Capitolul XIII OAZA ZENFIG.

În planul său geometric, adăugându-i mlaştinile Farfaria din nord, iar la sud alte depresiuni de aceeaşi natură precum şotul Merouan, şotul Melrir seamănă destul de bine cu un triunghi dreptunghic. De la nord la est, ipotenuza trasează o linie aproape dreaptă din direcţia Tahir-Nassou până într-un punct aflat sub paralela treizeci şi patru de grade, la capătul celui de-al doilea canal. Latura mare, capricios accidentată, merge de-a lungul amintitei paralele şi se prelungeşte, ca şi în est, cu nişte şoturi secundare. La vest, latura mică a triunghiului urcă spre târgul Tahir-Nassou, pe o direcţie aproape paralelă cu linia transsaharianului proiectat în prelungirea liniei Philippeville – Constantine – Batna – Biskra, şi al cărui traseu trebuia modificat spre a se evita o ramificaţie ce urma să-l lege de un port al noii mări, pe malul opus intrării în şot a celui de-al doilea canal.

Lărgimea acestei mari depresiuni – mai puţin întinsă totuşi decât suprafaţa teritoriilor Djerid şi Fedjedj – măsoară cincizeci şi cinci de kilometri între punctul terminus al ultimei secţiuni din canal şi portul ce urmează să fie construit pe coasta occidentală, într-un loc încă nefixat definitiv între Chegga şi uedul Itel; proiectul care prevăzuse să se ajungă la Mraier, mult mai spre sud, părea abandonat. Dar depresiunea nu poate fi inundată decât pe şase mii de kilometri pătraţi, sau şase sute de mii de hectare, restul suprafeţei sale având înălţimi situate deasupra nivelului Mediteranei. În realitate, marea cea nouă trebuia să ocupe opt mii de kilometri pătraţi în spaţiul celor două şoturi, iar cinci mii urmau să rămână deasupra după ce Rharsa şi Melrir vor fi umplute în întregime. Părţile neinundabile deveneau astfel insule. Ele aveau să formeze în Melrir un fel de arhipelag, cuprinzând două insule mari. Prima, numită Hinguiz, alcătuia un dreptunghi strâmb în mijlocul şotului, împărţindu-l pe acesta din urmă în două părţi, cealaltă ar fi ocupat o poziţie extremă, între cele două laturi ale unghiului drept. Cât despre insuliţe, ele se rânduiau în linii paralele în special spre sud-est. Navele care s-ar fi hazardat prin trecătorile acestui arhipelag trebuiau să ţină seama cu stricteţe de nivelele hidrografice stabilite, pentru a diminua riscurile unei navigaţii primejdioase.

În cuprinsul celor două şoturi pe care apele urmau să le înece, se aflau câteva oaze cu câmpurile şi curmalii lor. E limpede că aceste proprietăţi trebuiau răscumpărate de la proprietarii lor. Dar, aşa cum apreciase căpitanul Roudaire, despăgubirea nu depăşise suma de cinci milioane de franci din fondurile Companiei franco-străine, care spera să-şi recupereze paguba din cele două milioane cinci sute de mii de hectare, pământ şi păduri, concesionate de guvern.

Între diversele oaze din Melrir, una dintre cele mai importante se întindea pe trei-patru kilometri de la mijlocul ţinutului Hinguiz către partea sa orientată spre nord. Prin urmare, după inundare, liziera ei avea să fie scăldată de apele septentrionale ale şotului. Oaza avea numeroşi palmieri de cel mai bun soi, ale căror curmale purtate de caravane sunt căutate pe pieţele din Djerid. Se numea Zenfig, iar legăturile sale cu principalele târguri – La Hammâ, Tozeur, Gabčs – se reduceau la vizita rarelor caravane din sezonul recoltei.

