Capitolul IV

MAREA SAHARIANĂ

După ce adresase sincere complimente asistenţei care răspunsese la apelul său, după ce mulţumise ofiţerilor, funcţionarilor francezi şi tunisieni care, împreună cu notabilităţile din Gabčs, onorau adunarea cu prezenţa lor, domnul de Schaller vorbi aşa cum urmează:

— Trebuie să convenim, domnilor, că, graţie progresului ştiinţei, orice confuzie între istorie şi legendă începe să devină din ce în ce mai lipsită de temei. Una sfârşeşte prin a o judeca pe cealaltă. Una aparţine poeţilor, cealaltă savanţilor şi fiecare dintre aceştia au o clientelă specială. Recunoscând meritele legendei, astăzi sunt obligat s-o exilez în domeniul imaginaţiei şi să revin la realităţile dovedite prin observaţii ştiinţifice.

Noua sală a Cazinoului din Gabčs ar fi reunit cu greu un public mai dispus să urmărească interesantele demonstraţii ale conferenţiarului. Auditoriul era cucerit dinainte de proiectul pe care el urma să-l prezinte. Aşa că, încă de la început, cuvintele sale fură primite cu un murmur aprobator. Numai unii dintre indigeni, amestecaţi prin public, păreau să păstreze o rezervă prudentă. Asta pentru că, de fapt, proiectul căruia domnul de Schaller se pregătea să-i facă istoricul nu era văzut deloc cu ochi buni, de o jumătate de secol, de triburile sedentare sau nomade din Djerid.

— Vom recunoaşte bucuros, reluă domnul de Schaller, că strămoşii erau oameni cu imaginaţie şi istoricii le-au slujit cu iscusinţă gusturile, dând drept istorie ceea ce nu era decât tradiţie. Expunerile lor se năşteau dintr-un suflu pur mitologic.

Nu uitaţi, domnilor, istorisirile lui Herodot, Pomponius Mela şi Ptolemeu. Primul, în a sa Istorie a popoarelor, nu vorbeşte oare despre o ţară întinsă până la fluviul Triton, care se varsă în golful cu acelaşi nume? Nu povesteşte el, ca episod din călătoria argonauţilor, că nava lui Iason, împinsă de furtună pe coastele libiene, fu azvârlită spre vest până în golful Triton, a cărui margine apuseană nu se zărea? Prin urmare, ar trebui să conchidem din această povestire că pomenitul golf comunica atunci cu marea. E, dealtfel, ceea ce susţine Scylax în Călătorie prin Mediterana referitor la acest considerabil lac cu malurile locuite de diferite popoare ale Libiei şi care se întindea, probabil, pe suprafaţa actualelor mlaştini şi şoturi, dar n-avea legătură cu Sirta Mică decât printr-un canal îngust.

După Herodot, Pomponius Mela este cel care, cam pe la începutul erei creştine, mai consemnează existenţa marelui lac Triton, numit şi lacul Pallas, a cărui comunicare cu Sirta Mică – actualul golf Gabčs – a dispărut ca urmare a scăderii apelor prin evaporare.

În sfârşit, după Ptolemeu, nivelul lor continuând să coboare, apele s-ar fi stabilit definitiv în patru depresiuni, lacurile Triton şi Pallas, lacurile Libiei şi Ţestoasele, cărora le corespund şoturile algeriene Melrir şi Rharsa, şoturile tunisiene Djerid şi Fedjedj, acestea din urmă reunite adesea sub numele de Faraoun.

Domnilor, trebuie să preluăm şi să renunţăm, mai ales să renunţăm la mai mult din aceste legende ale antichităţii, care n-au nimic de-a face cu precizia şi cu ştiinţa contemporană. Nu, nava lui Iason n-a fost aruncată niciodată printr-o mare interioară ce n-a comunicat nicicând cu Sirta Mică, şi ar fi putut trece peste limita ţărmului doar dacă ar fi fost înzestrată cu puternicele aripi ale lui Icar, cutezătorul fiu al lui Dedal! Observaţiile făcute pe la sfârşitul secolului al XIX-lea demonstrează neîndoielnic că o mare sahariană care să fi acoperit întreaga regiune a mlaştinilor şi a şoturilor n-a putut exista vreodată, deoarece în anumite puncte altitudinea unora dintre depresiuni depăşeşte câteodată cu cincisprezece până la douăzeci de metri nivelul golfului Gabčs, mai ales în apropierea coastei, ţi niciodată marea aceasta, cel puţin în decursul timpurilor istorice, n-ar fi avut întinderea de o sută de leghe, atribuită de spiritele cu o imaginaţie prea bogată.

