Capitolul VIII

ŞOTUL RHARSA.

Pentru noaptea de 4 spre 5 aprilie, tabăra se făcu la poalele dunelor care, destul de înalte, încadrau intrândul. Locul nu oferea nici un adăpost. Mica trupă lăsase ultimii copaci ai acelui ţinut dezolant cu vreo trei sau patru kilometri în urmă, între Nefta şi şot. Ajunseseră în deşertul nisipos, cu vagi urme de vegetaţie, Sahara în toată ariditatea ei.

Corturile fuseseră ridicate. Încărcate la Nefta, căruţele transportau hrana oamenilor şi a cailor pe mai multe zile. Dealtfel, înconjurând Rharsa, inginerul urma să se oprească în oazele destul de numeroase de pe marginea depresiunii, unde se găsea din abundenţă nutreţul proaspăt pe care l-ai fi căutat zadarnic în interiorul şotului.

Tocmai asta le explica domnul de Schaller căpitanului Hardigan şi locotenentului Villette, reuniţi în acelaşi cort înainte de cina pe care domnul François se pregătea s-o servească. Întins pe masă, un plan al Rharsei îi ajuta să cunoască aspectul locurilor. Cu limita sa meridională trecând de paralela 34, şotul se rotunjeşte spre nord, peste regiunea mărginită de munţii Aures, în apropierea târgului Chebika. Lungimea sa maximă, măsurată exact pe latitudinea de 34 de grade, este de şaizeci de kilometri, dar suprafaţa submersibilă nu trece de o mie trei sute de kilometri pătraţi, adică, aşa cum aprecia inginerul, de trei-patru ori suprafaţa Câmpului lui Marte din Paris.

— Eh, observă locotenentul Villette, ceea ce este enorm pentru un Câmp al lui Marte, pare destul de modest pentru o mare…

— Fără îndoială, locotenente, răspunse domnul de Schaller. Dar dacă adaugi la asta suprafaţa şotului Melrir, cu alte cuvinte şase mii de kilometri pătraţi, avem în total şapte sute douăzeci de mii de hectare destinate mării sahariene. Şi, în fond, e foarte posibil ca, în timp, acţiunea apelor să conducă la ocuparea depresiunilor Djerid şi Fedjedj.

— Observ, dragă prietene, spuse căpitanul Hardigan, că mereu contezi pe această eventualitate. Oare viitorul ne-o rezervă?

— Cine poate citi viitorul? Întrebă domnul de Schaller. Planeta noastră a asistat în mod cert la lucruri şi mai extraordinare, şi nu-ţi ascund că această idee, fără să mă obsedeze, mă cucereşte uneori. Ai auzit cu siguranţă vorbindu-se despre un continent dispărut, numit Atlantida; ei bine, nu o mare sahariană stă astăzi peste el, ci chiar Oceanul Atlantic, între latitudini perfect determinate. Şi mai sunt exemple de asemenea cataclisme, de proporţii mai mici, e adevărat; aminteşte-ţi ce s-a petrecut în secolul al XIX-lea, cu prilejul teribilei erupţii din Krakatoa16. Aşa că de ce nu s-ar putea întâmpla mâine ce s-a mai produs şi ieri?

— Viitorul este marea cutie cu surprize a omenirii, aprecie locotenentul Villette, râzând.

— Exact, scumpul meu locotenent, afirmă inginerul, iar când se va goli…

— Ei bine, atunci va fi sfârşitul lumii, conchise căpitanul Hardigan.

— Apoi, punând degetul pe hartă, acolo unde se termina primul canal, lung de două sute douăzeci şi şapte de kilometri, întrebă:

— N-ar trebui înfiinţat un port chiar aici?

— Ba da, pe malurile intrândului, răspunse domnul de Schaller, şi există toate motivele să credem că va fi unul dintre cele mai frecventate porturi ale mării sahariene. Planurile se află în studiu şi, cu siguranţă, se vor construi aici case şi magazine, antrepozite şi un bastion, pentru vremea când Rharsa va deveni navigabilă. În plus, la extremitatea orientală a şotului, târgul La Hammâ este deja pe cale de a se transforma în sensul importanţei maritime şi comerciale pe care contase în varianta primului traseu, asigurându-şi probabil, în ciuda schimbării, poziţia de port avansat al Gafsei.

