Capitolul V

CARAVANA

După întoarcerea din proiectata expediţie, aşa cum anunţase domnul de Schaller cu prilejul reuniunii de la Cazino, lucrările aveau să fie reluate energic şi cu rânduială, iar apele golfului urmau a fi în sfârşit dirijate în noul canal prin străpungerea pragului Gabčs. Dar, mai înainte, era indispensabil să se verifice la faţa locului tot ce rămăsese din vechile lucrări, iar în acest scop părea util să se parcurgă toată zona Djerid, urmărindu-se traseul primului canal până la vărsarea lui în şotul Rharsa, traseul celui de-al doilea de la Rharsa până la şotul Melrir, prin şoturile de mai mică însemnătate care le despart, apoi, după joncţiunea cu o coloană de muncitori angajaţi la Biskra, să se facă înconjurul ultimului şot pomenit, stabilindu-se amplasarea diverselor porturi ale mării sahariene.

Pentru punerea în valoare a celor două milioane cinci sute de mii de hectare de teren concesionat de stat Companiei franco-străine şi pentru eventuala răscumpărare a lucrărilor efectuate de această companie şi a materialului important care se mai putea folosi, luase fiinţă o puternică societate sub direcţia unui consiliu de administraţie cu sediul la Paris. Publicul părea să fi primit favorabil acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea cea nouă. Bursa le păstra la un curs ridicat ce oglindea reuşita financiară în importante afaceri şi în lucrări publice dintre cele mai folositoare, succese datorate celor aflaţi în fruntea asociaţiei.

Viitorul uneia dintre cele mai apreciabile opere de la mijlocul secolului douăzeci părea deci asigurat sub toate aspectele.

Inginerul-şef al noii societăţi era tocmai conferenţiarul care făcuse istoricul lucrărilor executate înaintea lui. Expediţia proiectată spre a cerceta starea actuală a acelor lucrări urma să fie condusă de el.

În vârstă de patruzeci de ani, domnul de Schaller era un bărbat de talie mijlocie, cu capul, tare „sau mai degrabă „cu capul pătrat „, ca să folosesc expresia vulgară, având părul tuns ca peria, mustaţa blond-roşcată, o gură cu buze subţiri, ochi vii, privirea de o extremă fixitate. Umerii săi largi, membrele bine dezvoltate, pieptul bombat în care plămânii funcţionau în voia lor ca o maşină la înaltă presiune într-o încăpătoare sală bine aerisită, indicau o constituţie dintre cele mai solide. Cât priveşte moralul, inginerul îl avea tot atât de bine „clădit „ca şi fizicul. Cu studii politehnice temeinic făcute, atrăsese prin primele sale lucrări atenţia asupra lui şi urmă cu paşi repezi calea succesului. Niciodată, dealtfel, vreo mentalitate n-a fost mai pozitivă decât a sa. Spirit chibzuit, metodic, matematic, dacă se acceptă cumva un asemenea epitet, nu se lăsa furat de nici o iluzie; şansele şi neşansele unei situaţii sau afaceri le calcula cu o precizie „împinsă până la a zecea zecimală”, aşa se spunea despre el. Socotea totul, punea totul în ecuaţii şi, dacă simţul imaginaţiei i-a fost refuzat vreunei fiinţe umane, asta i s-a întâmplat tocmai omului-cifră, omului-algebră însărcinat să ducă la bun sfârşit atât de importantele lucrări ale mării saharicne.

În fond, din momentul când domnul de Schaller, după ce studiase cu detaşare şi minuţiozitate proiectul căpitanului Roudaire, îl declarase realizabil, el chiar era astfel, şi era neîndoielnic că, sub conducerea sa, nici o greşeală nu va reuşi să se strecoare fie în partea materială, fie în partea financiară a proiectului. „De vreme ce de Schaller s-a vârât în ea, afacerea nu poate fi decât bună!” repetau bucuros cei care îl cunoşteau pe inginer şi totul dovedea că nu se înşelau.

Domnul de Schaller dorise să cereteze perimetrul viitoarei mări, să constate că nimic nu va opri trecerea apei prin primul canal până la Rharsa şi prin al doilea până la Melrir, să verifice starea râpelor şi albiilor ce vor cuprinde masa aceea lichidă în greutate de douăzeci şi opt de miliarde de tone.