Cu toate acestea, domnilor, reducând-o la dimensiunile permise de natura acestor terenuri acoperite de şoturi şi lacuri mlăştinoase, n-ar fi imposibil de realizat proiectul unei mări sahariene alimentate de apele golfului Gabčs.

Un astfel de proiect a şi fost conceput de câţiva savanţi cutezători şi practici, dar execuţia lui, după nenumărate peripeţii, n-a putut fi dusă la bun sfârşit; vreau să vă reamintesc istoria sa, ca şi încercările zadarnice şi cumplitele decepţii care au durat ani şi ani…

O mişcare de aprobare se făcu simţită în public şi, cum conferenţiarul arăta cu mâna o hartă cu detaliile mărite, agăţată pe perete deasupra estradei, toate privirile se îndreptară într-acolo.

Harta conţinea acea parte a Tunisiei şi Algeriei meridionale pe care o traversează paralela treizeci şi patru, şi care se întinde între trei şi opt grade longitudine. Mari depresiuni se conturau la sud-est de Biskra. Mai întâi ansamblul solurilor algeriene, aflate sub nivelul apelor Mediteranei şi cuprinse sub denumirile de Melrir, Marele şot, şotul Asloudje şi altele, până la frontiera Tunisiei. De la capătul soţului Melrir, era indicat canalul care le unea cu Sirta Mică.

La nord se desfăşurau platourile parcurse de diferite triburi; la sud, vasta regiune a dunelor. Erau plasate cu precizie principalele oraşe şi târguşoare ale ţinutului: Gabčs pe ţărmul golfului, La Hammâ în sud, Limagnes, Softim, Bou-Abdallah şi Bechia pe limba de pământ prelungită între Fedjedj şi Djerid; Seddada, Kri, Tozeur, Nefta în spaţiul dintre Djerid şi Rharsa; Chebika la nord şi Bir Klebia în vestul acesteia din urmă; în sfârşit, Zeribet-Ain Naga, Tahir Rassou, Mraier, Fagoussa în vecinătatea căii ferate transsahariene, proiectată la vest de solurile din Algeria.

Auditoriul putea deci cuprinde pe hartă ansamblul depresiunilor, între care Rharsa şi Melrir, aproape în întregime inundabile, trebuiau să formeze noua mare africană.

— Dar, reluă domnul de Schaller, oricât ar fi aranjat natura în mod fericit depresiunile încât să primească apele Sirtei Mici, asta nu se putea realiza decât după o serioasă muncă de nivelare a terenului. Or, prin l872, în timpul unei expediţii ce traversa deşertul saharian, domnul senator al Oranului, Pomel, şi inginerul de mine Rocard au afirmat că lucrarea nu putea fi executată, dată fiind conformaţia şoturilor. Cercetarea se reluă apoi în condiţii mai bune, în l874, de către căpitanul de stat-major Roudaire, căruia îi aparţine prima idee a acestei opere extraordinare.

Din toate părţile izbucniră aplauze la auzul numelui ofiţerului francez, aclamat cum mai fusese în repetate rânduri şi cum va trebui să fie întotdeauna. De fapt, numelui său era cazul să-i fie alăturate şi cele ale domnilor de Freycinet, preşedinte al Consiliului de miniştri din acea vreme, şi Ferdinand de Lesseps, care, mai târziu, proiectaseră gigantica întreprindere.

— Domnilor, urmă conferenţiarul, de această dată îndepărtată se leagă prima explorare ştiinţifică a regiunii pe care o mărginesc la nord munţii Aures, la treizeci de kilometri sud de Biskra. Într-adevăr, l874 este anul când cutezătorul ofiţer a luat în studiu proiectul mării interioare, căruia urma să-i consacre atâtea eforturi. Dar putea el, oare, să prevadă că vor apărea o mulţime de obstacole asupra cărora poate că energia sa n-avea să ajungă să triumfe? Orice ar fi fost, datoria noastră este să-i aducem acestui om curajos şi învăţat omagiul ce i se cuvine.

