Capitolul VII

TOZEUR ŞI NEFTA

— Aici, le spunea în acea seară majurul Nicol brigadierului Pistache şi domnului François, ne aflăm în ţara curmalelor, în adevărate „Curmălărie”, cum o numeşte dom’ căpitan şi cum i-ar zice camarazii mei Dă-i-nainte şi Taie-cupa, dacă ar avea darul vorbirii.

— Bun, răspunse Pistache, curmalele sunt curmale oriunde, fie că le culegi la Gabés, fie la Tozeur, din moment ce cresc într-un curmal… Nu-i aşa, domnule François?

— Când acestuia i se adresa cineva, o făcea întotdeauna cu „domnule François”. Până şi stăpânul său îi spunea aşa, iar domnul François ţinea la asta datorită demnităţii sale înnăscute.

— N-aş putea să mă pronunţ, spuse el cu o voce gravă, trecându-şi mâna peste bărbia ce urma să fie rasă a doua zi la prima oră. Mărturisesc că nu am o preferinţă deosebită pentru acest fruct bun pentru arabi, nu şi pentru normanzii din care mă trag.

— Asta-i acum, ştii că eşti bine, domnul François? Strigă majurul. Bun pentru arabi! Poate vrei să spui: prea bun pentru ei, căci nu sunt în stare să-l aprecieze aşa cum ar merita!… Curmale! Aş da toate fructele Franţei pentru ele, pere, mere, struguri, portocale.

— Eh! Nu-s, totuşi, deloc de dispreţuit, declară Pistache lingându-şi buzele.

— Dacă vorbeşti aşa, spuse Nicol, înseamnă că n-ai gustat niciodată curmalele din Djerid. Fii atent, am să te fac să mănânci mâine o „deglat-en-nour”, culeasă direct din pom, tare şi transparentă… Şi care, dacă se învecheşte, dă o delicioasă pastă dulce… Nu-mi spune mie! Ăsta-i pur şi simplu un fruct din paradis… Şi s-ar putea ca nu cu un măr, ci cu o curmală să fi fost ispitit gurmandul nostru tată dintâi.

— Tot ce se poate! Adăugă brigadierul, înclinându-se supus în faţa autorităţii majurului.

— Şi să nu-ţi închipui, domnule François, reluă acesta, că sunt singurul care are părerea asta despre curmalele din Djerid, şi în mod deosebit despre cele din oaza Tozeur! Întreabă-i pe căpitanul Hardigan şi pe locotenentul Villette, care se pricep, nu glumă! Întreabă-i chiar şi pe Dă-i-nainte, pe Taie-cupa…

— Cum, zise domnul François cu surpriza întipărită pe faţă, cum, câinele şi calul dumitale…?

— Se dau în vânt după ele, domnule François, simţeau mireasma curmalilor de la trei kilometri, le fremătau nările adulmecând… Da, chiar de mâine au să tragă un ospăţ în lege…

— Bine, domnule majur, acceptă domnul François, iar dacă n-ai nimic împotrivă, eu şi brigadierul vom fi încântaţi să ne cinstim şi noi cu câteva duzini din aceste apreciabile produse ale Djeridului!

Cu siguranţă că sergentul-major nu exagera. În tot ţinutul şi îndeosebi în împrejurimile localităţii Tozeur, curmalele sunt de calitate superioară, iar în oază cresc peste două sute de mii de palmieri, producând mai mult de opt milioane de kilograme de curmale. Ele sunt marea bogăţie a regiunii şi atrag numeroase caravane care, după ce şi-au descărcat lâna, orzul şi grâul, duc înapoi mii de saci cu preţiosul fruct.

Va fi de înţeles, prin urmare, de ce populaţia oazei încercase temeri serioase în legătură cu crearea unei mări interioare. Într-adevăr, dacă ar fi să-i credem obiecţiile, în urma umidităţii produse de inundarea şoturilor, curmalele şi-ar pierde calităţile excelente. Datorită aerului uscat al Djeridului sunt clasate pe locul întâi între fructele de acest fel, ce constituie principala hrană a triburilor şi, ca să spunem aşa, pot fi conservate la nesfârşit. Odată schimbat climatul, ele nu vor fi mai preţuite decât cele din vecinătatea golfului Gabčs sau a Mediteranei.

