Capitolul IX AL DOILEA CANAL.

Al doilea canal, cel ce lega Rharsa şi Melrir de şotul Djerid, avea o lungime cam de trei ori mai mică decât primul. Pe de altă parte, pe când relieful solului intre Gabčs ţi Rharsa atingea cote între cincisprezece ţi patruzeci ţi ţase de metri, el nu depăşea zece metri între ultimele două şoturi, la pragul Asloudje.

Mai trebuie menţionat şi faptul că, pe lângă Rharsa şi Melrir, existau acolo nişte depresiuni lungi de câţiva kilometri, de mai mare însemnătate fiind şotul El Asloudje, folosit la săparea canalului.

Pentru realizarea celui de-al doilea canal fusese nevoie, deci, de mai puţin timp decât în cazul primului, iar greutăţile întâmpinate erau şi ele mai puţine. Prin urmare, fusese atacat abia mai târziu. Lucrările definitive putând fi acum reluate de pe baza de operaţii şi de aprovizionare reprezentată de provincia Constantine, se stabilise înainte de plecarea expediţiei din Gabčs ca domnul de Schaller să găsească în Melrir, la capătul celui de-al doilea canal, sub conducerea unui foarte competent agent de la Drumuri şi Poduri, un şantier plin de lucrători care, după călătoria cu trenul până la Biskra şi în caravană de-a lungul Farfariei, urmau să intre în legătură cu el imediat ce se vor fi instalat.

Odată constatat stadiul lucrărilor, domnului de Schaller nu-i mai rămânea decât să-şi continue drumul pe marginea şotului spre a reveni în punctul de plecare, şi inspecţia era gata.

Când detaşamentul ajunse la capătul Rharsei, inginerul fu foarte surprins că nu găsea acolo pe niciunul dintre muncitorii arabi sau străini trimişi de la Biskra de către Societate.

Ce-ar fi putut să se întâmple? În orice caz era cam îngrijorător, mai ales după atacul asupra caravanei şi reapariţia lui Hadjar. Avusese oare loc vreo modificare în program, fără ca inginerul să poată fi prevenit la timp, ori vreo schimbare de ultimă oră în conducere?

Domnul de Schaller rămase pe gânduri, însă căpitanul Hardigan îl întrebă:

— În această secţiune lucrările nu erau terminate?

— Ba da, răspunse domnul de Schaller, iar rapoartele cunoscute de noi spun că tăierea pragurilor dintre porţiunile inundabile trebuie să fi fost împinsă, asigurându-se panta necesară, până la Melrir, care se află aproape în întregime sub nivelul mării.

— De ce să te mai miri atunci că muncitorii nu sunt acolo?

— Pentru că de vreo câteva zile şeful lucrărilor ar fi trebuit să-şi trimită câţiva oameni în întâmpinarea mea, iar dacă mă gândesc bine, nu văd nici un motiv pentru care ei să fi întârziat la Biskra sau în Melrir.

— Atunci, cum îţi explici dumneata această absenţă?

— Nu mi-o pot explica, mărturisi inginerul, dacă nu cumva vreun incident i-o fi reţinut pe şantierul principal, aflat la cealaltă extremitate a canalului.

— Ei bine, ne vom lămuri curând, zise căpitanul Hardigan.

— Şi totuşi, mă supără, iar în acelaşi timp sunt foarte preocupat de faptul că n-am întâlnit aici oamenii de care aveam nevoie şi a căror absenţă îmi încurcă proiectele.

— Câtă vreme se pregăteşte tabăra, n-ai vrea să mergem puţin mai încolo? Propuse căpitanul Hardigan.

— Cu plăcere răspunse domnul de Schaller.

Fu chemat sergentul-major. Primi ordin să organizeze popasul de noapte lângă un pâlc de palmieri crescuţi în marginea canalului. La adăpostul copacilor înverzea iarba. Un pârâiaş, curgea pe sub ei. Nu lipsea deci nici apa, nici păşunea; cât despre proviziile proaspete, puteau fi făcute cu uşurinţă în una dintre oazele de pe malul şotului Asloudje.

Nicol execută imediat ordinele căpitanului, iar spahiii luară măsurile obişnuite pentru camparea în asemenea condiţii.

Domnul de Schaller şi cei doi ofiţeri, profitând de ultima oră din zi, o apucară pe malul nordic, cu intenţia de a înainta cam un kilometru.

