Capitolul VI

DE LA GABČS LA TOZEUR.

La l7 martie, orele cinci dimineaţa, expediţia pornea din Gabčs pe când soarele, înălţându-se la orizont dinspre Sirta Mică, făcea să sclipească vastele întinderi nisipoase din regiunea solurilor.

Timpul era frumos, din nord sufla o briză uşoară, alungând nişte nori ce se risipeau înainte de a ajunge în zarea opusă.

Dealtfel, perioada de iarnă era pe sfârşite. Anotimpurile se succed cu o remarcabilă regularitate în climatul Africii de nord. Perioada ploilor, „eş-şta”, nu trece deloc de lunile ianuarie şi februarie. Vara, cu temperaturile ei excesive, ţine din mai până în octombrie, interval în care predomină vânturile dinspre nord-est şi nord-vest. Domnul de Schaller şi însoţitorii săi plecau deci într-un anotimp favorabil. Campania de recunoaştere avea să se termine, în mod precis, înaintea cumplitelor călduri care fac atât de dificil drumul prin deserturile sahariene.

S-a spus despre Gabčs că nu avea port. Anticul golfuleţ Tnoupe, aproape umplut cu nisip, putea fi abordat doar de nave cu pescaj mic. Numele de Sirta Mică l-a primit golful ce formează un semicerc între grupul de insule Kerkenath şi insulele Lotofagilor, iar această porţiune de mare este la fel de temută de navigatori ca şi Sirta Mare, atât de rodnică în dezastre marine.

La gura uedului Melah, unde se făceau amenajările unui nou port, trebuia să ia naştere canalul. Din pragul Gabčs, larg de douăzeci de kilometri şi din care fuseseră scoşi douăzeci şi două de milioane de metri cubi, pământ şi nisip, nu mai rămânea decât un tampon puternic ce reţinea apele golfului. Tamponul putea fi înlăturat în câteva zile, dar se înţelege că această operaţie avea să fie făcută abia în ultimul moment, şi numai atunci când toate lucrările de fortificare, de străpungere şi de adâncire a şoturilor vor fi terminate cu totul. În plus, trebuia prevăzută instalarea unui pod de trecere pentru prelungirea spre Gabčs ţi frontiera tripolitană a liniei de cale ferată de la Kairouan la Feriana şi Gafsa. Pragul Gabčs, prima ţi cea mai scurtă secţiune a celui dintâi canal, pricinuise mari neplăceri şi cheltuieli, fiindcă în anumite locuri avea ridicături de o sută de metri, exceptând două breşe de cincizeci-şaizeci de metri, iar nisipul era amestecat acolo cu masă pietroasă, greu de extras.

Pornind de la vărsarea uedului Melah, canalul se îndrepta spre Djerid, iar detaşamentul îşi începu primele etape de marş urmând când malul dinspre nord, când pe cel sudic. De la kilometrul 20 începea a doua secţiune, desfăşurată, atâta cât era posibil, pe malul nordic pentru a diminua greutăţile şi pericolele conţinute în însăşi natura terenului din şoturi.

Inginerul de Schaller şi căpitanul Hardigan mergeau în frunte, escortaţi de câţiva spahii. După ei venea, sub comanda sergentului-major Nicol, convoiul cu transportul de alimente şi material de campanie. Un pluton comandat de locotenentul Villette forma ariergarda.

Neavând ca obiectiv decât recunoaşterea traseului canalului pe întreg parcursul său, aşadar să verifice starea lucrurilor până la şotul Rharsa, mai întâi, apoi până la şotul Melrir, expediţia nu trebuia să parcurgă distanţe mari pe zi. Dacă e adevărat că, mergând din oază în oază, înconjurând pe la sud munţii şi platourile Algeriei şi Tunisiei, caravanele parcurg până la patru sute de kilometri în zece sau douăsprezece zile, inginerul nu avea de gând să facă mai mult de doisprezece kilometri în douăzeci şi patru de ore, căci era necesar să ţină cont de starea proastă în care se aflau potecile şi drumurile vechi în zona lucrărilor.

Nu mergem să facem descoperiri, spunea domnul de Schaller, ci ca să ne dăm seama cu mai multă exactitate de stadiul actual al lucrărilor lăsate de cei dinaintea noastră.

— Am înţeles asta cât se poate de bine, dragul meu prieten, îi răspunse căpitanul Hardigan, şi dealtfel de multă vreme nu mai e nimic de descoperit în această parte a Djeridului. Dar, în ce mă priveşte, n-am nimic împotrivă să o mai vizitez pentru ultima oară, înainte de a se modifica. Va avea oare de câştigat?