Erau oare justificate asemenea temeri? În această privinţă, se ştie, părerile erau împărţite. Cert e că indigenii din sudul Algeriei şi Tunisiei protestau şi se revoltau împotriva realizării mării sahariene la gândul daunelor ireparabile ce urmau să fie provocate de proiectul Roudaire.

Astfel că, încă din vremea aceea, pentru a proteja regiunea de invazia progresivă a nisipului, fusese pus pe picioare un început de serviciu forestier, dezvoltat mulţumitor în continuare, aşa cum o dovedeau plantaţiile, mereu adăugate, de brazi şi eucalipţi, ca şi operaţiile de consolidare, asemănătoare celor din departamentul landelor. Dar, dacă mijloacele de împotrivire la avansul calamităţii sunt cunoscute şi aplicate, e necesar ca trudnica încleştare să fie continuu întreţinută, altfel nisipul ar putea învinge obstacolele, reluându-şi opera de distrugere şi înghiţire.

Călătorii se aflau atunci chiar în centrul Djeridului tunisian, ale cărui principale oraşe şi târguri sunt Gafsa, Tameghza, Medas, Chebika şi Tozeur, acestora alăturându-li-se marile oaze Nefta, Oudiane şi La Hammâ; aici expediţia putea să-şi dea seama cu uşurinţă de starea lucrărilor Companiei franco-străine, atât de brusc întrerupte de nişte dificultăţi financiare devenite curând imposibil de rezolvat.

Tozeur are cam zece mii de locuitori. Se cultivă aproape o mie de hectare de pământ. Industria e limitată la fabricarea de burnuzuri, cuverturi şi covoare. Însă, aşa cum s-a mai spus, caravanele dau aici năvală iar fructele palmierilor-curmali sunt exportate în cantităţi de milioane de kilograme. Poate va stârni mirare faptul că industria şcolară stă, relativ, la un loc de cinste în acest îndepărtat târg din Djerid. Nu e mai puţin adevărat că un număr de aproape şase sute de copii frecventează optsprezece şcoli şi unsprezece localuri de educaţie confesională.

Dar dacă Tozeur nu putea trezi curiozitatea domnului de Schaller prin amenajările forestiere şi prin frumoasele sale oaze, o făcea totuşi în mod vizibil prin canalul a cărui albie trecea pe la câţiva kilometri depărtare, îndreptându-se spre Nefta. În schimb, căpitanul Hardigan şi locotenentul Villette vizitau pentru prima dată oraşul. Ziua petrecută aici i-ar fi satisfăcut până şi pe cei mai curioşi turişti. Nimic mai încântător decât unele pieţe, unele străzi mărginite de case pe zidurile cărora cărămizile colorate alcătuiau desene de o surprinzătoare originalitate. Acestea trebuie că atrăgeau privirea artiştilor mai curând decât vestigiile ocupaţiei romane.

Din zorii zilei următoare, subofiţerii şi soldaţii aveau permisiunea căpitanului Hardigan de a hoinări prin oază după bunul lor plac, cu condiţia ca toată lumea să fie prezentă la cele două apeluri: la amiază şi seara. Nu aveau însă voie să se aventureze mai departe decât o făceau cei din postul militar instalat în târg sub ordinele unui ofiţer superior, comandantul locului. Mai mult ca oricând trebuia să se ţină cont de surescitarea produsă, între triburile sedentare sau nomade din Djerid, de reluarea lucrărilor şi apropiata inundare a şoturilor.

Se înţelege de la sine că sergentul-major Nicol şi brigadierul Pistache se plimbau împreună încă din faptul zilei. Dacă Dă-i-nainte nu ieşise din grajd, unde nutreţul îi urca până spre genunchi, măcar Taie-cupa se zbenguia pe lângă ei şi, în mod precis, avea să-i împărţească bunului său prieten impresiile lui de câine curios şi indiscret.