Sub uriaşii arbori din Zenfig se adăpostea o populaţie de trei până la patru sute de indigeni de neam tuareg, unul din triburile cele mai neliniştitoare din Sahara. Casele târguşorului, vreo sută la număr, presărau acea parte a oazei care urma să devină ţărm de mare. Spre centru şi în afară, pe laturi, se întindeau câmpuri cultivate şi păşuni, în stare să asigure hrana tribului şi a animalelor lui domestice. Un ued destinat să devină braţ al noii mări, alimentat de pârâiaşele insulei, acoperea nevoile întregii populaţii.

S-a spus aici că oaza Zenfig nu avea decât rare legături cu celelalte oaze ale provinciei Constantine. În ea se aprovizionau doar tuaregii nomazi care cutreierau deşertul. Locul era temut şi totodată redutabil. Pe cât le stătea în putere, caravanele evitau să treacă prin apropiere. De câte ori nu fuseseră însă atacate prin împrejurimile şotului de bande venite din Zenfig!

Trebuie notat faptul că terenurile din jurul oazei erau dintre cele mai dificile, mai primejdioase. Pe lângă Hinguiz solul soţului nu oferea nici o siguranţă. Pretutindeni nisipuri mişcătoare unde o caravană s-ar fi scufundat cu totul. Peste aceste suprafeţe constituite de straturile pliocenului, nisipuri impregnate cu gips şi sare, treceau abia câteva poteci practicabile, cunoscute numai de localnici, şi pe care, ca să ajungi la oază, trebuia să mergi cu sufletul plin de teama de a nu fi înghiţit. Era însă clar că la Hinguiz se va acosta cu uşurinţă îndată ce apa avea să acopere crusta aceea moale, unde piciorul nu găsea nici un sprijin. Dar tocmai asta nu voiau tuaregii să îngăduie. Astfel că acolo se afla focarul cel mai activ, cel mai aprins al împotrivirii. Din Zenfig porneau necontenite apeluri la „războiul sfânt” contra străinilor.

Printre multele triburi ale Djeridului, cel din Zenfig era cel mai important şi avea o influenţă considerabilă asupra tuturor celorlalte. Putea să şi-o exercite în deplină siguranţă, fără grija că va fi tulburat în refugiul său aproape inaccesibil. Dar acest avantaj urma să se risipească definitiv în ziua când apele Sirtei Mici, inundând şotul în întregime, aveau să facă din Hinguiz insula centrală a depresiunii Melrir.

Tocmai în oaza Zenfig rasa tuaregă se păstrase în toată puritatea ei autentică. Obiceiurile, datinile nu suferiseră acolo nici o alterare. Oameni frumoşi, cu o fizionomie gravă, ţinută mândră, mers lent. Plin de demnitate; toţi se împodobesc cu inelul de serpentin19 verde, care, dacă e să-i crezi, dă braţului drept mai multă putere. Foarte curajoşi, nu se tem de moarte. Încă mai poartă costumul strămoşilor, acea gandoura din stambă de Sudan, cămaşă alb-albastră, pantalon strâns la gleznă, sandale din piele, fes fixat pe cap cu o năframă răsucită în formă de turban, de care se prinde vălul ce coboară până în dreptul gurii şi apără buzele de praf.

Femeile, superbe, cu ochi albaştri, sprâncene dese, gene lungi, au faţa liberă şi nu-şi pun niciodată văl, poate doar înaintea străinilor, în semn de respect. Nu întâlneşti mai multe într-un cămin de-al tuaregilor, care, contrar preceptelor Coranului, nu admit poligamia, dar admit divorţul.

Aşadar, în acest loc din Melrir tuaregii constituiau o populaţie aparte. Nu se amestecau deloc cu alte triburi ale Djeridului. Dacă se întâmpla să iasă, la îndemnul căpeteniilor, dincolo de oaza lor, o făceau doar pentru vreo incursiune fructuoasă, când trebuia jefuită vreo caravană sau pedepsită vreo oază rivală. Şi într-adevăr, tuaregii din Zenfig erau nişte piraţi de temut, ale căror agresiuni se produceau uneori, peste întinderile Tunisiei meridionale, până în apropiere de Gabčs. Împotriva acestor bandiţi autorităţile militare organizau expediţii. Ei reuşeau însă să se pună repede la adăpost în asemenea refugii îndepărtate din Melrir.