— Cu siguranţă, căpitane, şi dacă doreşti să revii aici…

— Peste vreo cincisprezece ani…

— Nu, sunt convins că vei regăsi curând animaţia vieţii comerciale acolo unde nu întâlneşti încă decât singurătatea deşertului.

— Ceea ce are farmecul său, scumpul meu însoţitor!

— Da… Dacă totuşi dezolarea şi pustiul pot încânta…

— Un spirit ca al dumitale, nu, fără îndoială, răspunse căpitanul Hardigan, dar cine ştie dacă vechii şi devotaţii admiratori ai naturii nu vor avea motiv să regrete aceste transformări impuse de neamul omenesc!

— Ei bine, dragă Hardigan, nu te plânge prea tare, căci dacă toată Sahara ar fi la un nivel inferior celui al Mediteranei, fiind sigur că am transforma-o în ocean, de la golful Gabčs până la ţărmul Atlanticului! Aşa cum trebuie să fi stat lucrurile în anumite perioade geologice.

— Hotărât, declară zâmbind ofiţerul, inginerii moderni nu mai respectă nimic! Dacă i-ai lăsa de capul lor, ar astupa mările cu munţii, iar globul nostru n-ar mai fi decât o sferă netedă şi şlefuită ca un ou de struţ, pregătită în mod convenabil pentru instalarea căilor ferate!

Şi poate fi socotit indiscutabil faptul că, în cele câteva săptămâni cât avea să dureze călătoria lor prin Djerid, inginerul şi ofiţerul nu vor vedea deloc lucrurile din acelaşi unghi; însă n-aveau să fie mai puţin buni prieteni din cauza asta.

Traversarea oazei Gabčs se făcu printr-un peisaj fermecător. Acolo, între nisipurile maritime şi dunele deşertului, se întâlnesc specii din diverse tipuri de floră africană. Botaniştii au cules la laţa locului cinci sute şaizeci şi trei de soiuri de plante. Locuitorii acestei oaze norocoase n-au de ce să se plângă, fiindcă natura n-a fost, faţă de ei, deloc zgârcită cu favorurile. Dacă bananierii, duzii şi trestia de zahăr se întâlnesc rar, cel puţin se găsesc din abundenţă smochini, migdali, portocali, înmulţiţi sub înaltele evantaie ale nenumăraţilor curmali, ca să nu mai vorbim de pantele pline cu viţă de vie, sau de câmpurile cu orz, întinse cât vezi cu ochii. Dealtfel, Djeridul, ţara curmalelor, numără peste un milion de asemenea arbori, cu o sută cincizeci de varietăţi, iar fructul lor, între altele curmala cu miez transparent, este de calitate superioară.

Dincolo de marginile cele mai îndepărtate ale oazei, urcând cursul uedului Melah, caravana se angaja pe partea aridă a pragului peste care se întindea noul canal. Acolo era locul unde fusese nevoie de mii de braţe pentru executarea lucrărilor. Însă, în ciuda tuturor complicaţiilor, la urma urmei nu era deloc lipsă de muncitori, iar Compania franco-străină reuşise să angajeze, la un preţ nu prea mare, atâţia arabi de câţi avea nevoie. Numai triburile tuarege şi alţi nomazi de prin împrejurimi refuzaseră să participe la săparea canalului.

Din mers, domnul de Schaller lua notiţe. Ar fi fost de tăcut câteva rectificări pe taluzul râpelor şi chiar în albia canalului ca să se ajungă la înclinarea calculată în aşa fel încât să se obţină un debit suficient, menit, cum stabilise Roudaire, să umple bazinele, dar să le şi menţină la un nivel constant, înlocuind apa ce urma să se evapore zi de zi.

— În principiu, însă, întrebă căpitanul Hardigan, care ar trebui să fie lărgimea canalului?

— Doar de douăzeci şi cinci până la treizeci de metri în medie, răspunse domnul de Schaller, şi trebuia făcut în aşa fel încât lărgirea să se producă de la sine, datorită curentului apei. Totuşi, chiar dacă asta a cerut mai multă muncă şi, prin urmare cheltuieli sporite, s-a considerat necesar să se stabilească o lărgime de optzeci de metri, cea pe care o vedem acum.

— Asta, fără îndoială, iubitul meu prieten, ca să se scurteze timpul în care şoturile Rharsa şi Melrir urmează să fie inundate.