Ca acest târg, indicat de inginer pe hartă la extremitatea depresiunii Rharsa, să devină un port comercial chiar în inima Djeridului, iată un vis care altădată ar fi părut irealizabil. Şi totuşi, geniul uman urma să-l prefacă în realitate. Localitatea nu avea să regrete decât un singur lucru, şi anume că primul canal nu se putuse vărsa chiar lângă porţile ei. Se cunosc însă motivele pentru care inginerii fuseseră nevoiţi să pătrundă în şot prin intrândul botezat deocamdată Golful Roudaire, în aşteptarea clipei când acesta va fi numele unui port nou, fără îndoială cel mai impresionant din zona mării sahariene.

Căpitanul Hardigan îl întrebă pe domnul de Schaller dacă avea de gând să conducă expediţia de-a dreptul prin Rharsa, pe întreaga ei lungime.

— Nu, răspunse inginerul, vreau să văd malurile şotului; sper să regăsesc materiale preţioase care ne-ar putea fi utile, fie aici, fie în altă parte de vreme ce le avem la îndemână. Chiar dacă sunt în mod precis inferioare celor de azi; însă acestea din urmă trebuie procurate abia de acum înainte.

— Caravanele nu preferau oare să traverseze şotul? Întrebă locotenentul Villette.

— Şi încă îl mai traversează, scumpul meu locotenent, deşi e o rută destul de periculoasă, pe un teren instabil; dar e mai scurtă şi chiar mai puţin obositoare decât un marş făcut de-a lungul malurilor năpădite de dune. Totuşi, pe un asemenea drum vom merge noi, spre vest, până în punctul unde începe cel de-al doilea canal; apoi, la întoarcere, după ce vom fi parcurs perimetrul şotului Melrir, putem urma limita nordică a Rharsei şi ajungem la Gabčs mai repede decât am venit încoace.

Conform planului dinainte stabilit, după explorarea celor două canale inginerul ar fi refăcut întreaga circumferinţă a noii mări.

A doua zi, domnul de Schaller şi cei doi ofiţeri trecură în fruntea detaşamentului. Taie-cupa alerga în faţă, stârnind stoluri de sturzi ce-şi luau zborul indispuşi. Se mergea pe partea interioară a înaltelor dune din marginea solului. Era exclus ca pe acolo suprafaţa lichidă, întinzându-se, să poată depăşi marginile depresiunii, aşa cum se temeau unii. Malurile ridicate, semănând întrucâtva cu tamponul pragului Gabčs, n-ar fi cedat la presiunea apei, încât partea meridională a Djeridului rămânea în afara oricărui pericol.

Tabăra fusese ridicată de la primele ore ale zilei. Marşul se desfăşura în ordinea obişnuită. Parcursul cotidian nu trebuia modificat, aşa că făceau în medie doisprezece până la cincisprezece kilometri, în două etape.

Domnul de Schaller voia mai cu seamă să verifice ţărmul ce urma să cuprindă apa noii mări, şi dacă nu cumva exista riscul ca aceasta, ieşind dintre limitele ei, să inunde regiunile vecine. Prin urmare, mica trupă se ţinea pe lângă dunele de nisip care se perindau de-a lungul şotului, în direcţia vest. Realizându-şi proiectul, se părea dealtfel că omul nici nu trebuise să modifice opera naturii. Dacă fusese sau nu fusese cândva un lac, Rharsa era în schimb pregătită să fie, iar apele aduse de primul canal din golful Gabčs aveau să intre cu precizie între hotarele stabilite.