Excursia îi permise inginerului să constate că săpătura era, în acel punct, terminată în întregime şi că ansamblul lucrărilor se menţinea şi el în starea bună la care se aşteptau. Canalul dintre cele două şoturi permitea cu uşurinţă trecerea apelor deversate de Rharsa după ce aceasta le va fi primit din golf, iar panta era conformă cu planurile inginerilor.

Domnul de Schaller şi însoţitorii săi nu-şi prelungiră plimbarea dincolo de un kilometru. Dealtfel, cât putură străbate cu privirea în direcţia lui El Asloudje, acea porţiune a canalului era pustie. Aşa că, vrând să se întoarcă înainte de căderea nopţii, inginerul, căpitanul Hardigan şi locotenentul Villette apucară din nou drumul taberei.

Acolo, în cortul deja ridicat, domnul François le servi cina cu obişnuita lui promptitudine. Fură luate măsuri pentru paza de noapte şi nu le mai rămânea decât să-şi adune, într-un somn bun, forţele necesare etapelor din ziua următoare.

Deşi în timpul excursiei lor domnul de Schaller şi cei doi ofiţeri nu zăriseră pe nimeni, deşi acea parte a canalului le păruse pustie, în realitate nu era deloc aşa. Nici o îndoială totuşi în privinţa faptului că echipa nu mai era acolo, iar inginerul nu remarcase în zonă nici o urmă de lucrare recentă.

El şi ofiţerii fuseseră văzuţi însă de doi oameni pitiţi după nişte tufe dese de dris, într-o scobitură făcută de dune.

Cu siguranţă că, dacă Taie-cupa ar fi fost prin apropiere, i-ar fi descoperit pe cei doi. Aceştia avură mare grijă să nu fie văzuţi. De la mai puţin de cincizeci de paşi urmăriră trecerea străinilor care se plimbau în lungul malului, îi revăzură la întoarcere. Abia când se lăsară primele umbre ale amurgului îndrăzniră să se apropie de tabără.

Apropierea lor îl făcu pe Taie-cupa să dea câteva semne de nelinişte şi să mârâie surd. Dar sergentul-major îl potoli, după ce aruncase o privire afară, încât câinele reveni să se culce lângă stăpânul lui.

Mai întâi, indigenii se opriseră la liziera micii dumbrăvi. La ora opt se făcea deja noapte, deoarece crepusculul e de scurtă durată la această latitudine. Nu exista nici o îndoială că intenţionau să spioneze mai de aproape detaşamentul care făcuse popas la intrarea în cel de-al doilea canal. De ce venise şi de cine era condus?

Că acei călăreţi aparţineau unui regiment de spahii, asta o ştiau, căci îi zăriseră pe cei doi ofiţeri pe când se plimbau însoţiţi de inginer. Dar câţi oameni făceau parte din detaşament şi ce transportau spre Melrir? Iată ce voiau neapărat să afle.

Cei doi indigeni părăsiră, prin urmare, liziera; se târâră prin iarbă, trecând de la un copac la altul. În întuneric putură să descopere conurile întinse la intrarea în dumbravă şi caii culcaţi pe păşune.

În momentul acela mârâitul câinelui îi puse în gardă şi se întoarseră spre dune, fără ca prezenţa lor să fi fost bănuită în tabără. Când nu se mai temeau că vor fi auziţi, începură să vorbească:

— Aşa deci… E chiar el… Căpitanul Hardigan?

— Da! Cel care l-a luat prizonier pe Hadjar.

— Şi ofiţerul de lângă el?

— Locotenentul lui. I-am recunoscut.

— Cum te-ar fi recunoscut şi ei, cu siguranţă.

— Dar pe tine… Nu te-au întâlnit nicicând?

— Nicicând.

— Bun! Ar fi posibil… Îmi închipui… Iată o ocazie de care ar trebui să profităm. Care nu va mai apărea…

— Iar dacă acest căpitan şi locotenentul lui ajung în mâinile lui Hadjar…

— N-au să mai scape… Aşa cum a scăpat Hadjar din bastion.

— Erau doar trei când i-am descoperit, observă unul dintre indigeni.

— Da, însă nici cei aşezaţi acolo, în tabără, nu-s chiar atât de mulţi, răspunse celălalt.

— Cine să fie al treilea? Nu-i ofiţer.

— Nu… Vreun inginer de la blestemata lor de Companie! O fi venit cu escorta să mai vadă o dată lucrările de la canal, înainte de-al umple cu apă. Ăştia se îndreaptă spre Melrir… Iar când ajung la şot… Când vor vedea…

— Că nu-l mai pot inunda! Strigă cel mai nervos dintre cei doi. Şi că marea lor sahariană rămâne baltă… Se vor opri… N-au să meargă mai departe… Şi atunci, vreo câteva sute de oameni de nădejde…

— Dar cum să-i prevenim, ca să vină la timp?