După primele cercetări realizate de iniţiatorul acestei întreprinderi, ministrul Instrucţiunii publice îl însărcină în mod oficial pe căpitanul Roudaire cu diverse misiuni ştiinţifice legate de explorarea regiunii. Fură efectuate observaţii geodezice foarte exacte, care aveau drept scop descrierea precisă a reliefului acestei părţi din Djerid.

Este momentul când legenda a trebuit să dispară din calea realităţii: regiunea despre care se spusese că a fost cândva o mare cu deschidere spre Sirta Mică n-avusese niciodată astfel de condiţii. Mai mult, depresiunea socotită în întregime inundabilă, de la pragul golfului Gabčs ţi până la capătul şoturilor algeriene, avea calitatea asta doar în proporţie restrânsă. Dar din faptul că marea sahariană n-ar fi avut dimensiunile atribuite la început de credinţa populară nu reieşea că proiectul trebuia să fie abandonat.

— În principiu, zise domnul de Schaller, se crezuse că marea cea nouă putea să se întindă pe o suprafaţă de cincisprezece mii de kilometri pătraţi. Or, din această cifră trebui să se scadă cinci mii pentru mlaştinile tunisiene, cu nivelul mai ridicat decât al Mediteranei. În realitate, după aprecierile căpitanului Roudaire, trebuia redusă la opt mii de kilometri pătraţi suprafaţa inundabilă a solurilor Rharsa şi Melrir, a căror adâncime avea să fie cu douăzeci şi şapte de metri sub nivelul apelor din golful Gabčs.

Plimbând pe hartă un indicator şi explicând amănunţit peisajul panoramic de sub ochii săi, domnul de Schaller reuşi apoi să-şi antreneze auditoriul prin această parte a vechii Libii.

Mai întâi de toate, în regiunea lacurilor mlăştinoase, pornind de pe litoralul cu cote superioare nivelului mării – cea mai joasă de l5,52 în, cea mai înaltă de 3l, 45 în – altitudinea maximă se află nu departe de pragul Gabčs. Dacă te îndrepţi spre vest, întâlneşti primele depresiuni mari abia în cuveta9 şotului Rharsa, la două sute douăzeci şi şapte de kilometri depărtare de mare, pe o lungime de patruzeci de kilometri. Apoi solul se înalţă pe o distanţă de treizeci de kilometri, până la pragul Asloudje, ca să coboare din nou în următorii cincizeci de kilometri spre şotul Melrir, în mare parte inundabil pe o întindere de cincizeci şi cinci de kilometri. În acest punct se întâlneşte meridianul 3° 40’ cu paralela noastră, iar distanţa care îl desparte de golful Gabčs este de patru sute doi kilometri.

— Aşa indică, domnilor, reluă de Schaller, lucrarea geodezică efectuată în aceste regiuni. Însă, dacă opt mii de kilometri pătraţi erau în mod precis, ca urmare a cotei lor negative, apţi să primească apele golfului, nu cumva deschiderea unui canal de două sute douăzeci şi şapte de kilometri, dată fiind natura solului, întrecea puterile omeneşti?

După un mare număr de sondaje, căpitanul Roudaire considera că nu. Aşa cum se spusese în acea vreme într-un remarcabil articol al domnului Maxime Hélčne, nu era vorba despre un canal care să traverseze un deşert nisipos ca la Suez, sau munţi calcaroşi ca în Panama şi Corint. Aici terenul este departe de a avea soliditatea acelora. Debleierea10 urma să se facă într-o crustă saliferă şi, după un drenaj, solul ar fi fost destul de asanat încât să permită realizarea lucrării. Până şi pe pragul ce separă golful Gabčs de primul lac mlăştinos, aşadar pe o întindere de vreo douăzeci de kilometri, târnăcopul urma să întâlnească doar un banc calcaros de treizeci de metri adâncime. Restul săpăturii avea să se facă în teren uşor.