Totuşi, neabătându-se de la rută, puteau observa o mare parte din depresiune. Sub razele soarelui, suprafaţa acestei cuvete aride sclipea ca şi cum ar fi fost alcătuită dintr-un strat de argint, de cristal sau de camfor. Ochii nu puteau suporta strălucirea şi trebuia să-i aperi cu ochelari fumurii ca să te fereşti de oftalmiile atât de frecvent întâlnite din cauza arzătoarei lumini a Saharei. Ofiţerii şi trupa se pregătiseră în mod special pentru asta. Majurul Nicol achiziţionase nişte ochelari adecvaţi până şi pentru calul său. Dar, după câte se părea, lui Dă-i-nainte nu-i prea conveneau ochelarii. Era cam caraghios, iar în spatele acelui aparat optic Taie-cupa nu-şi mai recunoştea prietenul. Aşa că până la urmă nici Dă-i-nainte şi nici ceilalţi cai nu fură înzestraţi cu mijloacele de protecţie indispensabile stăpânilor lor.

În rest, şotul avea exact aspectul lacurilor saline care seacă vara sub acţiunea căldurilor tropicale. Dar o parte a stratului lichid, prinsă sub nisipuri, degajă gazele conţinute şi solul se umple de umflături ce-l fac să semene cu un câmp presărat cu muşuroaie; cât despre fundul şotului, inginerul îi informă pe cei doi ofiţeri că era compus din nisip roşu de cuarţ amestecat cu sulfat şi carbonat de calciu. Stratul acela era acoperit de eflorescenţe formate din sulfat de sodiu şi clorură de sodiu, o veritabilă crustă de sare. Dealtfel, terenurile pliocenului17, caracteristice pentru şoturi şi pentru mlaştinile ascunse, conţin gips şi sare din belşug.

E bine să spunem că în acea perioadă a anului Rharsa nu era încă golită de toată apa adusă de ueduri în decursul iernii. Îndepărtându-se uneori de ghourd, adică de dunele cu pantă abruptă, caii se opreau la marginea unor gropi cu apă stătută.

De departe, căpitanul Hardigan avu impresia că descoperă un grup de călăreţi arabi umblând încoace şi încolo peste întinderile pustii ale şotului; dar, când oamenii lui se apropiară, întreaga trupă o întinse, nu tocmai în galop, ci bătând din aripi.

Era de fapt un stol de flamingo albaştri şi roz, al căror penaj amintea de culorile unei uniforme. Oricât de repede porni Taie-cupa în urmărirea lor, nu reuşi să-i ajungă pe acei magnifici reprezentanţi ai familiei de picioroange. Reuşi, în schimb, să ridice în cale miriade de zburătoare, şi ce de ţipete străpungeau spaţiul odată cu păsările bu-habibi, asurzitoare vrăbii ale Djeridului!

Avansând pe la marginea Rharsei, detaşamentul avea să găsească uşor locuri de tabără pe care nu le-ar fi aflat în centrul depresiunii. Asta şi din cauză că şotul era în întregime inundabil, pe când anumite părţi din Melrir, cu cotă pozitivă, aveau să rămână deasupra după pătrunderea apelor din Mediterana. Mergeau deci din oază în oază, unele mai mult, altele mai puţin locuite, sortite să devină marsâ, adică porturi sau golfuleţe ale noii mări. Sunt cunoscute sub numele de toual în limba berberă şi, în aceste oaze, solul îşi redobândeşte întreaga fertilitate, reapar în număr destul de mare arborii, palmierii şi ceilalţi, nu lipsesc nici păşunile, aşa că Dă-i-nainte şi camarazii lui n-aveau de ce să se plângă de lipsa nutreţurilor. Imediat ce treceai însă de oaze, solul îşi recăpăta brusc ariditatea obişnuită. După un mourdj ierbos, apărea deodată reg-ul, un teren întins, alcătuit din pietriş şi nisip.

Totuşi, este locul să observăm că recunoaşterea se făcea fără prea mari probleme în lungul limitei sudice a şotului Rharsa. E adevărat că, atunci când nici un nor nu domolea arşiţa soarelui, lângă dune căldura îi punea serios la încercare pe oameni şi pe cai. Dar, în sfârşit, ofiţerii din Algeria şi spahiii sunt deja obişnuiţi cu clima fierbinte, iar în ce-l priveşte pe domnul de Schaller, era şi el un african bronzat de soare şi de explorări, încât tocmai din acest motiv i se încredinţase conducerea lucrărilor definitive la marea sahariană.