— Oaza Zenfig e la numai douăzeci de leghe… Iar dacă detaşamentul se opreşte la Melrir… Şi dacă ar putea fi reţinuţi acolo câteva zile…

— Nu-i imposibil. Mai ales acum, că nu vor mai avea motive să plece mai departe.

— Iar dacă aşteaptă ca apele golfului să se reverse peste şot, îşi pot săpa mormântul în locul acela, căci vor fi morţi cu toţii înainte de-a ajunge marea acolo! Să mergem, Harrig… Vino!

— Da… Te urmez, Sohar!

Erau chiar acei doi tuaregi care participaseră la evadarea lui Hadjar: Harrig, cel ce aranjase afacerea cu negustorul din Gabčs; Sohar, însuşi fratele căpeteniei de bandă. Se smulseră din loc şi porniră spre Melrir.

A doua zi, la o oră după răsăritul soarelui, căpitanul Hardigan dădu semnalul de plecare. Cu caii pregătiţi, oamenii se urcară în şa, iar mica trupă se înşiră, în ordinea obişnuită, de-a lungul malului nordic al canalului.

Proaspăt şi îngrijit ras, domnul François îşi ocupa locul său în partea dinainte a convoiului şi, cum brigadierul Pistache călărea pe alături, discutau voios despre una, despre alta.

— Ei bine, merge-merge, domnule François? Întrebă Pistache cu ştiutul său ton de bună dispoziţie.

— Minunat, răspunse vrednicul servitor al domnului de Schaller.

— Excursia asta nu vă produce prea multe neplăceri şi osteneală?

— Nu, brigadiere… Nu-i decât o plimbare printr-o ţară ciudată.

— Şotul o să se schimbe zdravăn, după inundare…

— O să se schimbe mult, într-adevăr, răspunse domnul François cu o voce măsurată şi gravă.

Căci omul acela minuţios şi metodic nu şi-ar fi mâncat cuvintele.

Dimpotrivă, le gusta şi le sugea, aşa cum face un degustător priceput cu o porţie fină.

— Şi când mă gândesc, reluă Pistache, că aici, pe unde calcă armăsarii noştri, vor înota peşti şi vor trece vapoare…

— Aşa-i, brigadiere… Peşti de toate soiurile, şi marsuini.

— Şi balene, adăugă Pistache.

— Balene nu… Nu cred, brigadiere. În mod precis nu va fi destulă apă pentru ele.

— O, domnule François, după cum ne spunea majurul nostru, apa o să aibă douăzeci de metri adâncime la Rharsa şi douăzeci şi cinci la Melrir!

— Nu peste tot, brigadiere, şi să ştii că au ceva nevoie de apă aceşti uriaşi ai lumii submarine, ca să se poată zbengui şi răsufla după bunul lor plac!

— Răsuflă tare, domnule François?

— Ar umple foalele unui furnal înalt sau orgile tuturor catedralelor din Franţa!

Şi vom fi de acord că domnul François fu satisfăcut de răspunsul său fără replică, răspuns ce-l ului întrucâtva pe bravul Pistache. Apoi reluă, descriind cu mâna perimetrul noii mări:

— Văd de pe-acum marea asta interioară, brăzdată de vapoare şi de veliere ce trec din port în port, făcând după puterile lor cabotaj, şi ştii care e dorinţa mea cea mai aprinsă, brigadiere?

— Rostiţi-o, domnule François.

— Aş vrea să fiu la bordul primului vapor care va naviga pe apele noi ale acestor străvechi şoturi algeriene! Şi contez puţin pe faptul că domnul inginer o să se îmbarce pe nava aceea, aşa că voi da ocol împreună cu el mării pe care am făcut-o cu propriile noastre mâini.

Într-adevăr, vrednicul domn François nu era departe de a crede că ajunsese întrucâtva colaboratorul stăpânului său la viitoarea înfăptuire a mării sahariene.

La urma urmelor – şi cu această dorinţă brigadierul Pistache încheie interesanta conversaţie – din moment ce expediţia începuse atât de bine, puteai spera că se va sfârşi la fel.

