi de încarcerare ca să pregătească evadarea lui Hadjar.

Totuşi, era important să fie eliberat înainte de sosirea crucişătorului care trebuia să-l ridice pe şeful de bandă tuareg, şi iată că nava, semnalată la trecerea ei pe lângă capul Bon, tocmai arunca ancora în golful Gabčs. De unde nevoia urgentă ca Harrig să poată părăsi bastionul la timp pentru a lua legătura cu camarazii săi. Trebuia ca evadarea să aibă loc în noaptea aceea; altfel, a doua zi ar fi fost prea târziu. În zori, Hadjar urma să fie transportat la bordul lui Chanzy şi n-ar mai fi putut fi smuls din mâinile autorităţilor militare.

În asemenea condiţii interveni speculantul; îl cunoştea pe gardianul-şef al închisorii din bastion. Pedeapsa uşoară pronunţată împotriva lui Harrig ca urmare a încăierării fusese ispăşită încă din ajun, dar pe Harrig, aşteptat cu atâta nerăbdare, nu-l puseseră în libertate. Să-şi fi agravat el situaţia printr-o încălcare oarecare a regulameritului închisorii? Era greu de presupus, însă lucrul trebuia lămurit şi, mai ales, trebuia să se aranjeze în aşa fel încât porţile bastionului să se deschidă pentru Harrig înainte de lăsarea nopţii.

Negustorul hotărî deci să-l câştige de partea lui pe paznic, care, în timpul liber, venea cu plăcere la cafenea. Porni de cu seară pe drumul spre fort.

Acel demers pe lângă gardian, şi care ar fi putut părea suspect mai târziu, după evadare, nu mai fu necesar. Pe când speculantul se apropia de poarta de serviciu, un om îi tăie calea.

Era Harrig, care-l recunoscu pe levantin. Niciunul, nici celălalt, singuri pe drumeagul ce coboară dinspre bastion, n-aveau de ce să se teamă că vor fi văzuţi, auziţi, sau măcar pândiţi ori urmăriţi; Harrig nu era un deţinut care fuge, ci unul cu pedeapsa ispăşită, lăsat să plece unde avea chef.

— Hadjar?… Întrebă îndată negustorul.

— Ştie tot, răspunse Harrig.

— De noaptea asta?

— De noaptea asta. Dar Sohar… Şi Ahmet, şi Horeb?

— Ai să-i întâlneşti curând.

După zece minute, Harrig îşi găsea camarazii în încăperea scundă a cafenelei, unde, din prevedere, unul dintre ei rămase afară ca să supravegheze drumul.

La numai o oră după aceea, bătrâna tuaregă şi fiul ei, conduşi de Horeb, intrară în cafenea, unde Harrig le prezentă situaţia.

În decursul celor câteva zile de încarcerare, Harrig luase deci legătura cu Hadjar. Nu părea suspect ca doi tuaregi, zăvorâţi în aceeaşi închisoare, să comunice între ei. Dealtfel, căpetenia tuaregă trebuia dusă cât de repede la Tunis, în vreme ce Harrig urma să fie eliberat curând.

Prima întrebare pusă acestuia din urmă, când se întâlni cu Djemma şi însoţitorii ei, fu adresata de Sohar:

— Fratele meu…?

— Fiul meu?… Adăugă bătrâna.

— Hadjar e anunţat, răspunse Harrig. Când ieşeam din bastion, am auzit lovitura de tun de pe Chanzy… Hadjar ştie că va fi îmbarcat mâine dimineaţă şi va încerca să fugă chiar în noaptea asta.

— Dacă mai stă douăsprezece ore, zise Ahmet, n-o să mai aibă când.

— Şi dacă nu reuşeşte? Murmură Djemma cu glas surd.

— Cu ajutorul nostru, va reuşi! Declară Harrig fară ezitare.

— Dar cum? Întrebă Sohar.

Iată explicaţiile date atunci de Harrig.

Celula unde îşi petrecea Hadjar nopţile se afla într-un colţ al fortului, aproape de curtina8 înălţată în partea dinspre mare, şi căreia apele golfului îi scăldau baza. Celula aceea dădea într-o curticică îngustă în care deţinutul avea acces, împrejmuită fiind de ziduri înalte, cu neputinţă de sărit.

Într-un capăt al curţii se deschidea un loc de trecere, un fel de canal de scurgere ieşit în exteriorul curtinei. Un grătar metalic închidea acest canal care se vărsa în mare de la o înălţime de vreo zece picioare.