Întrucât schema viitorilor săi colaboratori trebuia să cuprindă atât personal provenit din vechea Companie, cât şi ingineri sau antreprenori noi, dintre care mulţi – şi din cei mai importanţi – nu se aflau atunci la Gabés, inginerul-şef, ca să evite orice conflict ulterior de atribuţii, hotărâse să nu ia cu el nici un membru al personalului de la Societate, încă incomplet.

Îl însoţea însă un servitor, valet sau mai degrabă un „perie-uniformă”, calificativ justificat dacă n-ar fi fost civil, ori şi mai bine acela de „ordonanţă”. Punctual, metodic, „militarizat”, ca să spunem aşa, deşi nu se înrolase niciodată, domnul François era exact omul necesar stăpânului său. Înzestrat cu o sănătate perfectă, suporta fără să se plângă eforturi dintre cele mai mari şi nu fusese scutit de ele în cei zece ani de când era în slujba inginerului. Vorbea puţin, dar, dacă economisea cuvintele, o făcea în profitul cugetării. Un om calculat şi pe care domnul de Schaller îl considera un desăvârşit instrument de precizie. Era sobru, era discret, era curat, n-ar fi lăsat să treacă douăzeci şi patru de ore fără să se bărbierească, nu purta nici favoriţi, nici mustaţă, şi niciodată, chiar şi în împrejurările cele mai dificile, nu neglijase această operaţie cotidiană.

Se înţelege cu uşurinţă că expediţia, organizată de inginerul-şef de la Societatea franceză a mării sahariene, n-ar fi putut avea loc fără să se fi luat măsuri de precauţie. Dacă s-ar fi aventurat singuri, el şi valetul său, de-a curmezişul Djeridului, domnul de Schaller ar fi dat dovadă de o adevărată imprudenţă. Căile de comunicaţie, se ştie, nu erau prea sigure, nici măcar pentru caravane, prin acele ţinuturi străbătute neîncetat de nomazi, şi asta în ciuda vechilor aşezări ale Companiei, prost păstrate ori pierite, într-un cuvânt, extrem de împrăştiate, şi a celor câteva posturi de siguranţă ce fuseseră înfiinţate odinioară şi retrase de ani şi ani. Cum să uiţi agresiunile lui Hadjar şi ale bandei sale, dar mai ales pe acel şef temut care, odată prins şi încarcerat, dispăruse mai înainte ca meritata pedeapsă cc-l aştepta să fi curăţat ţara de prezenţa lui? Era uşor de prevăzut că intenţiona să se apuce din nou de tâlhării.

Dealtfel, împrejurările actuale păreau să fie în favoarea sa. Mai trebuia să treacă mult până când arabii din sudul Algeriei şi al Tunisiei, şi cu atât mai mult sedentarii sau nomazii din Djerid, să accepte fără proteste executarea proiectului căpitanului Roudaire. Ea atrăgea după sine distrugerea mai multor oaze din Rharsa şi din Melrir. Proprietarii urmau să fie despăgubiţi, fireşte, dar mult mai puţin avantajos decât le-ar fi convenit lor. Cu siguranţă, anumite interese fuseseră lezate şi proprietarii aceia erau apucaţi de o ură profundă la gândul că parcelele lor fertile aveau să dispară curând sub apele venite din Sirta Mică. Iar acum, printre populaţiile cărora noua stare de lucruri le strica obiceiurile, trebuiau socotiţi şi tuaregii, mereu dispuşi să-şi reia viaţa de aventură, de jefuitori ai caravanelor; ce se va întâmpla cu ei când nu vor mai fi drumuri între bălţi şi şoturi, când negoţul nu va mai fi făcut de caravanele care din vremuri imemoriale străbat deşertul spre Biskra, Touggourt sau Gabčs? Mărfurile vor fi transportate în sudul munţilor Aures de o flotilă de goelete, şebecuri12, tartane, bricuri şi nave cu trei catarge, veliere şi vapoare, ca şi de o întreagă baharia său marină indigenă. Şi, pe acestea, cum le-ar fi trecut tuaregilor prin minte să le atace? Ar fi însemnat sfârşitul rapid al triburilor ce trăiau din piraterie şi jaf.