Cât priveşte pericolele, ele ar fi putut să apară doar dacă s-ar fi mers peste acele hofra ale şotului care sunt depresiunile cele mai adânci, cu pământ mişcător ce nu oferă nici un sprijin statornic; pe traseul urmat de expediţie, însă, nimeni nu avea de ce să se teamă de asemenea împotmoliri.

— Pericolele acelea sunt cât se poate de grave, repeta inginerul, iar la săparea canalului peste lacurile secate ale Tunisiei au existat nenumărate prilejuri să te convingi că-i adevărat.

— Chiar aşa, adăugă căpitanul Hardigan, chiar şi domnul Roudaire vedea în asta una dintre dificultăţile ce stăteau în calea topografierii şoturilor Rharsa şi Melrir. Nu povesteşte el că uneori se scufunda până la genunchi în nisipul sărat?

— Şi n-a spus decât adevărul, adăugă domnul de Schaller. Aceste depresiuni sunt pline de gropi cărora arabii le zic „ochiuri de mare”, iar sondele nu pot să le dea de fund. Astfel că întotdeauna te poţi aştepta aici la accidente. În timpul unei expediţii de recunoaştere a lui Roudaire, unul din călăreţi se scufundă cu cal cu tot într-una din acele crevaşe, iar camarazii lui n-au reuşit să-l scoată nici măcar cu douăzeci de vergele de puşcă puse cap la cap…

— Aşadar, să fim prevăzători, recomandă căpitanul Hardigan, nici o măsură de prudenţă nu e în plus. Oamenii mei n-au voie să se îndepărteze de dune atâta vreme cât n-am stabilit exact starea solului. Şi tot mă tem că diavolul ăsta de Taie-cupa, care aleargă ca un bezmetic în toate părţile, o să dispară la un moment dat pe neaşteptate. Nicol nu-l mai poate ţine în loc.

— Ar fi tare necăjit dacă i s-ar întâmpla câinelui o asemenea nenorocire! Declară locotenentul Villette.

— Iar Dă-i-nainte, adăugă căpitanul, sunt sigur că ar muri de durere!

— E o prietenie cu totul aparte între aceste două animale, observă inginerul.

— Absolut, zise locotenentul Villette. Cel puţin Oreste şi Pilade, Nisus şi Eurial, Damon şi Pithias, Ahile şi Patrocle, Alexandru şi Ephestion, Hercule şi Pirithous erau din aceeaşi rasă, dar un cal şi un câine…

— Şi un om, poţi adăuga, locotenente, conchise căpitanul Hardigan, căci Nicol, Dă-i-nainte şi Taie-cupa formează un grup de prieteni inseparabili în care omul intră cu o treime, iar animalele cu două.

Ceea ce spunea inginerul despre pericolele conţinute în solul mişcător al şoturilor nu era deloc exagerat. Şi totuşi, caravanele preferau să treacă prin Melrir, Rharsa şi Fedjedj.

Ruta aceasta le scurta traseul, iar drumul făcut pe teren neted era mai uşor. Ele mergeau însă întotdeauna însoţite de ghizi care cunoşteau perfect părţile lacustre ale Djeridului, ştiind să evite smârcurile primejdioase.

De la plecarea din Gabčs, detaţamentul nu întâlnise încă niciuna din caravanele ce transportă mărfuri, produsele solului sau produse de manufactură, de la Biskra până la ţărmul Sirtei Mici şi a căror trecere este aşteptată întotdeauna cu nerăbdare la Nefta, la Gafsa, la Tozeur, în La Hammâ, în toate oraşele şi târgurile Tunisiei meridionale. Dar în ziua de 9 aprilie, după-amiază, luară contact cu o caravană, şi iată în ce împrejurări.