Piaţa din Tozeur era locul unde, în cursul acelei zile, inginerul, ofiţerii şi soldaţii avură prilejul să se întâlnească mai des. Mai cu seamă acolo năvăleşte lumea, pe lângă Dar-el-Bey. Locul primeşte înfăţişarea unei tabere îndată ce se întind corturile vânzătorilor, făcute fie din rogojini, fie dintr-o ţesătură uşoară, sprijinită pe ramuri de palmier. În faţa lor se expun mărfurile aduse pe spinarea cămilelor, din oază în oază.

Majurul şi brigadierul avură acolo ocazia – care, ca să spunem lucrurilor pe nume, se ivea destul de des – să soarbă nişte pahare cu vin de palmier, băutură indigenă cunoscută sub numele de lagmi. Se obţine fie prin tăierea vârfului copacului, operaţie în urma căreia acesta piere inevitabil, fie prin incizii ce nu permit sevei să se scurgă în cantităţi care l-ar distruge.

— Pistache, îi atrase majurul atenţia subalternului său, ştii că nu trebuie să abuzezi de lucrurile plăcute!… Iar acest lagmi e al dracului de înşelător…

— O, dom’ şef, nu ca vinul de curmale! Răspunse brigadierul, care avea noţiuni foarte exacte în legătură cu subiectul.

— Nu ca el, de acord, reluă Nicol, dar nu trebuie să te încrezi, căci îţi loveşte picioarele la fel de turbat ca şi capul!

— Fii liniştit, dom’ majur, şi ia uită-te la arabii ăia care cam dau un prost exemplu oamenilor noştri!

— Într-adevăr doi sau trei localnici chercheliţi treceau clătinându-se prin piaţă, într-o stare de beţie cam jenantă, mai ales pentru nişte arabi, fapt care îi dădu brigadierului prilejul să facă următoarea observaţie:

— Credeam că Mahomed al lor a interzis tuturor credincioşilor săi să se îmbete.

— Aşa-i, Pistache, răspunse majurul, cu toate vinurile din lume, în afară de lagmi! S-ar părea că în Coran se face o excepţie pntru acest produs al Djeridului.

— Şi văd că arabii profită din plin! Zise brigadierul.

După toate aparenţele, vinul de palmier nu figurează pe lista de băuturi fermentate neîngăduite fiilor Profetului.

Dacă palmierul este, prin excelenţă, arborele regiunii, solul oazei are o fertilitate miraculoasă şi produse vegetale dintre cele mai variate înfurmuseţează şi îmbogăţesc grădinile. Uedul Berkouk îşi plimbă apele dătătoare de viaţă peste câmpia din jur, fie prin albia sa principală, fie prin numeroasele braţe care se desprind din el. Şi oare nu ţi se trezeşte admiraţia când vezi un palmier înalt adăpostind un măslin de dimensiuni mijlocii, măslinul adăpostind un smochin, smochinul un pom cu rodii, sub care şerpuieşte viţa de vie, strecurându-şi coardele printre straturile cu gnu, legume şi alte plante comestibile?

În decursul serii pe care domnul de Schaller, căpitanul Hardigan şi locotenentul Villette şi-o petrecură în sala cea mare a cazărmii, la invitaţia comandantului militar, conversaţia alunecă în mod foarte firesc spre stadiul actual al lucrărilor, spre apropiata inaugurare a canalului, spre avantajele obţinute de regiune în urma inundării celor două şoturi tunisiene. În acest context, comandantul zise:

— E foarte adevărat că localnicii refuză să accepte că Djeridul va profita într-o măsură considerabilă de marea sahariană. Am avut prilejul să stau de vorbă cu unii şefi arabi. Ei bine, cu puţine excepţii, sunt ostili proiectului, iar eu unul nu i-am putut face să înţeleagă! Se tem de o schimbare a climei, datorită căreia produsele oazei şi în special plantaţiile de palmieri vor avea de suferit. Deşi totul arată contrariul… Savanţii cei mai autorizaţi n-au nici un dubiu în această privinţă; odată cu apa mării, canalul va aduce în ţinut bogăţie. Dar indigenii se încăpăţânează şi nu vor deloc să se dea bătuţi!