Era de înţeles, prin urmare, că o agitaţie mocnită domnea printre aceste populaţii aparte. Imamii o stârneau la răzvrătire. De multe ori, muncitorii arabi angajaţi la lucrările de deschidere a canalului fură atacaţi de bande furioase şi, în apărarea lor, a fost nevoie de intervenţia trupelor algeriene.

— Cu ce drept, se predica în moschei, vor aceşti străini să facă din oazele şi din câmpiile noastre o mare? De ce vor ei să desfacă ceea ce a făcut natura? Nu-i destul de întinsă Mediterana de vor să-i adauge şi şoturile noastre?! Păgânii n-au decât să navigheze cât le place, dacă asta-i voia lor, dar noi, noi suntem oamenii uscatului, iar Djeridul e sortit drumurilor de caravane, nu navelor! Trebuie nimiciţi străinii înainte ca ei să înece ţinutul care ne aparţine, pământul străbunilor noştri, invadat de mare!

Agitaţia mereu în creştere îşi avusese contribuţia ei la ruina Companiei franco-străine; apoi, cu timpul, păru să se fi potolit ca urmare a încetării lucrărilor; însă invadarea deşertului de către mare rămăsese ca o obsesie în mintea populaţiei din Djerid. Întreţinută cu grijă de tuaregi începând de la cantonarea lor în sud, ca şi de hagiii sau pelerinii întorşi de la Mecca şi care legau cu uşurinţă pierderea independenţei coreligionarilor lor din Egipt de deschiderea canalului Suez, ea continua să fie pentru toţi o preocupare ce nu se potrivea deloc cu fatalismul musulman. Instalaţiile acelea abandonate, cu fantastice maşinării de dragat prevăzute cu pârghii extraordinare, ca nişte braţe de monştri, cu excavatoare considerate pe bună dreptate nişte uriaşe caracatiţe terestre, jucau un rol fabulos în povestirile improvizatorilor din regiune, gen consumat cu aviditate de la poveştile din O mie şi una de nopţi încoace şi de la celelalte producţii ale nenumăraţilor povestitori arabi, persani sau turci.

Povestirile pomenite menţineau în spiritul indigenilor obsesia invaziei mării, trezind din nou amintirile celor de demult.

Or, nu va fi de mirare că, nu o singură dată, înainte de a fi arestat, Hadjar şi adepţii săi se dedaseră la diverse acte de agresiune în vremea despre care vorbim.

Expediţia inginerului urma, aşadar, să se desfăşoare sub protecţia unei escorte de spahii. Aceasta avea să stea sub ordinele căpitanului Hardigan şi ale locotenentului Villette şi ar fi fost greu de făcut o alegere mai bună, căci cei doi ofiţeri, cunoscători ai sudului şi purtători încununaţi de succes ai campaniei dure contra lui Hadjar şi a bandei sale, erau preocupaţi şi de măsurile de siguranţă ce trebuiau luate pentru viitor.

Căpitanul Hardigan era în toată puterea vârstei – abia treizeci şi doi de ani – inteligent, curajos, dar de un curaj ce nu excludea deloc prudenţa, obişnuit din plin cu asprimea climatului african, şi de o răbdare probată cu vârf şi îndesat în decursul diverselor sale companii. Era ofiţerul în cea mai completă accepţiune a termenului, militar de suflet, care nu vedea altă meserie pe lume decât cea de soldat. Dealtfel, fiind celibatar şi chiar fără rude apropiate, n-avea altă familie decât regimentul, n-avea alţi fraţi decât camarazii lui. În regiment era mai mult decât stimat, era iubit; cât despre oamenii săi, atât din dragoste cât şi din recunoştinţă, ar fi acţionat pentru el până la sacrificiu. Putea aştepta totul de la ei, fiindcă putea să le ceară totul.