De fapt, dacă tuaregul este mai degrabă sobru, dacă nu se hrăneşte nici cu peşte, nici cu vânat, dacă nu consumă decât puţină carne, dacă îi ajung curmalele, smochinele, fructele de Salvadora persica, făina, lactatele, ouăle, are în schimb sclavi care-l servesc, acei imrhad însărcinaţi cu o mulţime de treburi, căci pentru orice fel de muncă el n-are decât dispreţ. Cât despre ifguna, asceţii musulmani, vânzătorii de amulete, influenţa lor este foarte serioasă asupra neamului tuareg, în special în acea parte din Melrir. Şi tocmai acei fanatici propovăduiau revolta împotriva proiectului de mare sahariană. Tuaregul e, de altfel, superstiţios, crede în spirite, se teme de strigoi în aşa măsură încât nu-şi plânge morţii de teamă să nu-i reînvie, iar în familie numele defunctului se stinge odată cu el.

Iată, în câteva cuvinte, tribul din Zenfig căruia îi aparţinea Hadjar. Fusese întotdeauna recunoscut drept căpetenie până în ziua când căzu în mâinile căpitanului Hardigan.

Acolo era şi leagănul familiei sale, atotputernică în mijlocul oamenilor aparte din Zenfig, ca şi asupra altor triburi din depresiunea Melrir. Şotul avea numeroase oaze, fie în diverse puncte din Hinguiz, fie în restul perimetrului său întins.

Alături de Hadjar, mama lui, Djemma, era profund venerată printre triburile tuarege. La femeile din Zenfig, acest sentiment mergea până la adoraţie. Toate împărtăşeau ura nutrită de Djemma faţă de străini. Ea le fanatiza aşa cum fiul ei îi fanatiza pe bărbaţi, şi să nu uităm ce influenţă avea Djemma asupra lui Hadjar – influenţă pe care o au toate femeile tuarege. Ele sunt în fond mai instruite decât soţii şi fraţii lor. Ştiu să scrie, pe când bărbatul abia ştie să citească, iar în şcoli ele predau limba şi gramatica. În ce priveşte întreprinderea căpitanului Roudaire, opoziţia lor nu cedase nici o clipă.

Aceasta era situaţia înaintea arestării şefului tuareg. Diferitele triburi din Melrir, ca şi cel stabilit în oaza Zenfig, urmau să fie ruinate odată cu inundarea şoturilor. N-aveau să-şi mai poată continua meseria de piraţi. Nici o caravană nu va mai traversa Djeridul între Biskra ţi Gabčs. În plus, vor fi uţor de urmărit până în bârlog atunci când navele se vor putea apropia de ei, când nu-i va mai proteja solul instabil în care caii şi călăreţii riscau să se scufunde la fiecare pas. Se ştie în ce condiţii fusese luat prizonier Hadjar, după o întâlnire cu spahiii căpitanului Hardigan, cum a fost închis în fortul din Gabčs ţi cum, cu ajutorul mamei sale, al fratelui ţi al câtorva dintre credincioţii lui, Ahmet, Harrig, Horeb, reuţise să evadeze în ajunul zilei când un vas urma să-l ducă la Tunis spre a fi judecat de un consiliu de război. Trebuie să se mai ştie şi faptul că, după evadare, Hadjar avusese norocul să străbată regiunea şoturilor, ajungând în oaza Zenfig, acolo unde veni curând şi Djemma.

Totuşi, când vestea arestării lui Hadjar ajunse la Zenfig, ea provocă acolo o extraordinară tulburare. Căpetenia căreia partizanii săi îi erau devotaţi până la moarte căzuse în mâinile duşmanului! Mai puteau oare spera că o să scape? Nu cumva era condamnat dinainte? Cu câtă bucurie fu întâmpinată, prin urmare, sosirea lui! Fugarul fu purtat în triumf. Din toate părţile izbucniră explozii de bucurie, pretutindeni băteau tabel, adică tobele, şi cântau rebaza, viorile orchestrelor tuarege. Profitând de acel incredibil delir, Hadjar n-ar fi trebuit să facă decât un semn ca să-i arunce pe toţi credincioşii săi asupra târgurilor din Djerid.