Căpitanul Hardigan întrebă:

— Opoziţia asta nu vine mai degrabă de la nomazi decât de la sedentari?

— Fără îndoială, răspunse comandantul, căci viaţa nomazilor nu va mai putea fi ce a fost până acum. Dintre toţi, tuaregii sunt cei mai violenţi, lucru de înţeles. Numărul şi importanţa caravanelor vor scădea. Gata cu convoaiele conduse pe drumurile Djeridului, sau jefuite, aşa cum încă se mai face! Întreg comerţul o să depindă de vapoarele ce vor străbate noua mare şi, dacă nu cumva nomazii îşi schimbă meseria de tâlhari cu cea de piraţi… Dar în asemenea condiţii vor fi puşi foarte curând la locul lor.

Prin urmare, nu e de mirare că ei, cu orice ocazie, se străduiesc să-i lămurească pe sedentari în privinţa viitorului catastrofic pe care l-ar aduce abandonarea modului de viaţă al înaintaşilor. Te loveşti aici nu numai de ostilitate, ci şi de un fel de fanatism absurd. Dacă acum, datorită fatalismului musulman, toate acestea rămân în stare latentă, într-un timp nedefinit pot izbucni, la prima scânteie, sub forma unei agitaţii violente. Evident, oamenii ăştia nu pricep nimic din consecinţele unei mări sahariene, aşa cum nu pricep nici mijloacele prin care o aducem încoace. Ei văd aici doar o lucrare vrăjitorească, în stare să atragă după sine un cataclism înspăimântător.

Comandantul nu le spunea invitaţilor săi nimic nou. Căpitanul Hardigan ştia că expediţia era rău văzută de triburile din Djerid. Interesa însă dacă spiritele erau iritate în asemenea măsură încât vreo răscoală a locuitorilor din regiunile Rharsa şi Melrir să devină iminentă.

— Tot ce pot spune în legătură cu asta, declară comandantul, este că tuaregii şi alţi nomazi, exceptând unele agresiuni izolate, n-au ameninţat în mod serios canalul până acum. După câte ştim, mulţi puneau lucrările pe seama născocirilor lui Şeitan, diavolul musulmanilor, şi se spunea că o putere superioară aceluia va veni să pună lucrurile la punct. La urma urmei, cum să ştii cu exactitate ce gândesc nişte oameni ascunşi? Poate că aşteaptă ca lucrările să fie reluate, să revină muncitorii angajaţi de noua societate, pentru ca ei să pună la cale jafuri mai mari, sau vreo lovitură de forţă!

— Ce fel de lovitură de forţă? Întrebă domnul de Schaller.

— N-ar putea, oare, domnule inginer, să se adune mai multe mii şi să încerce să astupe canalul pe o porţiune din traseu? Să arunce în albie nisipul de pe margini, să împiedice într-un singur punct, folosindu-se doar de braţe, trecerea apei din golf?

— Le va fi mai greu să-l astupe decât predecesorilor noştri să-l sape, răspunse domnul de Schaller. Şi, de fapt, n-au să izbutească la o asemenea lărgime…

— De timp nu vor duce deloc lipsă! Observă comandantul. Aud că va fi nevoie de vreo zece ani pentru umplerea şoturilor.

— Nu, domnule comandant, nu! Declară inginerul. Mi-am exprimat deja părerea în această chestiune şi ea nu se bazează pe date false, ci pe calcule exacte. Prin nişte mari lucrări făcute de mâna omului şi, mai ales, cu ajutorul unor puternice maşini de felul celor pe care le avem astăzi, nu va fi nevoie să treacă zece ani, ba nici măcar cinci, până la inundarea şoturilor Rharsa şi Melrir… Apele vor lărgi şi, în acelaşi timp, vor adânci albia care le-a fost deschisă. Cine ştie dacă nu cumva şi Tozeur, chiar aflat la o distanţă de câţiva kilometri de şot, nu va fi într-o zi port la mare, în legătură cu La Hammâ, peste Rharsa? Tocmai asta justifică necesitatea anumitor lucrări de protecţie la care a trebuit să mă gândesc, ca şi a anteproiectului de porturi la nord şi la sud, unul dintre scopurile importante ale călătoriei noastre.