Conferenţiarul rezumă şi aminti apoi cu mare precizie avantajele care, după Roudaire şi continuatorii săi, trebuiau să rezulte din această operă gigantică.

În primul rând, clima Algeriei şi a Tunisiei s-ar fi ameliorat considerabil. Sub acţiunea vânturilor din sud, norii formaţi de vaporii noii mări s-ar transforma în ploi binefăcătoare pentru întreaga regiune, sporindu-i producţia agricolă. În plus, depresiunile tunisiene Djerid şi Fedjedj, solurile algeriene Rharsa şi Melrir, actualmente mlăştinoase, s-ar însănătoşi sub stratul adânc al apelor statornice. După asemenea ameliorări fizice, ce avantaje comerciale ar dobândi regiunea aceea transformată de mâna omului! În sfârşit, domnul Roudaire îşi arunca pe bună dreptate în joc ultimele argumente: faptul că zona de la sudul munţilor Aurčs ţi Atlas va fi străbătută de drumuri noi, cu securitatea caravanelor mai serios asigurată; că o flotilă comercială va dezvolta negoţul în întreg ţinutul, ceea ce depresiunile nu permiteau până acum; că trupele, având posibilitatea să debarce la sud de Biskra, ar asigura liniştea, făcând totodată să crească influenţa franceză în această parte a Africii.11

— Şi totuşi, reluă conferenţiarul, deşi proiectul mării interioare fusese studiat cu o deosebită atenţie, deşi operaţiile geodezice au fost conduse cu cea mai riguroasă grijă, numeroşi adversari veniră să nege avantajele pe care regiunea le-ar fi avut în urma importantei lucrări.

Şi domnul de Schaller pomeni pe rând argumentele reproduse în articole publicate de diferite ziare pe timpul când un război nemilos începuse împotriva operei căpitanului Roudaire.

Mai întâi, se spunea, atât de lung era canalul care ducea apele din golful Gabčs în ţotul Rharsa, apoi în ţotul Melrir, ţi atât de mare capacitatea noii mări – douăzeci şi opt de miliarde de metri cubi – încât depresiunile nu s-ar fi putut umple niciodată.

Apoi s-a afirmat că, încetul cu încetul, apa sărată a mării sahariene se va infiltra în solul oazelor din vecinătate şi, urcând la suprafaţă printr-un efect de capilaritate naturală, avea să distrugă vastele plantaţii de curmali, bogăţia ţării.

Apoi, nişte critici – altfel destul de serioşi – au dat asigurări că apele mării nu vor ajunge nicicând în depresiuni, că ele se vor evapora neîncetat în drumul lor prin canal. Or, în Egipt, sub razele arzătoare ale unui soare asemănător celui din Sahara, lacul Monzaleth, despre care se spunea că nu poate fi umplut, s-a umplut totuşi, deşi secţiunea canalului nu trecea acolo de o sută de metri.

Apoi, s-a pretextat imposibilitatea, sau cel puţin dificultăţile costisitoare pe care le-ar pretinde deschiderea canalului. Dar la verificări s-a constatat că solul, începând de la pragul Gabčs ţi până la primele depresiuni, era atât de moale încât sonda se scufunda singură, sub propria ei greutate.

Apoi urmau pronosticurile cele mai supărătoare invocate de detractorii lucrării:

Fiind prea joase, malurile şoturilor s-ar transforma curând în mlaştini, focare dezgustătoare ce vor infecta regiunea. În loc să sufle dinspre sud, cum pretindeau autorii proiectului, vânturile dominante ar sufla mai degrabă dinspre nord. Ploile născute din evaporarea noii mări, în loc să cadă pe câmpiile Algeriei şi Tunisiei, se vor pierde inutil pe nesfârşitele întinderi nisipoase ale marelui deşert.

Aceste critici deschiseră o perioadă nefastă, cu evenimente tocmai potrivite pentru a evoca ideea de fatalitate în nişte ţinuturi unde fatalismul e atotstăpânitor – evenimente săpate adânc în memoria tuturor celor care au trăit atunci în Tunisia.

Proiectele căpitanului Roudaire subjugaseră imaginaţia unora şi treziseră pasiunea speculativă a altora. Domnul de Lesseps, care făcea parte din prima categorie, pusese afacerea la inimă până în momentul când atenţia i-a fost abătută spre străpungerea istmului Panama.