Era în jur de orele trei. După prima etapă de marş a zilei, căpitanul Hardigan şi oamenii lui o porniră din nou la drum sub un soare arzător. Se îndreptau spre curbura ultimă pe care o face Rharsa la câţiva kilometri mai încolo, în capătul său dinspre apus.

Terenul se înălţa de-acum sensibil, relieful dunelor se accentua din ce în ce mai mult, aşa că nici pe acolo apele noii mări n-ar fi putut forţa vreodată perimetrul şotului.

De pe un loc mai înalt, cuprindeai cu privirea un spaţiu întins, spre nord şi spre vest. Depresiunea strălucea sub razele soarelui. Fiecare grăunte din acel sol sărat devenea un punct luminos. În stânga începea cel de-al doilea canal, stabilind legătura între Rharsa şi Melrir.

Inginerul şi cei doi ofiţeri descălecară. Escorta îi urma cu caii ţinuţi de frâuri.

La un moment dat, când cu toţii se opriseră pe un platou nisipos, locotenentul Villette zise, cu mâna întinsă:

— Îmi pare că văd în fundul şotului o trupă în mişcare…

— O trupă sau o turmă18, răspunse căpitanul Hardigan.

— E greu să te pronunţi, din cauza distanţei, constată domnul de Schaller.

Adevărul, era că în partea aceea, la vreo trei sau patru kilometri, un nor gros de praf se ridica deasupra Rharsei. Poate că nu era decât o turmă de rumegătoare aflată în marş spre nordul Djeridului.

În plus, câinele dădea semne clare, dacă nu de nelinişte, în orice caz de interes, aşa că majurul îi strigă:

— Hai, Taie-cupa, fii nas şi urechi… Ce-i acolo?

Animaul lătră violent, cu labele încordate, zvâcnind puternic din coadă şi gata să ţâşnească prin şot.

— Uşurel… Uşurel! Făcu Nicol reţinându-l aproape de sine. Agitaţia din mijlocul vârtejului devenea tot mai mare pe măsură ce volutele de praf se apropiau. Dar era greu să le stabileşti cauza. Oricât de ageră le-ar fi fost privirea, nici domnul de Schaller, nici ofiţerii, nici altcineva din detaşament n-ar fi putut spune dacă vânzoleala aceea era produsă de o caravană în marş sau de vreo turmă alungată de cine ştie ce pericol prin această parte a şotului.

Două sau trei minute mai târziu, nu mai exista nici o incertitudine. Din nor ţâşniră fulgere şi izbucniră detunături, al căror fum se amesteca şi el cu vârtejul de praf.

Chiar atunci Taie-cupa, pe care stăpânul său nu putu să-l oprească, o zbughi lătrând cu furie.

— Împuşcături! Strigă locotenentul Villette.

— Fără îndoială, vreo caravană care se apără de fiare…, zise inginerul.

— Ori mai degrabă de hoţi, reluă locotenentul, căci împuşcăturile par să aibă şi răspuns…

— Pe cai! Comandă căpitanul Hardigan.

O clipă mai târziu, părăsind malul Rharsei, spahiii se îndreptau spre teatrul luptei.

Poate că era imprudent, sau cel puţin temerar, să angajezi pe cei câţiva oameni ai escortei într-o afacere căreia nu i se cunoştea cauza.

Putea fi o bandă de tâlhari din Djerid, şi încă numeroasă. Dar căpitanul Hardigan şi detaşamentul său nu stăteau să se codească la primejdie.

Dacă, aşa cum era cazul să se presupună, nişte tuaregi sau alţi nomazi din regiune atacau o caravană, ţinea de onoarea unui soldat să-i sară în ajutor. Astfel că, săltând cu toţii pe cai, în frunte cu câinele pe care Nicol nu mai încerca acum să-l cheme înapoi, lăsară în urmă linia dunelor şi se avântară de-a curmezişul şotului.