Or, Hadjar observase că grătarul era deteriorat şi că rugina îi mânca barele oxidate de aerul sărat. Nu era greu să le smulgă la lăsarea nopţii şi să se târască până la orificiul exterior.

Dar apoi, cum avea să decurgă evadarea lui Hadjar? Aruncându-se în mare, va reuşi oare să ajungă la plaja cea mai apropiată după ce va fi dat ocol bastionului? Mai avea el vârsta şi puterea de a se aventura printre curenţii golfului, care trăgeau spre larg?

Căpetenia tuaregă nu împlinise încă patruzeci de ani. Era un bărbat înalt, cu pielea albă, bronzat de soarele fierbinte al ţinuturilor africane, zvelt, puternic, obişnuit cu toate exerciţiile fizice, destinat să rămână vreme îndelungată viguros, dată fiind cumpătarea ce-i caracterizează pe indigenii din rasa lui, cărora seminţele, smochinele, curmalele, produsele lactate le asigură în mod cert hrana menită să-i facă robuşti şi răbdători.

Faptul că Hadjar dobândise o reală influenţă asupra tuaregilor nomazi din Touat şi din Sahara, împinşi acum spre şoturile Tunisiei inferioare, nu era lipsit de temei. Era tot atât de curajos pe cât de inteligent. Avea aceste calităţi de la mama sa, ca toţi tuaregii care moştenesc sângele matern. La ei, într-adevăr, femeia este egală cu bărbatul, sau chiar i se impune. Din această cauză un fiu din tată sclav şi din mamă nobilă e de origine nobilă, nicidecum altfel. Întreaga energie a Djemmei se regăsea în copiii ei, ţinuţi mereu pe lângă ea în cei douăzeci de ani de văduvie. Sub influenţa ei, Hadjar dobândise calităţile unui apostol, cu care şi semăna prin frumosul lui chip încadrat de o barbă neagră, prin ochii arzători, prin atitudinea hotărâtă. Astfel, auzindu-i glasul, triburile l-ar fi urmat prin imensităţile Djeridului dacă el ar fi dorit să le stârnească împotriva străinilor şi să le îndemne la războiul sfânt.

Era, prin urmare, un bărbat în toată puterea vârstei, dar nu şi-ar fi putut duce la bun sfârşit tentativa de evadare dacă n-ar fi fost ajutat din afară. Într-adevăr, nu era destul să ieşi prin canal după ce ai forţat grătarul. Hadjar cunoştea golful; ştia că acolo se formează curenţi extrem de puternici, chiar dacă mareele sunt slabe, ca pretutindeni în bazinul Mediteranei. Ştia că nici un înotător nu le-ar putea rezista şi că ar fi împins în larg înainte de a reuşi să pună piciorul pe uscat în amonte sau în aval de fort.

Aşadar, trebuia să găsească o barcă la capătul acelui drum de trecere din unghiul pe care îl făcea curtina cu bastionul.

Aşa sunau informaţiile date de Harrig camarazilor săi.

Când termină de vorbit, negustorul interveni:

— Am o barcă, vă stă la dispoziţie.

— Mă şi conduci? Întrebă Sohar.

— Când va veni clipa…

— Dacă îţi respecţi angajamentul, ni le vom ţine şi noi pe ale noastre, adăugă Harrig, şi-o să-ţi dublăm suma promisă, dacă reuşim…

— Reuşiţi, afirmă speculantul, care, în calitatea lui de levantin, nu vedea în toată povestea aceea decât o afacere de unde spera să tragă foloase substanţiale.

Sohar se ridică şi zise:

— La ce oră ne aşteaptă Hadjar?

— Între unsprezece şi miezul nopţii, răspunse Harrig.

— Barca o să fie acolo cu mult mai devreme, replică Sohar, iar după ce-l luăm pe fratele meu în ea, îl conducem la moschee, unde ne aşteaptă caii.

— În locul acela, observă negustorul, nu riscaţi să fiţi văzuţi, plaja pe care acostaţi va fi pustie până dimineaţa.

— Dar barca? Se interesă Horeb.

— O trageţi pe nisip, de unde o iau eu, răspunse negustorul. Mai rămânea de rezolvat o singură problemă.

— Care dintre noi merge să-l ia pe Hadjar? Întrebă Ahmet.

— Eu, răspunse Sohar.

— Te însoţesc şi eu, zise bătrâna tuaregă.