Dar Hadjar ştiu cum să potolească pasiunile năvalnice ale tuaregilor. În faţa pericolului de a se relua lucrările, treaba cea mai presantă era să se garanteze securitatea oazelor din unghiul de sud-vest al şotului. Nu li se putea îngădui străinilor să transforme depresiunea Melrir într-un vast bazin navigabil, pe care navele să-l străbată în toate sensurile. Aşadar, mai întâi de toate, trebuiau date peste cap lucrările la canal.

Dar, în acelaşi timp, Hadjar află că în mai puţin de patruzeci şi opt de ore expediţia condusă de căpitanul Hardigan avea să facă popas la capătul canalului, unde urma să întâlnească o alta, venită mai înainte din provincia Constantine.

Aşa pornise acel atac, condus de Hadjar însuşi, asupra ultimei secţiuni a canalului şi care îi împrăştiase pe cei dintâi lucrători angajaţi de Societate. De treaba asta se ocupară câteva sute de tuaregi. Apoi, după ce astupaseră canalul pe jumătate, se reîntoarseră la Zenfig.

Iar dacă Mezaki se aflase la Goléah, era pentru că acolo îl lăsase căpetenia lui, şi dacă el declarase că Hadjar nu luase parte la atacarea şantierului, o făcuse anume ca să-l înşele pe căpitan, şi dacă afirmase că muncitorii se refugiaseră la Gizeb, era pentru ca o parte a detaşamentului să fie trimisă în direcţia aceea şi, în sfârşit, dacă în momentul de faţă inginerul, căpitanul şi patru dintre însoţitorii lor erau prizonierii lui Hadjar, explicaţia trebuie căutată în faptul că aceştia, surprinşi de vreo treizeci de tuaregi ajunşi, sub ordinele lui Sohar, în împrejurimile oazei Goléah, fuseseră conduşi spre Zenfig înainte de a se fi întâlnit cu spahiii locotenentului Villette.

Odată cu cei şase prizonieri, tuaregii se înstăpâniseră pe caii rămaşi în tabără, al inginerului, al ofiţerului, al brigadierului şi ai celor doi spahii. Domnul François, care până atunci călătorise într-una din cele două căruţe ale expediţiei, nu călărise deloc de la plecarea din Gabčs. La două sute de paşi de şantier aşteptau însă caii şi dromaderii cu care venise banda. Acolo, prizonierii fură obligaţi să-şi încalece animalele proprii, pe când una dintre cămile îi era rezervată domnului François, nevoit, de bine, de rău, să se caţăre în spinarea jivinei. Întreaga trupă dispăru apoi în noaptea furtunoasă, sub un cer incendiat.

Este cazul să observăm că Taie-cupa, câinele sergentului-major Nicol, sosise în momentul atacului şi, neştiind că în urma lui venea detaşamentul, Sohar îl lăsă să-i însoţească pe prizonieri.

În vederea acelei lovituri organizate de Hadjar, tuaregii se aprovizionaseră cu alimente pentru câteva zile, iar doi mehari încărcaţi din belşug asigurau hrana bandei până la întoarcere.

Călătoria se anunţa foarte dificilă, căci erau de străbătut vreo cincizeci de kilometri între extremitatea orientală a şotului şi oaza Zenfig.

Prima etapă îi conduse pe prizonieri la locul unde Sohar făcuse popas înainte de a ataca tabăra de la Goleah. Tocmai acolo se opriră tuaregii, luând toate măsurile pentru ca nici căpitanul Hardigan şi nici însoţitorii acestuia să nu poată fugi. Petrecură o noapte înfiorătoare, fiindcă vremea rea nu se potoli decât spre ziuă. Ca adăpost aveau doar frunzişul unui pâlc de palmieri. Înghesuiţi unii în alţii, pe când tuaregii se învârteau pe lângă ei, dacă nu puteau fugi, puteau cel puţin să discute, şi despre ce altceva dacă nu despre agresiunea aceea atât de neaşteptată, ale cărei victime erau? Nimic nu-i îndreptăţea să creadă că acolo fusese mâna lui Hadjar. Spiritul de revoltă ce stăpânea diversele triburi din Djerid şi mai ales din Melrir explica destul de bine lucrurile. Unii dintre şefii tuaregi trebuie să fi aflat de apropiata sosire a unui detaşament de spahii pe şantier. Nomazii le vor fi adus la cunoştinţă că un inginer al Companiei venea să inspecteze marginile şotului Melrir, înainte ca ultimele lovituri de cazma să spargă pragul Gabčs.