— Bineînţeles, şi, repet, contăm pe rapiditatea curentului, destinat să împingă nisipul în lături şi să permită trecerea unei mai mari cantităţi de apă din golf.

— Dar, în sfârşit, reluă căpitanul Hardigan, nu se vorbea la început de aproape zece ani necesari pentru ca marea sahariană să ajungă la nivelul ei normal?

— Ştiu… Ştiu…, răspunse domnul de Schaller, şi se susţinea chiar că apa avea să se evapore în aşa măsură la trecerea ei prin canal încât nici o picătură n-o să ajungă în şotul Rharsa! După părerea mea, ar fi fost mult mai bine să se fi menţinut lărgimea stabilită iniţial, dându-se o mai mare adâncime canalului, cel puţin pe prima lui porţiune. Ar fi fost infinit mai practic şi mai puţin costisitor; dar ştii şi dumneata că asta nu e singura greşeală din calculele înaintaşilor. Dealtfel, nişte studii făcute pe baze mai exacte au permis respingerea criticilor detractoare şi, cu siguranţă, nu va fi nevoie de zece ani ca să se umple depresiunile algeriene. Înainte de a trece măcar cinci, navele comerciale vor străbate marea cea nouă, din golful Gabčs şi până la portul cel mai îndepărtat din Melrir.

Cele două etape ale primei zile se desfăşurară în bune condiţii; caravana se oprise de fiecare dată când inginerul avusese de gând să examineze starea săpăturilor. La vreo cincisprezece kilometri de Gabčs, spre ora cinci seara, căpitanul Hardigan dădu semnalul de popas pentru noapte.

Tabăra fu imediat aşezată pe malul nordic al canalului, la umbra unui pâlc de curmali. Călăreţii descălecară şi duseră caii pe o pajişte unde găseau iarbă din belşug. Un pârâiaş şerpuia prin pădurice; se încredinţară că apa lui era proaspătă şi limpede.

Corturile, care urmau să se ocupe doar în orele de somn, fură înălţate rapid. Cât despre masă, o întinseră la adăpostul copacilor. Serviţi de François, inginerul şi cei doi ofiţeri se înfruptară din proviziile aduse din Gabčs. Nimic altceva decât conserve de carne ţi legume, hrana caravanei fiind astfel asigurată pentru câteva săptămâni, iar în târgurile, în satele din sudul Tunisiei şi Algeriei, în vecinătatea şoturilor, proviziile puteau fi împrospătate cu uşurinţă.

E inutil să spunem că sergentul-major şi oamenii săi, descurcăreţi cum erau, îşi ridicaseră corturile într-o clipită, după ce puseseră la adăpost, la intrarea în pădure, cele două căruţe din dotarea convoiului. Dealtfel, înainte de a se gândi la sine, Nicol – glumă pe care îi plăcea s-o facă şi de care Pistache râdea întotdeauna – dorise să-l ţesale13 pe Dă-i-nainte. Vrednicul cal părea satisfăcut de prima zi petrecută în Djerid şi îi răspunse stăpânului său, de mai multe ori, printr-un nechezat întărit de scheunatul lui Taie-cupa.

Căpitanul Hardigan, se înţelege, luase toate măsurile de supraveghere a taberei. La urma urmei, liniştea nopţii nu fu tulburată decât de vreo câteva urlete recunoscute a fi ale nomazilor din regiune. Fiarele se ţinură însă la distanţă, iar caravana nu avu parte de nici o vizită neplăcută până la răsăritul soarelui.

La orele cinci, toată lumea fu în picioare; la cinci şi zece, domnul François îşi termina bărbieritul în faţa unei oglinzi atârnate de pichetul cortului. Fură adunaţi caii, încărcate căruţele şi mica trupă o porni la drum în aceeaşi ordine ca în ajun.

Mergeau pe malurile canalului, când pe unul, când pe celălalt, ceva mai scunde decât în partea dinspre pragul Gabčs, mai aproape de golf. Alcătuite numai din pământ foarte sfărâmicios sau din nisip afânat, era clar că nu vor rezista la presiunea apei în cazul unui curent puternic. Aşa cum prevăzuseră inginerii şi se temuseră indigenii, canalul urma să se lărgească de la sine, scurtând timpul necesar inundării complete a solurilor. Dar, în ansamblu, fundul albiei părea solid, lucru constatat de domnul de Schaller. Abia straturile moi ale mlaştinilor tunisiene permiseseră o săpătură executată mai rapid decât în terenurile din apropierea Sirtei Mici.