— Nu, mamă, nu! Se împotrivi Sohar. Ajunge dacă suntem doi inşi care să conducă barca spre bastion. În caz că ne întâlnim cu cineva, ai putea deveni suspectă. Trebuie să pleci la moschee. Horeb şi Ahmet au să meargă cu tine. Eu şi cu Harrig îl aducem cu barca pe fratele meu…

Sohar avea dreptate. Djemma pricepu şi spuse doar atât:

— Când ne despărţim?

În clipa asta, răspunse Sohar. Într-o jumătate de oră ajungeţi la moschee. Înainte de a trece jumătatea asta de oră, noi vom fi cu barca lângă fort, la capătul bastionului, unde nu riscăm să fim observaţi. Iar dacă fratele meu nu apare la ora stabilită… O să încerc… Da! Încerc să intru la el…

— Aşa, băiatul meu, aşa!… Căci, dacă nu scapă în noaptea asta, nu-l mai vedem nicicând… Nicicând!

Momentul sosise. Horeb şi Ahmet o luară înainte, coborând uliţa îngustă ce ducea spre piaţă. Djemma îi urma, ascunzându-se în umbră atunci când întâlneau vreun grup. Întâmplarea i-ar fi putut pune faţă în faţă cu sergentul-major Nicol şi nu trebuia să fie recunoscută de el. Dincolo de marginile oazei nu mai era nici un pericol şi, dacă se ţineau pe lângă dune, până la moschee n-aveau să mai vadă picior de om.

Puţin mai târziu, Sohar şi Harrig ieşiră din cabaret. Ştiau în ce loc se afla barca negustorului şi preferau ca acesta să nu-i însoţească deloc: ar fi putut fi zărit de vreun trecător întârziat.

Era în jur de nouă. Sohar şi tovarăşul său urcară din nou spre fort, mergând de-a lungul părţii orientate spre sud.

Înăuntru, ca şi în afară, bastionul părea liniştit; orice zgomot s-ar fi auzit în acea atmosferă atât de calmă încât n-o străbătea nici cea mai mică adiere, şi atât de întunecată, fiindcă nori deşi, nemişcaţi şi grei, acopereau cerul dintr-un orizont în altul.

Abia când ajunseră pe plajă, Sohar şi Harrig întâlniră o oarecare animaţie. Treceau pescari, unii întorcându-se cu rodul pescuitului lor, alţii căutându-şi bărcile ca să iasă cu ele în largul golfului. Ici şi colo, nişte lumini străpungeau întunericul şi se încrucişau în toate sensurile. La o jumătate de kilometru, crucişătorul Chanzy îşi semnala prezenţa prin puternicele sale lanterne, care lăsau dâre luminoase pe suprafaţa mării.

Cei doi tuaregi avură grijă să se ferească de pescari şi se îndreptară spre un stăvilar în construcţie de la capătul portului. La baza stăvilarului era legată barca negustorului. Aşa cum conveniseră, cu o oră mai înainte Harrig se asigurase că ea se găsea în acel loc. Două vâsle stăteau vârâte sub banchete şi nu-ţi mai rămânea altceva de făcut decât să urci.

În clipa în care Harrig se pregătea să tragă ancora din apă, Sohar îl apucă de braţ. Doi oameni de la vamă, care supravegheau acea parte a plajei, tocmai veneau spre ei. Poate că-l cunoşteau pe proprietarul bărcii şi s-ar fi mirat nespus să-i vadă pe Sohar şi pe însoţitorul său înstăpânindu-se pe ea. Era mai bine să nu trezească nici un fel de bănuieli şi să facă încercarea în cea mai mare taină. Fără îndoială, vameşii l-ar fi întrebat pe Sohar ce voiau să facă ei cu o ambarcaţiune ce nu le aparţinea şi, fără unelte de pescuit, cei doi tuaregi nu s-ar fi putut da drept pescari.

Se întoarseră aşadar pe plajă şi se ghemuiră sub stăvilar fără să fie zăriţi.

Rămaseră acolo o jumătate de oră bună şi ne putem închipui cât de mare era nerăbdarea lor văzându-i pe slujbaşi că întârzie în locul acela. Erau cumva de gardă până la ziuă?… Nu, căci se îndepărtară în sfârşit.

Atunci Sohar înainta pe nisip şi, de cum se pierdură vameşii în întuneric, îşi chemă prietenul, care veni după el.

Barca fu trasă până în marginea apei. Harrig se sui în ea; apoi Sohar, aşezând ancora în partea din faţă, se îmbarcă şi el.