Mergând ca şi până atunci în două etape zilnice de mars, fiecare de câte şapte-opt kilometri, domnul de Schaller socotea că va ajunge curând la capătul celui de-al doilea canal. Când detaşamentul avea să se afle la marginea depresiunii Melrir, urma să se ia hotărârea de a înconjura şotul fie prin nord, fie prin sud. De fapt, asta nu avea nici o importanţă, fiindcă inginerul prevăzuse o cercetare a întregului său perimetru.

Prima parte a canalului se putu parcurge într-o singură etapă. Secţiunea pleca din Rharsa şi ajungea în mica depresiune cunoscută sub numele de El Asloudje, între nişte dune cu înălţimea variind de la şapte la zece metri.

Dar, înainte de a sosi în Melrir, trebuia să traversezi sau să mergi de-a lungul unor şoturi mai mici, înşirate în toate sensurile şi făcând o linie aproape continuă de depresiuni mai puţin adânci, între maluri nu prea ridicate, şi pe care apele Mediteranei trebuiau să le inunde neapărat. Astfel apărea nevoia unei balizări, de la o albie la alta, menită să indice drumul prin aceste şoturi navelor de tot felul ce nu vor întârzia să-şi facă apariţia pe marea cea nouă, creată prin priceperea şi voinţa oamenilor. Nu se procedase oare tot aşa la săparea canalului Suez, în trecerea lui peste lacurile de coastă, unde navele nu puteau fi conduse fără asemenea indicaţii precise?

Pe acolo, de asemenea, lucrul avansase binişor; maşini puternice săpaseră şanţuri adânci până la Melrir. Şi, oare, ce nu se va putea încerca mâine, dacă va fi nevoie, cu maşinile pe care le avem acum, uriaşe instalaţii de dragat, perforatoare capabile să străpungă orice, transportoare circulând pe căi ferate provizorii, în sfârşit, tot materialul acela formidabil, nebănuit de căpitanul Roudaire şi de succesorii săi, dar pe care inventatorii şi constructorii îl imaginaseră şi îl construiseră de-a lungul anilor scurşi între debutul execuţiei proiectului Roudaire, cel şi mai avansat al Companiei franco-străine, abandonat şi el, cum se ştie, şi reluarea afacerii de către Societatea franceză a mării sahariene, sub conducerea domnului de Schaller.

Tot ce fusese făcut până atunci rămăsese într-o stare destul de bună, după cum prevăzuse inginerul cu prilejul atât de elocventei sale conferinţe din Gabčs, vorbind despre esenţialele calităţi conservante ale climatului african, care pare să păstreze perfect până şi ruinele dezgropate de sub nisip nu demult. O pustietate absolută domnea însă în jurul lucrărilor de canalizare, aproape sau chiar deplin încheiate. Unde cu puţin timp în urmă se manifestase agitaţia unei mulţimi de lucrători, mai rămăsese doar liniştea sumbră a locurilor depopulate, părăsite de orice suflare omenească, încât numai lucrările abandonate dovedeau că activitatea, perseverenţa şi energia omului trecuseră pe acolo şi dăduseră pentru moment singuraticelor regiuni o aparenţă de viaţă.

Ceea ce făcea domnul de Schaller era, aşadar, o inspiraţie întreprinsă în singurătate, înainte de a duce la bun sfârşit noi proiecte despre care aveai toate motivele să crezi că sunt şi definitive. Singurătatea aceea era însă, atunci, parcă şi mai îngrijorătoare, iar inginerului nu-i venea deloc la îndemână că nu vedea nici un om al echipei din Biskra venindu-i în întâmpinare, aşa cum se stabilise.

Decepţia era crudă, dar, reflectând, domnul de Schaller îşi spunea că de la Biskra la Rharsa nu se ajunge chiar aşa cum ai merge de la Paris la Saint-Cloud şi că, pe o rută atât de lungă, putea să se producă orice incident, încurcând socotelile iniţiale şi modificând orarele. Şi totuşi nu, nu era posibil, din moment ce agentul îi telegrafiase la Gabčs, de la Biskra, că totul mersese bine până la sosirea în acest oraş, şi conform instrucţiunilor primite chiar din Paris. Prin urmare, pe traseu, poate că în regiunea mlăştinoasă, adesea inundată şi nu prea cunoscută a Farfariei, între Biskra şi punctul din Melrir unde trebuiau să ajungă şi ei curând, ceva neprevăzut i-o fi oprit din drum pe cei însărcinaţi să-l aştepte.