Distanţa, am mai spus-o, nu părea să fie mai mare de trei kilometri, iar două treimi din ea fură parcurse în zece minute. Împuşcăturile continuau şi din stânga, şi din dreapta, printre volutele de fum şi de praf. Totuşi, vârtejul începea să se risipească sub efectul brizei de sud-est.

Căpitanul Hardigan se putu lămuri atunci în legătură cu lupta aceea atât de violent angajată.

Aşa cum avea să se stabilească imediat era vorba chiar de o caravană, al cărei mers tocmai fusese întrerupt în acea parte a şotului. Cu cinci zile în urmă, ea părăsea oaza Zeribet, de la nord de Melrir, îndreptându-se spre Tozeur, de unde intenţiona să ajungă la Gabes. Vreo douăzeci de arabi alcătuiau grupul ce conducea cam o sută de cămile de toate mărimile.

Mergeau aşa, zoriţi, cu animalele în faţă, transportând în saci o apreciabilă încărcătură de curmale. Ei, conducătorii cămilelor, veneau la urmă, repetând strigătul pe care unul dintre ei îl slobozea cu voce răguşită, ca să îndemne animalele.

Caravana făcuse până aici călătoria în condiţii bune; tocmai ajunsese în extremitatea vestică a Rharsei şi se pregătea să traverseze depresiunea pe toată lungimea ei, având în acest scop o călăuză cu multă experienţă. Din nefericire, îndată ce se angajase pe primele pante ale reg-ului, vreo şaizeci de călăreţi apărură brusc din spatele dunelor.

Era o bandă de tâlhari care puteau să-i supună cu uşurinţă pe oamenii caravanei. I-ar fi pus pe fugă, i-ar fi masacrat la nevoie, s-ar fi făcut stăpâni pe animale şi pe încărcătura lor, le-ar fi mânat spre cine ştie ce oază îndepărtată din Djerid şi, cu siguranţă, agresiunea ar fi rămas nepedepsită, ca atâtea altele, dată fiind imposibilitatea de a-i descoperi pe făptaşi.

Conducătorii cămilelor încercară să opună o rezistenţă ce n-avea sorţi de izbândă. Înarmaţi cu puşti şi pistoale, se folosiră de ele. Mai numeroşi, asediatorii traseră şi ei, iar după zece minute de luptă caravana sfârşi prin a se împrăştia, cu animalele fugind în toate părţile, cuprinse de teamă.

Asta se întâmplase cu puţin înainte ca detunăturile să fi fost auzite de căpitanul Hardigan.

Dar mica sa trupă fu zărită şi tâlharii, văzându-i pe călăreţii veniţi în ajutorul caravanei, se opriră.

În momentul acela, cu o voce răsunătoare, căpitanul Hardigan strigă:

— Înainte!

Carabinele erau pregătite. Spahiii le traseră de la spate, le duseră la umăr şi, cu toţii, se năpustiră în trombă asupra bandiţilor. Cât despre convoi, fusese lăsat în urmă sub paza călăuzelor şi urmau să se întoarcă la el după despresurarea caravanei.

Tâlharii nu aşteptară ciocnirea. Nu se simţeau oare destul de puternici, ori, mai degrabă destul de curajoşi pentru a ţine piept plutonului de uniforme binecunoscute care înainta impetuos spre ei? Se supuneau cumva altui impuls decât celui al fricii? Fapt e că, înainte de a ajunge aproape căpitanul Hardigan şi oamenii lui, o luară la fugă în direcţia nord-vest.

Totuşi, ordinul de foc fusese dat şi vreo douăzeci de detunături bubuiră, atingând mai mulţi fugari, însă nu atât de grav încât să-i oprească.

Majurul constată cu mândrie că Taie-cupa primise botezul focului, căci îl văzuse scuturând din cap într-o parte şi-n alta, de unde trase concluzia că un glonte îi şuierase pe lângă urechi.

Căpitanul Hardigan consideră că nu era oportun să-i urmărească pe agresori, purtaţi de caii lor în cea mai mare viteză. Dealtfel, ei dispărură curând după cortina unui tel, colină împădurită ce se înălţa la orizont. Într-un ţinut cunoscut de ei foarte bine, şi-ar fi găsit cu uşurinţă vreun loc de refugiu, unde ar fi fost greu să-i mai găseşti.