Ţinutul era mereu la fel de pustiu şi de sterp ca şi la ieşirea din oaza Gabčs. Din loc în loc, întâlneau pâlcuri de curmali şi întinderi presărate cu smocuri de alfa, care constituie adevărata bogăţie a locului.

De la plecare, expediţia se îndreptase spre vest ca să treacă, înaintând de-a lungul canalului, prin depresiunea indicată sub numele de Fedjedj şi să ajungă astfel în târguşorul La Hammâ. Acesta nu trebuie confundat cu un altul denumit la fel, situat la extremitatea orientală a Rharsei, şi pe care expediţia urma să-l viziteze după traversarea în întregime a ţinuturilor Fedjedj şi Djerid.

În sudul canalului, în La Hammâ, îşi instală căpitanul Hardigan tabăra pentru noapte, după cele două etape obişnuite ale zilei de l8 martie.

Diversele târguşoare din regiune ocupă, toate, poziţii identice în mijlocul unor mici oaze. Ca şi satele, sunt împrejmuite cu ziduri de pământ care le-ar permite să reziste agresiunilor nomazilor şi chiar atacului marilor fiare africane.

Doar câteva sute de indigeni locuiau acolo, amestecaţi uneori cu un număr de colonişti francezi. O mica trupă de soldaţi indigeni ocupa bastionul, simplă căsuţă ce domina mijlocul târgului. Spahiii, cărora localnicii le făcură o bună primire, se repartizară prin casele arabe, în vreme ce inginerul şi ofiţerii fură găzduiţi de un compatriot.

Când căpitanul Hardigan se interesă de căpetenia tuaregă ce evadase de la închisoarea din Gabčs, gazda îi spuse că nu auzise nimic despre asta. Nicăieri în împrejurimile târguşorului La Hammâ nu se semnalase prezenţa lui Hadjar. Totul te făcea să crezi că, ocolind ţinutul Fedjedj, fugarul ajunsese din nou în regiunea şoturilor algeriene şi găsise adăpost printre triburile tuarege din sud. Totuşi, un locuitor din La Hammâ, întors de la Tozeur, auzise vorbindu-se că Djemma se arătase prin împrejurimi, dar nu se ştia în ce direcţie o luase după aceea. Dealtfel, se cuvine să amintim că, după evadarea lui Hadjar, după debarcarea sa pe ţărmul Sirtei Mici, îndată ce-şi văzuse o clipă mama lângă moschee, unde îl aşteptau caii pregătiţi, el şi însoţitorii lui fugiseră pe un drum pe care Djemma nu-l urmase şi ea.

În dimineaţa de l9, sub un cer uşor acoperit ce promitea o zi mai puţin zăpuşitoare, căpitanul Hardigan dădu semnalul de plecare.

Parcurseseră treizeci de kilometri între Gabčs şi La Hammâ; nu le mai rămânea decât jumătate din cifra asta până la Fedjedj. Era preţ de o zi de marş, iar seara mica trupă avea să campeze într-un loc apropiat de şot.

Pe ultima porţiune a drumului care-l adusese în La Hammâ, inginerul trebuise să se îndepărteze puţin de canal, dar în prima parte a acelei zile îl regăsi la intrarea în şot. Prin urmare, pe un traseu de o sută optzeci şi cinci de kilometri de-a curmezişul lungii depresiuni Fedjedj, cu cote între cincisprezece şi douăzeci şi cinci de metri deasupra nivelului mării, săpăturile se efectuaseră fără dificultăţi prea mari.

În zilele următoare, detaşamentul reuşi să parcurgă malurile râpoase ale canalului pe un sol a cărui stabilitate lăsa de dorit. În mijlocul acestor depresiuni se întâmplă ca sondele să se scufunde uneori singure, până la dispariţie, iar ceea ce păţea un instrument putea păţi şi omul. Este cea mai întinsă dintre formaţiunile geologice asemănătoare din Tunisia. Dincolo de înălţimea Bou-Abdallah, Fedjedjul şi Djeridul – să nu se confunde cu partea din deşert cunoscută sub acest nume – formează o singură depresiune până la extremitatea lor occidentală. Dealtfel, canalul fusese trasat chiar prin Fedjedj, începând din satul Mtocia, mai sus de La Hammâ, şi tocmai acest traseu trebuia urmat, mergând aproape în linie dreaptă până la kiomctrul l53, de unde o lua spre sud, paralel cu coasta, între Tozeur şi Nefta.