Cele două vâsle fură potrivite imediat în furcheţi şi, manevrate uşurel, împinseră barca dincolo de capătul digului, apoi în lungul curtinei cu baza scăldată de apele din golf.

Într-un sfert de oră, Harrig şi Sohar coteau pe după colţul bastionului şi se opreau sub gura canalului prin care Hadjar voia să încerce să scape…

Şeful tuareg se afla atunci singur în celula unde trebuia să-şi petreacă ultima noapte. Cu o oră mai înainte, paznicul închisese cu un zăvor imens poarta micii curţi în care dădea pomenita celulă.

Hadjar aştepta clipa acţiunii cu acea extraordinară răbdare a arabului, atât de fatalist şi, pe de altă parte, atât de stăpân pe sine în orice împrejurare. Auzise lovitura de tun trasă de Chanzy; ştia foarte bine că sosise crucişătorul; ştia că va fi îmbarcat a doua zi şi că nu va mai revedea niciodată Djeridul, regiunile acelea cu mlaştini seci şi şoturi. Dar resemnarea sa pe de-a-ntregul musulmană se împletea cu speranţa că-i va reuşi încercarea. Că va putea să iasă prin canalul îngust, de asta era sigur; dar camarazii lui vor fi izbutit să-şi facă rost de o barcă şi vor fi oare acolo, la baza zidului?

Trecu o oră. Din când în când, Hadjar ieşea din celulă, mergea lângă intrarea în canal şi ciulea urechea. Zgomotul unei bărci care se freca uşor de curtină ar fi ajuns cu claritate până la el. Nu auzea însă nimic şi îşi relua locul, rămânând într-o imobilitate deplină.

Uneori se ducea să tragă cu urechea şi lângă poarta pe unde se intra în curticică, pândind paşii gardianului, temându-se ca nu cumva să fie îmbarcat chiar în noaptea aceea; liniştea cea mai profundă domnea în incinta bastionului şi numai paşii santinelei plasate pe platforma acestuia o întrerupea când şi când.

Se apropia miezul nopţii şi el convenise cu Harrig ca, mai repede cu o jumătate de oră, să fie la capătul exterior al canalului, după ce va fi desprins grătarul din locul său. Dacă în acel moment barca era acolo, se va îmbarca imediat. Dacă nu era încă sosită, avea să aştepte până la primele licăriri ale zorilor şi, cine ştie, poate că va încerca să scape înot, cu riscul de a fi purtat de curenţi de-a curmezişul golfului Sirta Mică? Avea să fie ultima, singura lui şansă de a se sustrage unei condamnări la moarte.

Hadjar ieşi deci să se asigure că nimeni nu se îndrepta spre curte, apoi îşi potrivi hainele în aşa fel încât să-i stea strâns lipite de corp şi se strecură în canal.

Canalul acela avea cam treizeci de picioare lungime şi era tocmai atâta de lung cât să poată pătrunde în el un om de talie mijlocie. Hadjar trebui să se frece de pereţi, care îi sfâşiară câteva pliuri ale burnuzului; însă, târâş, cu preţul unor multiple eforturi, ajunse la grătar.

Grilajul, se ştie, era într-o stare foarte proastă. Barele nu mai stăteau fixate solid în piatra care se fărâmiţa sub apăsarea mâinii. Fură de ajuns cinci sau şase smucituri ca să-l smulgă şi, după ce Hadjar îl răsuci spre perete, trecerea rămase liberă.

Căpetenia tuaregă mai avea doar doi metri până la orificiul exterior, dar porţiunea aceea de drum fu cea mai neplăcută, deoarece canalul se strâmta spre capăt. Hadjar ajunse totuşi, iar acolo nici măcar nu trebui să aştepte.

Aproape imediat, îi ajunseră la urechi cuvintele:

— Suntem aici, Hadjar…

Hadjar făcu un ultim efort şi partea din faţă a corpului său ieşi din deschizătură la o înălţime de zece picioare deasupra apei. Harrig şi Sonar se îndreptară spre el şi, în clipa când se pregăteau să-l ajute, se auzi un zgomot de paşi. Îşi putură închipui că zgomotul vine din curticică, aşadar că un paznic fusese trimis după deţinut, că voiau să-l trimită de acolo imediat… Prizonierul fiind dispărut, avea să se dea alarma în bastion.