În ce-l pri, veşte pe locotenentul Villette, va fi suficient să spunem că, brav precum căpitanul său, la fel de energic şi chibzuit ca el, şi tot ca el neobosit şi excelent călăreţ, îşi dăduse deja examenul cu prilejul expediţiilor anterioare. Era un ofiţer de nădejde, dintr-o familie bogată, de industriaşi, şi avea deschis în faţă un viitor strălucit. Ieşit printre primii de la şcoala din Saumur, urma să primească în curând un grad superior:

Locotenentul Villette era pe punctul de a fi chemat în Franţa când se hotărî expediţia prin Djerid. Aflând că avea s-o conducă Hardigan îl căută pe ofiţer şi-i spuse:

— Domnule căpitan, m-aş bucura mult să fiu cu dumneavoastră…

— Şi eu m-aş bucura mult dacă ai fi, răspunse căpitanul pe acelaşi ton, al unei bune şi sincere camaraderii.

— Tot aşa de bine m-aş putea întoarce în Franţa şi peste două luni.

— Tot aşa de bine, dragul meu Villette, ba chiar mai bine, fiindcă ai raporta acolo cele mai proaspete informaţii despre marea sahariană!

— Într-adevăr, domnule căpitan, şi o să vedem pentru ultima dată şoturile algeriene înainte ca ele să dispară sub ape…

— Dispariţie care, după câte se pare, va dura atâta cât va dura şi bătrâna Africă, răspunse Hardigan, adică tot atâta cât şi lumea noastră scăldată de razele lunii.

— Avem motive s-o credem, domnule căpitan! Prin urmare, ne-am înţeles… Şi voi avea plăcerea să fac împreună cu dumneavoastră această scurtă campanie… O simplă plimbare, fără îndoială…

— O simplă plimbare, cum spui, dragă Villette, mai ales de când am reuşit să curăţăm ţinutul de turbatul ăla de Hadjar.

— E o captură ce v-a făcut cinste, domnule căpitan.

— Şi dumitale la fel, Villette!

Se înţelege că dialogul dintre căpitanul Hardigan şi locotenentul Villette avusese loc înainte ca şeful tuareg să fi reuşit să scape din bastionul din Gabés. După evadarea sa, te puteai teme însă de noi agresiuni, ba mai mult, nimic nu i-ar fi fost mai uşor decât să provoace o răscoală a triburilor lui, cărora marea interioară urma să le modifice condiţiile de viaţă.

Expediţia avea deci nevoie de pază în înaintarea ei prin Djerid, iar căpitanul Hardigan îşi dădea toată osteneala în acest sens. Dacă sergentul-major Nicol n-ar fi făcut parte din escortă, faptul ar fi părut surprinzător. Unde mergea căpitanul Hardigan, mergea neapărat şi sergentul-major. Participase din plin la acţiunea ce adusese după sine capturarea lui Hadjar. Avea să fie şi în expediţia care-l va pune, poate, din nou pe căpitanul său în contact cu bandele tuarege.

La cei treizeci şi cinci de ani ai săi, subofiţerul avea deja vechime în slujbă, făcută în întregime la acelaşi regiment de spahii. Cele două galoane de sergent-major îi satisfăcuseră pe deplin ambiţia. Nu-şi dorea altceva decât să-şi asigure prin servicii folositoare o pensie binemeritată, dar cât mai târziu posibil; soldat cu o rezistenţă extraordinară, oricât de descurcăreţ ar fi fost, Nicol nu cunoştea decât disciplina. Această mare lege a existenţei, făcută parcă pentru el, ar fi vrut-o aplicată deopotrivă civililor ca şi militarilor. Totuşi, dacă admitea că omul fusese creat exclusiv ca să servească sub drapele, era de părere, iarăşi, că acesta n-ar fi fost desăvârşit dacă nu şi-ar fi găsit în cal complementul natural.

— Dă-i-nainte şi cu mine facem un singur tot. Eu sunt capul lui, iar el picioarele mele… Şi trebuie să recunoaşteţi că picioarele de cal sunt altfel croite pentru marş decât picioarele de om! Şi măcar de-am avea patru, dar n-avem decât două, când ne-ar trebui o jumătate de duzină!

După cum se vede, sergentul-major era dispus să invidieze miriapodele. Dar, în sfârşit, dincolo de glumă, el şi calul său erau făcuţi anume unul pentru altul.