Date fiind spiritul metodic şi seriozitatea domnului de Schaller, existau motive să crezi că nu se lăsa prins de speranţe himerice.

Căpitanul Hardigan puse apoi câteva întrebări referitoare la şeful tuareg care evadase din bastionul de la Gabčs. Fusese cumva semnalată prezenţa lui prin împrejurimile oazei? Existau noutăţi despre tribul din care făcea parte? Indigenii din Djerid ştiau în momentul de faţă că Hadjar îşi recăpătase libertatea? Nu apăruseră semne din care să se înţeleagă că el încerca să-i răscoale pe arabi împotriva proiectului mării sahariene?

— În problemele acestea nu vă pot da informaţii exacte, răspunse ofiţerul comandant. Faptul că ştirea despre evadarea lui Hadjar s-a răspândit în oază este sigur: a stârnit tot atâta vâlvă ca şi prinderea lui, la care aţi participat, căpitane. Dar, dacă nu mi s-a raportat că Hadjar ar fi fost văzut prin apropiere de Tozeur, am aflat în schimb că o bandă întreagă se îndrepta spre porţiunea de canal ce leagă şotul Rharsa de şotul Melrir.

— Aveţi motive să credeţi în exactitatea acestei informaţii? Întrebă căpitanul Hardigan.

— Da, căpitane, căci o am de la unul din cei rămaşi în zona unde lucraseră şi care-şi spun sau se cred supraveghetori ori paznici de lucrări, sperând, de bună seamă, ca în felul acesta să-şi atragă bunăvoinţa administraţiei.

— Lucrări în fond încheiate, adăugă domnul de Schaller, însă a căror supraveghere va trebui să fie continuă. Dacă tuaregii încearcă vreun atac asupra canalului, îşi vor concentra eforturile mai ales în acel punct.

— De ce? Întrebă comandantul.

— Pentru că inundarea Rharsei îi deranjează mai puţin decât inundarea depresiunii Melrir. Primul şot nu are nici o oază serioasă, pe când situaţia se schimbă cu al doilea, unde oaze de primă importanţă urmează să dispară sub apa mării. Trebuie deci să ne aşteptăm la atacuri în zona celui de-al doilea canal, acela care uneşte cele două şoturi. Astfel că e nevoie să se ia măsuri militare pentru preîntâmpinarea unor posibile agresiuni.

— În orice caz, mica noastră trupă va trebui să fie cu ochii în patru după ce trecem de Rharsa, zise locotenentul Villette.

— N-o să uităm, declară căpitanul Hardigan. L-am prins o dată pe Hadjar, vom şti să-l prindem şi a doua oară şi să-l păzim mai bine decât cei din Gabčs, până când un consiliu de război va scăpa ţinutul de el, pentru totdeauna.

— Ar fi de dorit, şi cât mai curând posibil, observă comandantul, fiindcă Hadjar are o mare influenţă asupra triburilor nomade şi ar putea ridica la răscoală tot Djeridul. Oricum, unul din avantajele noii mări va fi şi dispariţia din Melrir a unora dintre bârlogurile răufăcătorilor!

Dar nu a tuturora, căci în acest întins şot, conform ridicărilor topografice ale căpitanului Roudaire, rămâneau diverse zone, bunăoară Hinguiz şi principalul său târg Zenfig, care nu urmau să fie acoperite de apă.

Între Tozeur şi Nefta e o distanţă de aproximativ douăzeci şi cinci de kilometri, iar inginerul socotea că-i trebuiau două zile ca s-o străbată, campând în noaptea următoare pe unul din malurile canalului. În această secţiune, al cărei traseu nu era identic cu cel al lui Roudaire şi atrăgea după sine, spre marea satisfacţie a locuitorilor, transformarea regiunii Tozeur şi Nefta într-un fel de peninsulă între Djerid şi Rharsa, lucrarea fusese în întregime sfârşită şi totul era acolo în bună stare.