Abia atunci se întrebă căpitanul Hardigan cu seriozitate dacă nu cumva fusese înşelat de indigenul întâlnit cu o zi în urmă la Goléah, şi nu le ascunse tovarăşilor săi presupunerea.

— Trebuie că aveţi dreptate, dom’ căpitan, zise brigadierul. Animalul ăla nu mi-a inspirat nici o încredere.

— Dar atunci, observă inginerul, ce s-a întâmplat cu locotenentul Villette? Nu i-o fi găsit nici pe Pointar, nici pe muncitori în oaza Gizeb…

— Admiţând că a ajuns până acolo, reluă căpitanul. Dacă Mezaki e trădătorul pe care îl bănuim, nu avea alt scop decât să-i îndepărteze pe Villette şi pe oamenii lui şi să-i lase pe drum cu buza umflată.

— Şi cine ştie dacă nu se va întoarce la banda asta care a tăbărât asupra noastră! Strigă unul dintre spahii.

— Nu m-ar mira deloc, mărturisi Pistache. Şi, când mă gândesc, cât de puţin a lipsit, un sfert de oră cel mult, ca locotenentul nostru să ajungă la timp, să dea năvală asupra acestor ticăloşi şi să ne elibereze!

— Într-adevăr, adăugă domnul François, detaşamentul nu putea fi departe, din moment ce am auzit lătratul câinelui aproape în clipa când ne surprindeau tuaregii.

— Ah! Taie-cupa… Taie-cupa! Repeta brigadierul Pistache. Unde-o fi acum? Ne-o fi urmat până aici? Sau mai degrabă s-a întors la stăpânul lui, să-l facă să înţeleagă…

— Uite-l… Uite-l! Zise chiar atunci unul dintre spahii.

Este uşor de imaginat ce primire îi făcură lui Taie-cupa. Câte mângâieri i-au fost dăruite şi de câte ori l-a sărutat Pistache pe cap!

— Da, Taie-cupa, da… Suntem chiar noi! Dar ceilalţi?… Majurul nostru, Nicol… Stăpânul tău… A sosit?

Taie-cupa ar fi răspuns bucuros prin nişte lătrături semnificative. Dar brigadierul îi făcu semn să tacă. Tuaregii puteau crede, în fond, că şi câinele fusese împreună cu căpitanul în tabăra din Goléah, aşa că era normal să vrea să-i urmeze.

Până unde aveau să fie duşi? În ce parte a Djeridului? Poate că în vreo oază pierdută din şotul Melrir… Poate că până în adâncul imensei Sahare?

Dimineaţa, prizonierii primiră mâncare, turtă dintr-un amestec de cuşcuş şi curmale, iar ca băutură, apă din uedul ce trecea prin marginea boschetului.

De unde stăteau, aveau vedere spre şot, ale cărui cristale de sare scânteiau în lumina soarelui abia înălţat. La est, însă, privirea era oprită brusc de bariera dunelor. Era deci imposibil să vezi oaza Goléah.

Prin urmare, domnul de Schaller, căpitanul Hardigan şi însoţitorii lor întoarseră zadarnic capetele spre est, poate în speranţa că-l vor zări pe locotenent îndreptându-se spre partea aceea a şotului.

— Căci, în fine, repeta ofiţerul, n-am nici o îndoială că Villette a sosit aseară la Goléah. Şi, nemaigăsindu-ne, descoperind tabăra părăsită, cum ai putea crede că n-a pornit imediat în căutarea noastră?