Din fericire, nu era vorba de asta. Zgomotul fusese făcut de santinela care se plimba pe lângă parapetul dojonului. Poate că apropierea bărcii îi atrăsese atenţia. Dar, din locul unde stătea, nu putea s-o vadă şi, dealtfel, mica ambarcaţiune n-ar fi fost vizibilă în bezna aceea.

Totuşi, trebuia să se acţioneze cu prudenţă. După câteva momente, Sohar şi Harrig îl prinseră pe Hadjar de umeri, îl traseră puţin câte puţin şi, în sfârşit, acesta se aşeză alături de ei.

Împinsă puternic, barca porni spre larg. Era preferabil să navigheze prin golf până în dreptul moscheii, decât să meargă pe lângă zidurile bastionului sau în lungul plajei. Dealtfel, trebuiră să evite mai multe bărci care intrau sau ieşeau din port, căci acea noapte liniştită era favorabilă pescuitului. Trecând pe lângă Chanzy, Hadjar se ridică şi, cu braţele încrucişate, îi aruncă o privire lungă, plină de ură… Apoi, fără să spună un cuvânt, se aşeză din nou în partea din spate a bărcii.

După o jumătate de oră, debarcau pe nisip; apoi, odată trasă barca pe uscat, căpetenia tuaregă şi cei doi însoţitori se îndreptară spre moschee, unde ajunseră fără să fi avut vreo întâlnire neplăcută.

Djemma înainta spre fiul ei, îl strânse în braţe şi spuse doar:

— Vino!

Apoi, dând colţul clădirii, se duse la Ahmet şi Horeb. Trei cai aşteptau, gata să ţâşnească la imboldul dat de pintenii călăreţilor.

Hadjar urcă în şa; Harrig şi Horeb făcură la fel.

„Vino”, spusese Djemma când îşi revăzuse fiul, iar acum pronunţă tot un singur cuvânt:

— Pleacă! Zise ea, întinzând mâna spre ţinutul întunecat al Djeridului.

O clipă mai târziu, Hadjar, Horeb şi Harrig dispărură în beznă.

Până dimineaţa, bătrâna tuaregă rămase împreună cu Sohar în moschee. Ea dorise ca Ahmet să se întoarcă la Gabčs. Se aflase de evadarea fiului ei? Vestea se răspândea prin oază? Autorităţile trimiseseră detaşamente în urmărirea fugarului? În ce direcţie mergeau să-l caute prin Djerid? În sfârşit, se va relansa împotriva şefului tuareg şi a partizanilor săi campania care fusese deja întreprinsă şi se soldase cu capturarea lui?

Iată ce ţinea atât de mult să ştie Djemma înainte de a-şi relua drumul spre regiunea şoturilor. Dar Ahmet nu reuşi să afle nimic pe când dădea târcoale prin vecinătatea oazei Gabčs. Înainta până avu şi bastionul în raza privirii; trecu din nou pe la casa negustorului, care pricepu astfel că tentativa reuşise şi că, în sfârşit liber, Hadjar gonea prin pustietăţile deşertului.

Gheşeftarul nu auzise încă vorbindu-se despre evadare, fiindcă, în mod precis, el ar fi fost unul dintre primii care află vestea.

Între timp, primele licăriri ale zorilor luminară orizontul în partea dinspre răsărit a golfului. Ahmet nu voia să mai zăbovească mult. Era foarte important ca bătrâna să părăsească moscheea înainte de a se face ziuă, căci era cunoscută şi, în lipsa fiului ei, ar fi fost ea însăşi o captură de preţ.

Ahmet o regăsi aşadar încă pe întuneric şi, condusă de el, ea apucă din nou calea dunelor.

Dimineaţa, una dintre bărcile crucişătorului apăru în port ca să preia deţinutul şi să-l ducă la bord.

Când paznicul dechise uşa celulei ocupate de Hadjar, nu putu decât să constate dispariţia căpeteniei tuarege. În ce condiţii avusese loc evadarea s-a stability cu multă uşurinţă, după o cercetare a canalului cu grătarul demontat. Hadjar încercase deci să scape înot şi, în acest caz, nu era oare de presupus că fusese tras în larg de curenţii golfului? Sau, poate, o barcă adusă de complici îl va fi transportat în vreun punct oarecare de pe ţărm?

Asta nu se putuse stabili.

Au fost zadarnice, dealtfel, cercetările făcute prin împrejurimile oazei. Nici o urmă de-a fugarului nu s-a putut descoperi. Nici şesurile Djeridului şi nici apele Sirtei Mici nu-l înapoiară, viu sau mort.