Odată lansat pe câmpul ipotezelor, nu mai poţi ieşi de acolo. Una o urmează pe cealaltă într-un ritm obsesiv, iar ele îi chinuiau acum domnului de Schaller mintea, fără să-i dea vreo explicaţie cât de cât plauzibilă sau chiar verosimilă. Pe nesimţite, surpriza şi neplăcerea se transformară în reală nelinişte, iar prima etapă se încheie fără ca fizionomia sa morocănoasă să se fi schimbat. În consecinţă, căpitanul Hardigan consideră necesar să lămurească lucrurile.

Din ordinul său, sergentul-major împreună cu câţiva călăreţi trebuiau să cerceteze zona pe o adâncime de unu sau doi kilometri, de o parte şi de alta a canalului, în vreme ce restul detaşamentului îşi continua marşul.

Regiunea era pustie, sau, mai exact, părea să fi fost părăsită de curând. La sfârşitul celei de-a doua etape, detaşamentul făcu popas de noapte în capătul micului şot. Locul era absolut deschis; nici o oază prin împrejurimi. Până acum nu campaseră niciodată în condiţii atât de neprielnice. Nici copaci, nici păşuni. Nimic în afară de acel reg unde nisipul se amestecă din belşug cu pietrişul, iar solul rămâne fără urmă de verdeaţă.

Convoiul căra însă destul nutreţ încât să asigure hrana cailor. Dealtfel, pe marginea depresiunii Melrir, mergând din oază în oază, mica trupă avea să se poată aproviziona în continuare cu uşurinţă. În lipsa uedurilor, găsiră din fericire mai multe ras sau izvoare, la care oamenii şi animalele îşi putură potoli setea; ai fi crezut că le seacă, atât de cumplită fusese căldura zilei.

Noaptea fu liniştită şi foarte luminoasă, o noapte cu lună plină pe un cer năpădit de stele; ca de obicei, supravegheară atent împrejurimile. De fapt, în câmp deschis, nici Sohar şi nici Harring n-ar fi putut da târcoale taberei fără să fie văzuţi.

Nici nu s-ar fi expus, dealtfel, fiindcă planul lor prevedea, fără îndoială, ca inginerul, căpitanul Hardigan şi spahiii să pătrundă mai adânc în partea algeriană a şoturilor.

A doua zi, la prima oră, tabăra fu ridicată. Domnul de Schaller dădea zor să ajungă la capătul canalului.

Acolo, deschiderea prin care apele golfului Gabčs urmau să pătrundă în Melrir era făcută.

Nici urmă, însă, de echipa din Biskra, a cărei absenţă rămânea un mister. Ce i se putuse întâmpla?

Domnul de Schaller se pierdea în presupuneri. Sosit la locul de întâlnire cu exactitate fixat, nu găsi pe niciunul dintre cei aşteptaţi, iar lipsa lor i se păru plină de ameninţări.

— E limpede că s-a întâmplat ceva grav! Nu contenea el să repete.

— Mă tem că da, mărturisi la rândul său căpitanul Hardigan. Să încercăm să ajungem la Melrir înainte de căderea nopţii.

Pauza de amiază fu scurtă. Caii rămaseră înhămaţi la căruţe, unii, iar ceilalţi cu şeile pe ei. Se opriră doar atâta cât să mănânce ceva.

Era destul timp pentru odihnă după ultima etapă de marş.

Pe scurt, fară să fi întâlnit pe nimeni în cale, detaşamentul se grăbi în aşa chip încât, spre orele patru după-amiază, apărură înălţimile ce încadrează şotul în partea aceea. În dreapta. la kilometrul 347, se afla ultimul şantier al Companiei ajunse la capătul lucrărilor; apoi, plecând din acest punct, nu mai era de traversat decât şotul Melrir şi, pe la intrarea sa, şotul Sellem, ca să ajungi la cotele mai ridicate.

Locotenentul Villette făcu observaţia că nici o dâră de fum nu se înălţa la orizont şi nu se auzea nici un zgomot.

Caii fură zdravăn îndemnaţi şi, cum câinele o lua înainte, Nicol nu-şi putu opri calul să se avânte pe urmele lui Taie-cupa.

De fapt, galopau cu toţii şi, în mijlocul unui nor de praf, spahiii ajunseră la gura canalului.

Acolo, ca şi la Rharsa, nimic nu vestea apariţia echipei ce trebuia să vină de la Biskra, iar surpriza şi uluirea inginerului şi a tovarăşilor lui fură imense când descoperiră şantierul răvăşit, o parte a canalului astupată printr-un baraj de nisip, încât apele n-ar fi putut să se mai reverse în adâncurile şotului Melrir înainte de a se reorganiza complet lucrările în acest punct.