— Dacă nu cumva l-au atacat şi pe el, pe când urca spre oaza Gizeb, observă inginerul.

— Aşa-i, aşa-i! Tot ce se poate, cu ticălosul de Mezaki! Spuse Pistache. Ah! Dacă-mi pică vreodată în mână, aş vrea să-mi crească gheare în ziua aceea, ca să-i sfâşii pielea de netrebnic…

Chiar atunci Sohar dădu ordin de plecare. Mergând spre el, căpitanul Hardigan întrebă:

— Ce vrei cu noi?

Sohar nu răspunse.

— Unde ne duci?

Sohar se mulţumi să poruncească brutal:

— Încălecaţi!

Fură nevoiţi să se supună şi, lucru cu totul neplăcut, domnul François n-avu în dimineaţa aceea posibilitatea să se bărbierească. Deodată, brigadierul nu-şi putu reţine un strigăt de indignare:

— Uite-l!… Uite-l! Repetă el.

Toate privirile se îndreptară spre cel arătat de Pistache tovarăşilor săi.

Era Mezaki. După ce condusese detaşamentul până la Gizeb, dispăruse şi, în răstimpul nopţii, se alăturase bandei lui Sohar.

— N-avem nimic să-i spunem acestui mizerabil! Consideră căpitanul Hardigan şi, cum Mezaki îl privea cu obrăznicie, îi întoarse spatele.

Atunci domnul François observă:

— Hotărât lucru, tuaregul ăsta nu pare să fie o persoană recomandabilă…

— Te cred! Replică Pistache, care, prin această expresie din limbajul curent îl tutuia pentru prima dată pe domnul François, ceea ce nu-l jigni deloc pe bărbatul acela pedant.

Furtunii din ajun îi urmă un timp splendid. Nici un nor pe cer, nici o boare de vânt prin şot. Astfel că mersul fu destul de dificil. În acea parte a depresiunii nu se afla nici o oază, iar trupa avea să găsească din nou adăpostul copacilor abia pe înălţimea Hinguiz.

Sohar îi dădea zor cu marşul. Se grăbea să ajungă la Zenfig, unde îl aştepta fratele său. De fapt, nimic nu le îngăduia încă prizonierilor să presupună că intraseră în mâinile lui Hadjar. Căpitanul Hardigan şi domnul de Schaller îşi imaginau, nu fără motiv, că acea ultimă agresiune avusese altceva în vedere decât jefuirea taberei de la Goléah, care nu merita osteneala. Atacul trebuia să fie mai degrabă o răzbunare a triburilor din Melrir, şi cine ştie dacă nu cumva căpitanul şi însoţitorii săi urmau să plătească, poate cu libertatea, poate cu viaţa, proiectul mării sahariene!

Prima zi cuprindea două etape de marş, însumând douăzeci şi cinci de kilometri. Căldura fusese, dacă nu copleşitoare, fiindcă vremea nu trăgea spre furtună, în orice caz foarte intensă. Cel mai mult suferi pe drum, fireşte, domnul François, cocoţat pe spinarea unui mehar. Nu prea obişnuit cu scuturăturile acestor animale, era pur şi simplu zdrobit şi trebuiră să-l lege ca să nu cadă, într-atât de lipsit de fineţe galopa cămila lui.

Noaptea trecu în linişte, dar tăcerea fu tulburată de răgetele răguşite ale fiarelor sălbatice care dădeau târcoale prin şot.

În timpul acestor prime etape, Sohar trebui să urmeze anumite poteci cunoscute de el foarte bine, ca să nu se împotmolească în mlaştină. A doua zi, însă, călcară pe solul cu o bună stabilitate al platoului Hinguiz.

Marşurile din ziua de l5 aprilie se desfăşurară, aşadar, în condiţii mai acceptabile decât cele din ajun şi, spre seară, Sohar ajunse cu prizonierii săi în oaza Zenfig. Şi care nu le fu surpriza, apoi neliniştea perfect îndreptăţită, când se pomeniră faţă în faţă cu Hadjar!