Mica trupă ieşi din Tozeur în dimineaţa de l aprilie, pe un timp schimbător care, la latitudini mai mici, ar fi produs abundente averse. Dar în acea parte a Tunisiei asemenea ploi erau aproape excluse; aflaţi foarte sus, norii aveau să domolească în mod precis arşiţa soarelui.

Merseră mai întâi de-a lungul malurilor uedului Berkouk, traversând mai multe braţe peste nişte poduri construite cu materiale provenite din monumente antice.

Interminabile şesuri de un galben cenuşiu se întindeau spre vest, unde zadarnic ai fi căutat adăpost de razele soarelui, din fericire destul de blânde. În decursul celor două etape ale zilei dintâi, nu întâlniră pe terenul nisipos decât planta aceea firavă din familia gramineelor, cu frunze lungi, numită de indigeni dris şi mâncată de cămile cu lăcomie, ceea ce e de mare importanţă pentru caravanele din Djerid.

Nici un incident nu întrerupse marşul între răsăritul şi apusul soarelui, iar liniştea taberei nu fu tulburată defel până la ziuă. Nişte grupuri de arabi apărură la mare distanţă de malul nordic al canalului, urcând spre munţii Aures. Căpitanul Hardigan rămase calm şi nu încercă să intre în legătură cu ei.

A doua zi, 2 aprilie, marşul spre Nefta se reluă în aceleaşi condiţii ca în ajun, cu cer acoperit şi temperatură suportabilă. Totuşi, în vecinătatea oazei ţinutul se schimba încetul cu încetul, solul devenind mai puţin steril. Nenumărate smocuri de alfa, printre care şerpuiau mici ueduri, înverzeau câmpia. Apărea din nou şi pelinul, şiruri de nopal14 se conturau pe platouri, unde aglomerări de flori de un albastru pal, limba-peştelui şi rochiţa-rândunicii, îţi încântau privirea. Apoi, pe lângă cursurile de apă începură să se perinde grupuri de arbori, măslini şi smochini şi, în sfârşit, păduri de acacii se îngrămădiră la orizont.

Fauna acestui ţinut se constituie din antilope care, în cete, alergau cu o asemenea viteză, încât dispăreau în câteva secunde. Nici chiar Dă-i-nainte, orice-ar fi crezut stăpânul său despre el, nu s-ar fi putut întrece cu ele. Cât despre Taie-cupa, se mulţumea să latre cu înverşunare când vreun magot15, din cei care trăiesc în număr destul de mare prin regiunea şoturilor, sălta printre copaci. Se mai zăreau bivoli şi mufloni, inutil de urmărit, fiindcă aprovizionarea urma să se facă la Nefta.

În această parte a Djeridului, cele mai obişnuite fiare sălbatice sunt leii, cu atacurile lor deosebit de periculoase. De la începerea lucrărilor la canal, ei fuseseră însă împinşi treptat spre frontiera algeriană şi în vecinătatea soţului Melrir.

Totuşi, dacă nu aveau de ce să se teamă de fiare, nici oamenilor şi nici animalelor nu le era uşor să se apere de scorpioni şi de şerpii şuierători – cobrele naturaliştilor – care mişunau prin apropiere de Rharsa. Dealtfel, sunt acolo atât de multe reptile încât anumite regiuni rămân nelocuibile şi, printre altele, Djerid Teldja a trebuit să fie părăsit de arabi. În tabăra de seară, lângă o pădure de tamarini, domnul de Schaller şi însoţitorii săi nu se aşezară la odihnă înainte de a-şi fi luat cele mai minuţioase măsuri de precauţie. Şi e fapt cert că sergentul-major Nicol nu dormi decât cu un ochi pe când Dă-i-nainte dormea cu amândoi închişi. E adevărat că Taie-cupa veghea şi ar fi semnalat orice zgomot suspect, periculos pentru cal sau pentru stăpânul său.

Pe scurt, nu se produse nici un accident în decursul nopţii şi corturile fură strânse în zori. Căpitanul Hardigan ţinea mereu direcţia sud-vest, urmată şi de canal începând din Tozeur. La kilometrul 207, canalul urca spre nord şi, cu începere de la acest cot, mica trupă urma să avanseze de la Nefta încolo în lungul meridianului. În localitate ajunse în după-amiaza aceleiaşi zile.