Cu o talie deasupra celei mijlocii, cu umerii largi şi pieptul bine reliefat, Nicol ştiuse să rămână suplu şi ar fi făcut orice sacrificiu ca să nu ia proporţii. Dacă ar fi observat cel mai mic semn de îngrăşare, s-ar fi considerat cea mai nefericită dintre creaturi. Dealtfel, strângând cureaua pantalonului său bleumarin şi forţând în butoniere nasturii dolmanului, ştia prea bine să oprească orice asalt al obezităţii, dacă s-ar fi produs vreodată unul într-o constituţie atât de uscăţivă. Era roşcat acest Nicol, roşcat aprins, cu părul tuns perie, cu barbişon stufos, mustaţa deasă, ochii cenuşii rotiţi neîncetat în orbitele lor, cu privirea de o mare agerime, reuşind să distingă, precum rândunica, o muscă la cincizeci de paşi, ceea ce-i stârnea o profundă admiraţie brigadierului Pistache.

Tip vesel, brigadierul, totdeauna mulţumit, şi care la şaizeci de ani avea să arate la fel ca la douăzeci şi cinci, îndurând fără crâcnire foamea, chiar şi atunci când masa întârzia câteva ore, sau setea, chiar dacă izvoarele deveneau tot mai rare de-a lungul acelei nesfârşite întinderi arse de soarele saharian. Era unul dintre bravii meridionali din Provenţa care nu făcea deloc casă bună cu melancolia, iar majurul Nicol avea „slăbiciune” pentru el. Aşa că erau văzuţi împreună cel mai adesea, iar în tot cursul expediţiei unul avea să-l urmeze îndeaproape pe celălalt.

Când se stabilise că detaşamentul va fi alcătuit dintr-un anumit număr de spahii, că două căruţe trase de catâri vor transporta obiectele necesare taberei şi alimentele micii trupe, escorta inginerului de Schaller era cunoscută.

Dar, dacă nu e deloc cazul să vorbim în mod special despre caii pe care urmau să-i încalece ofiţerii şi oamenii lor, trebuie făcută o menţiune aparte în legătură cu cel al majurului Nicol şi, de asemenea, în legătură cu câinele care, la fel ca propria-i umbră, nu-l părăsea niciodată.

Calul primise de la stăpânul său semnificativul nume Dă-i-nainte, ceea ce se explică de la sine. Iar animalul confirma calificativul, fiind mereu gata s-o ia din loc, încercând necontenit să-i întreacă pe ceilalţi, încât trebuia să fii un călăreţ tot atât de bun ca Nicol pentru a-l ţine în rând. Cât priveşte restul, se ştie, omul şi animalul se înţelegeau excelent.

Dacă admiţi însă că pe un cal îl poate chema Dă-i-nainte, cum putea să-l cheme pe un câine Taie-cupa?… Avea el oare talentele unui Munito sau ale altor celebrităţi din rasa canină?… Apărea oare în reprezentaţiile de bâlci? Îl vedea publicul jucând cărţi…?

Nu, însoţitorul lui Nicol şi al lui Dă-i-nainte nu poseda niciunul dintre aceste talente de societate. Nu era decât un viteaz şi credincios animal care făcea cinste regimentului, deopotrivă iubit, răsfăţat, mângâiat de şefi ca şi de soldaţi. Dar adevăratul său stăpân era majurul, după cum prietenul său cel mai intim era Dă-i-nainte.

Or, Nicol făcuse o extraordinară pasiune pentru jocul de rams, la drept vorbind asta era singura lui pasiune, unica sa distracţie printre cele din garnizoană; cu greu ar fi admis că putea exista ceva mai atractiv la îndemâna muritorilor de rând; era, dealtfel, o adevărată forţă, iar numeroasele lui victorii îi aduseseră binemeritata poreclă de „mareşalul Rams”, care îl umplea de mândrie.

Ei bine, cu doi ani în urmă, Nicol dăduse o lovitură dintre cele mai răsunătoare, o lovitură senzaţională de care îi plăcea să-şi amintească. Aşadar la o masă într-o cafenea din Tunis, împreună cu doi dintre camarazii săi, cu cele treizeci şi două de cărţi etalate pe tăblie înaintea lor, iată că după o destul de lungă înfruntare, spre marea satisfacţie a celorlalţi, norocul şi măiestria sa dintotdeauna îl părăsiseră cu totul. Fiecare dintre cei trei adversari câştigase trei partide, era tocmai vremea să se întoarcă la garnizoană şi o ultimă partidă trebuia să hotărască victoria finală. Mareşalul Rams simţea că o scapă printre degete: era într-o zi cu ghinion. Fiecare jucător mai avea câte o singură carte în mână: cei doi adversari le aruncară pe masă, unul dama de cupă, celălalt regele de cupă, speranţa lor supremă. Puteau presupune că asul de cupă sau ultimul atu rămăseseră printre cele unsprezece cărţi nejucate.