Lucrurile, atâtea câte s-au petrecut, n-au rămas fără efect asupra fanteziei indigenilor din acele ţinuturi, nomazi sau sedentari, care vedeau întreaga parte de sud a Algeriei intrată în stăpânirea ghiaurilor şi sfârşitul siguranţei, independenţei şi al însăşi soartei lor legate de hazard. Invazia mării prin pustietăţile lor ar fi fost urmată de o dominaţie multiseculară. S-a născut astfel o agitaţie surdă între triburi, de teama unui atentat la privilegiile lor, sau cel puţin la cele pe care singure şi le acordau.

Tocmai atunci căpitanul Roudaire, slăbit, se stinse mai curând de decepţie decât de boală. Iar opera visată de el amorţi vreme îndelungată, până când, la câţiva ani după cumpărarea de către americani a canalului Panama în l904, nişte ingineri şi financiari străini îi reluară proiectele şi întemeiară o societate care, sub numele de Compania franco-străină, se organiză în vederea începerii lucrărilor şi a ducerii lor la bun sfârşit.

Întrucât ideea pătrunderii spre Sahara câştigase numeroase spirite, mişcarea produsă în acest sens în vestul algerian, în Orania, se întărea pe măsură ce cădea în uitare proiectul abandonat al lui Roudaire. Calea ferată trecea deja de localitatea Beni-Ounif, în oaza Figuig, devenind capăt avansat al transsaharianului.

— N-am să intru acum, continuă domnul de Schaller, în consideraţii retrospective asupra operaţiunilor acestei companii, asupra energiei de care a dat dovadă şi asupra remarcabilelor lucrări întreprinse de ea, cu mai multă cutezanţă decât chibzuinţă. A acţionat, după cum ştiţi, pe o suprafaţă foarte întinsă; succesul nefiind deloc îndoielnic pentru ea. Compania se preocupa de toate, între altele şi de serviciul forestier căruia îi încredinţase misiunea de a fixa dunele, la nord de şoturi, prin mijloacele folosite în landele Franţei spre a proteja coastele de dubla invazie a mării şi a nisipurilor. Cu alte cuvinte, înainte de realizarea proiectelor sale, i s-a părut necesar, indispensabil chiar, să pună oraşele existente, sau cele ce urmau să fie construite mai târziu, şi la fel oazele, la adăpost de surprizele unei mări viitoare care în mod precis nu avea să fie un lac liniştit, prin urmare era mai prudent să fii din bună vreme prevăzător.

În acelaşi timp, era necesar un întreg sistem hidraulic pentru amenajarea apelor potabile din ueduri. Nu trebuia oare să eviţi lezarea obiceiurilor şi intereselor localnicilor? Acesta era preţul succesului. Şi, iarăşi, dincolo de săpături, nu era cazul să se instaleze porturi din al căror cabotaj, organizat la iuţeală, să se scoată imediat profit?

Pentru aceste operaţii începute din toate părţile în acelaşi timp, apărură aglomerări de lucrători, oraşe provizorii se înălţară subit acolo unde, în ajun, ca să zic aşa, domnea o pustietate aproape deplină. Deşi revoltaţi din punct de vedere moral, nomazii intraseră printre muncitori. Inginerii erau deosebit de zeloşi, iar cunoştinţele lor nesecate impuneau masei de oameni de sub ordinele lor, şi care aveau în ei o încredere nemărginită. Sudul Tunisiei începea să devină un adevărat stup uman fără grija zilei de mâine, năpădit de tot soiul de speculanţi, afacerişti, traficanţi, ostenind să-i exploateze pe primii pionieri, aceştia din urmă fără vreo şansă să se aprovizioneze din împrejurimi şi obligaţi astfel să rămână, în ce priveşte mijloacele de trai, la cheremul furnizorilor apăruţi de cine ştie unde, şi pe care îi întâlneai întotdeauna în locuri cu o asemenea afluenţă.