Poate că lungimea canalului ar fi fost scurtată cu vreo cincizeci de kilometri, dacă s-ar fi putut atinge Rharsa într-un punct al marginii sale orientale, din direcţia Tozeur. Dar dificultăţile de execuţie ar fi fost mari. Înainte de a răzbi în acest fel la şot, canalul ar fi trebuit săpat într-un sol de o duritate excesivă, unde roca predomina. Porţiunea dificilă ar fi fost mai lungă şi mai costisitoare decât în unele puncte ale pragului Gabčs, iar o cotă de treizeci până la treizeci şi cinci de metri deasupra nivelului mării ar fi pretins o muncă apreciabilă. Acesta era motivul pentru care, după un studiu temeinic al regiunii, inginerii Companiei franco-străine renunţaseră la primul traseu, optând pentru altul ce pornea de la kilometrul 207, la vest de Nefta. Din acest punct, o lua în direcţia nord. Era a treia şi ultima secţiune a primului canal, dusă la bun sfârşit de o lărgime considerabilă, profitându-se de numeroasele depresiuni întâlnite în cale; ajungea la Rharsa într-o adâncitură aflată la una dintre cele mai joase cote ale şotului, aproape în mijlocul marginii sale meridionale.

De comun acord cu căpitanul Hardigan, domnul de Schaller nu intenţiona deloc să se oprească două zile la Nefta. Le-ar fi ajuns să-şi petreacă aici ultimele ore ale după-amiezii şi noaptea următoare, odihnindu-se şi făcând aprovizionarea detaşamentului. Dealtfel, oameni şi cai, nu puteau fi obosiţi după aceşti o sută nouăzeci de kilometri de mers lejer, parcurşi, de la plecarea din Gabčs, între l7 martie ţi 3 aprilie. Le-ar fi fost uţor să străbată a doua zi distanţa care le mai rămânea până la şotul Rharsa, unde inginerul ţinea să ajungă exact la data fixată.

Oaza Nefta nu se deosebeşte prea mult de oaza Tozeur în privinţa aspectului regiunii, a naturii solului sau a producţiei vegetale. Aceeaşi aglomerare de locuinţe printre copaci, aceeaşi dispunere a cazărmii, aceeaşi ocupaţie militară. Însă oaza e mai puţin populată şi nu avea atunci mai mult de opt mii de locuitori.

Francezi şi indigeni, primiră cu entuziasm trupa căpitanului Hardigan şi se înghesuiră s-o cazeze cât mai bine. Existau nişte motive de interes personal, aşa că nu era de mirare. Graţie noului traseu, comerţul din Nefta urma să beneficieze din plin de trecerea canalului prin vecinătatea oazei. Avea să-i aparţină un întreg trafic pe care l-ar fi pierdut dacă drumul apelor către şot ar fi fost croit pe dincolo de Tozeur. Nefta era pe cale să devină oraş-port la marea cea nouă.

Iată de ce inginerul de la Societatea franceză a mării sahariene nu fu cruţat de entuziasmul locuitorilor.

Şi totuşi, în ciuda insistenţelor menite să reţină expediţia fie şi numai pentru douăzeci şi patru de ore, plecarea rămase stabilită pentru a doua zi la răsăritul soarelui. Îngrijorat de veştile care îi parveneau în legătură cu agitaţia indigenilor de prin împrejurimile şotului Melrir, unde ducea cel de-al doilea canal, căpitanul Hardigan era nerăbdător să-şi încheie această parte a explorării. Soarele încă nu apăruse la orizont când, oamenii fiind adunaţi, caii şi căruţele gata de drum, fu dat semnalul de plecare. Cei doisprezece kilometri cât măsoară canalul de la Nefta până la cot s-au parcurs în prima etapă de marş, iar distanţa de la cot la Rharsa în cea de-a doua.

Nici un incident pe traseu, şi era în jur de şase seara când căpitanul Hardigan ordonă popasul la capătul intrândului pe unde canalul, ajuns la capătul său, pătrundea în şot.