— Taie-cupa! Strigă Nicol cu o voce răsunătoare, izbind masa cu pumnul, atât de puternic încât atuul său zbură până în mijlocul sălii.

Cine se duse atunci să ridice cartea cu delicateţe, cine o aduse înapoi între dinţi? Câinele, pe care până în acea zi memorabilă îl chemase Mişto.

— Mulţumesc, mulţumesc, camarade! Strigă majurul, atât de mândru de dubla sa victorie, de parcă ar fi cucerit două drapele inamice. Taie-cupa, înţelegi? Am tăiat cupa!

Câinelui îi scăpă un lung lătrat de satisfacţie.

— Aşa… Taie-cupa, repeta Nicol, n-o să te mai cheme Mişto, o să te cheme Taie-cupa!… Îţi convine?

Fără îndoială că noul nume îi mergea la inimă credinciosului animal, căci, după nişte ţopăieli înverşunate, sări pe genunchii stăpânului său şi era cât pe ce să-l răstoarne.

Mişto îşi uită curând numele vechi, înlocuit de cel nou, Taie-cupa, cu atâta demnitate făcut, de atunci încoace, cunoscut întregului regiment.

Nimeni nu se îndoia că proiectul unei noi expediţii nu putea fi primit decât cu o extremă încântare de sergentul-major Nicol şi de brigadierul Pistache. Dar, dacă ar fi să ne luăm după ei, bucuria lui Dă-i-nainte şi a lui Taie-cupa fu la fel de mare.

În ajunul plecării, în prezenţa brigadierului, majurul avu cu cei doi inseparabili o convorbire ce nu lăsa nici o îndoială în această privinţă.

— Ei bine, bătrâne Dă-i-nainte, prin urmare pornim în campanie? Zise Nicol, lovind uşor cu mâna gâtul calului.

S-ar părea că Dă-i-nainte a înţeles ce-i spunea stăpânul, căci slobozi un nechezat voios.

Acestui nechezat, Taie-cupa îi răspunse printr-o serie de scurte lătrături de plăcere, care nu trebuiau să fie înţelese greşit.

— Da, bunul meu câine, da… O să fii şi tu cu noi! Adăugă majurul pe când Taie-cupa ţopăia ca şi cum ar fi vrut să-i sară lui Dă-i-nainte în spinare.

Şi, de fapt, i se mai întâmplase de câteva ori să stea în şa, iar calul, după câte se părea, fu tot atât de bucuros să poarte câinele pe cât fu câinele de bucuros că era purtat de cal!

— Mâine plecăm din Gabčs, continuă sergentul-major, mâine luăm calea şoturilor! Sper că o să fiţi gata amândoi şi n-o să rămâneţi în urma altora!

Alt nechezat şi alte lătrături drept răspuns îndemnurilor făcute.

— Apropo, reluă Nicol, ştiţi că dracul ăla împieliţat de Hadjar a spălat putina pe furiş?… Afurisitul de tuareg pe care l-am prins împreună!

Dacă Dă-i-nainte şi Taie-cupa nu ştiau, o aflară atunci!… Ah! Ticălosul acela reuşise să scape!

— Ei bine, prieteni, declară majurul, e foarte posibil să-l întâlnim din nou, acolo, pe Hadjar şi-o să trebuiască să strângem în jurul lui semicercul.

Taie-cupa era gata să ţâşnească afară, iar Dă-i-nainte nu aştepta decât să fie încălecat de stăpânul său ca să-i calce pe urme.

— Pe mâine… pe mâine!… Repetă sergentul-major, retrăgându-se. Şi, cu siguranţă, pe vremea când animalele vorbeau, şi în mod neîndoielnic spuneau mai puţine prostii decât oamenii, Dă-i-nainte şi Taie-cupa ar fi răspuns:

— Pe mâine, dom’ majur… pe mâine!