Nimic mai curios decât aceste bazine lacustre, cunoscute sub denumirea de sebkha şi de şoturi. Cu privire la cele geografic denumite Djerid şi Fedjedj, complet lipsite de apă chiar şi în partea lor centrală, iată ce le spuse domnul de Schaller, mergând călare, căpitanului Hardigan şi locotenentului Villette, care îi ajunsese din urmă, cum se întâmplă deseori.

— Nu se vede nici urmă de apă deoarece e acoperită cu o crustă de sare. Crusta aceasta este o veritabilă curiozitate geologică şi veţi observa că paşii cailor noştri răsună ca şi cum ar umbla pe o boltă.

— Într-adevăr, răspunse locotenentul, şi ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva, dintr-o dată, se vor pomeni călcând în gol.

— Trebuie să fim cu grijă, adăugă căpitanul Hardigan, eu mereu le-o spun oamenilor noştri. S-a întâmplat uneori, în părţile cele mai joase ale acestor depresiuni, ca apa să urce brusc până la pieptul cailor.

Asta s-a petrecut, într-adevăr, chiar în expediţia de recunoaştere făcută pe aici de căpitanul Roudaire, şi nu sunt oare menţionate exemple de caravane îngropate subit pe când se îndreptau spre diferite târguşoare din ţinut?

— Un ţinut care, dacă nu e nici mare, nici lac, nu este, totuşi, nici pământ în adevăratul sens al cuvântului! Observă locotenentul Villette.

— Ce nu găseşti în Djerid întâlneşti în Rharsa şi Melrir, reluă domnul de Schaller. Pe lângă ape ascunse, şoturile acelea conţin ape de suprafaţă în nişte bazine aflate sub nivelul mării.

— Ei bine, scumpul meu domn, zise căpitanul Hardigan, e cu adevărat păcat că acest şot nu se află în aceeaşi situaţie! Ar fi ajuns un canal de treizeci de kilometri pentru deversarea apei din golful Gabčs ţi, încă de acum câţiva ani, am fi navigat pe marea sahariană!

— E cu adevărat regretabil, afirmă domnul de Schaller, şi nu numai pentru că durata şi dimensiunile lucrărilor ar fi fost considerabil diminuate, ci poate şi pentru că întinderea noii mări s-ar fi dublat, ca să spun aşa. În loc de 7.200 de kilometri pătraţi, adică 720.000 de hectare, ar fi acoperit o suprafaţă de aproximativ l.500.000! Examinând harta ţinutului, se poate constata că zona Fedjedj şi Djerid are o suprafaţă mai mare decât Rharsa şi Melrir, iar acesta din urmă nici măcar nu va fi inundat în întregime.

— La urma urmei, zise locotenentul Villette, de vreme ce călcăm pe un teren instabil, nu s-ar putea oare ca într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat solul să se deterioreze şi mai mult, mai ales după ce apele canalului se vor infiltra în el timp îndelungat? Cine ştie dacă nu cumva întreaga parte meridională a Algeriei şi Tunisiei, în urma unei modificări lente sau rapide a solului, va deveni bazinul unui ocean… Dacă nu cumva Mediterana o va invada de la răsărit până la apus?

— Iată-l pe amicul nostru Villette înflăcărându-se, observă căpitanul Hardigan, şi lăsându-se impresionat de toate fantomele care bântuie închipuirea arabilor în poveştile lor. Vrea să se întreacă la viteză cu bravul Dă-i-nainte, al nu mai puţin bravului Nicol!

— Pe legea mea, domnule, căpitan, replică tânărul ofiţer râzând, eu cred că orice se poate întâmpla.

— Şi care e părerea dumitale în legătură cu asta, scumpul meu de Schaller?

— Îmi place să mă bazez doar pe fapte bine stabilite, pe observaţii precise, conchise inginerul. Dar, într-adevăr, cu cât studiez mai mult solul acestei regiuni, cu atât îl găsesc mai anormal şi ne putem întreba ce schimbări se vor produce cu timpul, datorită unor întâmplări ce nu pot fi prevăzute! În aşteptarea lor, însă, lăsând totul pe seama viitorului, să ne mulţumim cu realizarea acestui magnific proiect al mării sahariene.

După mai multe popasuri la Limagnes, la Seftimi, la Bou-Abdallah, târguşoare situate pe limba de pământ din Fedjedj şi Djerid, expediţia îşi încheie explorarea primului canal la Tozeur, unde se opri în seara de 30 martie.