Iar deasupra tuturor acestor necesităţi materiale irecuzabile, plana ideea unui pericol apropiat, dar nevăzut; sentimentul unei ameninţări nedefinite, ceva comparabil cu neliniştea vagă ce precede toate cataclismele atmosferice, tulburând o mare mulţime înconjurată în fond de o imensă singurătate; o singurătate în care se ghicea ceva, nu se ştie ce, dar în mod sigur ceva misterios, în acele împrejurimi fără margini, ca să spunem aşa, unde nu se vedea nici o vietate, om sau animal, şi unde totul părea că se sustrage privirii şi auzului lucrătorilor.

Domnilor, eşecul apăru, ca urmare a lipsei de prevedere şi a calculelor greşite, iar Compania franco-străină dădu faliment. De atunci încoace lucrurile au stagnat, dar mi-am propus să vă vorbesc despre putinţa de a relua opera întreruptă. Compania intenţionase să le facă pe toate odată, lucrări de cele mai diverse naturi, speculaţii de tot felul, şi mulţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc de trista zi când fu obligată să-şi suspende plăţile fără să-şi fi încheiat programul exagerat de întins. Hărţile pe care vi le arătăm chiar acum înfăţişează lucrările începute de Compania franco-străină.

Dar aceste lucrări neterminate există; climatul african, în mod esenţial conservator, nu le-a distrus şi nici măcar nu le-a avariat, încât nimic nu e mai legitim pentru o societate nouă, a noastră, Societatea mării sahariene, decât să le folosească spre binele şi succesul întreprinderii, urmând să se stabilească o despăgubire în funcţie de starea în care le vom găsi. Atâta doar că e necesar să fie cunoscute de visu să se ştie în ce măsură putem conta pe ele. Aşa că din acest motiv mi-am propus să le inspectez temeinic, mai întâi singur, apoi, mai târziu, însoţit de ingineri specialişti, şi întotdeauna sub protecţia unei escorte destul de numeroase încât să asigure securitatea posturilor şi a şantierelor recent înfiinţate sau pe cale de a se înfiinţa, aşa cum e escorta noastră pe durata unui traseu pe care, puteţi fi siguri, îl vom scurta atâta cât va fi posibil.

Nu pentru că m-ar îngrijora prea mult indigenii, în ciuda complicaţiei datorate aşezării câtorva grupuri de tuaregi pe teritoriile din sud, întâmplare ce-şi va avea, poate, partea ei bună. N-au fost oare beduinii deşertului buni colaboratori când s-a străpuns istmul Suez? Deocamdată par liniştiţi, dar sunt cu simţurile treze şi n-ar trebui să avem prea multă încredere în inerţia lor aparentă. Cu un soldat brav şi experimentat cum e căpitanul Hardigan, sigur de cei pe care-i comandă şi foarte bun cunoscător al obiceiurilor şi tradiţiilor ciudaţilor locuitori ai acestor ţinuturi, credeţi-mă, nu avem de ce ne teme. La întoarcere vă vom comunica observaţii absolut precise şi vom stabili, cu o strictă exactitate, devizul de achiziţionare a afacerii, în felul acesta, o să vă puteţi asocia gloriei şi, îndrăznesc s-o spun, beneficiului unei întreprinderi grandioase, pe cât de fericită, pe atât de patriotică, pe care, chiar condamnată la început, o vom realiza datorită dumneavoastră, spre lauda şi prosperitatea patriei care ne va ajuta şi va şti să facă, la fel ca în sudul Oranului, din triburile încă duşmănoase, paznicii cei mai credincioşi şi cei mai siguri ai incomparabilei noastre cuceriri a naturii.

Domnilor, ştiţi cine sunt şi ştiţi de asemenea cu ce forţe contribui la această măreaţă operă, forţe financiare şi intelectuale, a căror strânsă îmbinare sfidează orice piedică. Grupaţi în jurul noii Societăţi, vă garantez că vom izbândi acolo unde au eşuat înaintaşii, mai slab echipaţi decât noi, iată ce am vrut să vă spun înainte de a pleca spre sud. Cu o încredere deplină în succes şi cu o dăruire constantă, de care să nu vă îndoiţi, restul va merge de la sine, şi aşa se va în-tâmpla că, la o sută de ani după ce drapelul francez a fost înfipt pe fortăreaţa din Alger, vom vedea flotila noastră evoluând pe marea sahariană şi aprovizionându-ne posturile din deşert.