Fără îndoială, n-aveau să se întoarcă, iar caravana nu trebuia să se mai teamă că o să-i întâlnească din nou în drumul ei spre partea de răsărit a Rharsei.

Ajutorul sosise la timp; câteva minute mai târziu, cămilele ar fi căzut în mâinile acelor piraţi ai deşertului.

Întrebându-l pe şeful caravanei, inginerul află apoi cum se petrecuseră lucrurile şi în ce fel fuseseră atacaţi el şi oamenii lui.

— Ştiţi cumva, întrebă căpitanul, din ce trib face parte banda aceea?

— Călăuza noastră ne asigură că sunt tuaregi, răspunse şeful.

— S-a pretins că tuaregii au părăsit încetul cu încetul oazele din vest, mutându-se în estul ţinutului Djerid, spuse inginerul.

— Ah! Atâta vreme cât vor exista caravane care să-l traverseze, nu vor lipsi nici bandiţii ieşiţi să le atace, observă locotenentul Villette.

— Eventualitate de care n-o să ne mai temem după inundarea şoturilor, declară domnul de Schaller.

Căpitanul Hardigan îl întrebă apoi pe şeful caravanei dacă nu cumva auzise vorbindu-se prin ţinut de evadarea lui Hadjar.

— Ba da, căpitane, chiar acum câteva zile s-a răspândit zvonul.

— Nu se spune că a fost prin împrejurimile şoturilor Rharsa şi Melrir?

— Nu, căpitane.

— Oare nu era tocmai el în fruntea bandei?

— Eu pot să spun că nu, interveni călăuza, fiindcă îl ştiu şi l-aş fi recunoscut…

— E foarte posibil ca bandiţii ăia să fi fost dintre cei pe care îi conducea cândva, şi dacă n-aţi fi sosit dumneavoastră, căpitane, ne-ar fi jefuit, ne-ar fi omorât până la unul.

— Vă puteţi continua drumul fără grijă, zise inginerul.

— Şi eu aşa cred, răspunse şeful. Ticăloşii ăia au să se întoarcă în vreun târg din vest, iar în trei-patru zile noi vom fi la Tozeur.

Şeful îşi adună oamenii. Cămilele împrăştiate reveneau la locul lor în şir; caravana se refăcea, fără să fi pierdut vreun om, având doar câţiva răniţi uşor cu care îşi putea continua drumul. Apoi, după ce le mai mulţumi o dată căpitanului Hardigan şi însoţitorilor săi, şeful dădu semnalul de plecare. Întreaga caravană se puse în mişcare.

În câteva minute, oameni şi animale dispărură după un tarf, înălţime nisipoasă care se alungea peste şot, iar strigătele şefului de caravană, îndemnuri pentru conducătorii cămilelor, se pierdeau încetul cu încetul în depărtare.

Când inginerul şi cei doi ofiţeri se reîntâlniră după ciocnirea aceea care putea fi plină de consecinţe, îşi comunicară impresiile şi îngrijorarea. Domnul de Schaller vorbi cel dintâi:

— Iată, deci, că Hadjar a apărut din nou prin ţinut! Zise inginerul.

— Trebuia să ne aşteptăm la asta, răspunse căpitanul, şi e de dorit ca inundarea şoturilor să se realizeze cât mai curând posibil! E singurul mod de a isprăvi odată cu aceşti răufăcători din Djerid.

— Din păcate, observă locotenentul Villette, vor mai trece câţiva ani până când apele golfului au să umple şoturile Rharsa şi Melrir…

— Cine ştie? Rosti domnul de Schaller.

În timpul nopţii următoare, tabăra nu fu deranjată de tuaregi şi nici prin împrejurimi nu-şi făcură apariţia.

A doua zi, l0 aprilie, după-amiază, detaşamentul făcu popas în locul unde începea cel de-al doilea canal, deschis între şoturi.