Capitolul XIV ÎN CAPTIVITATE.

Clădirea în care fură conduşi prizonierii lui Sohar era vechea fortăreaţă a târgului. De mulţi ani ajunsese o ruină. Zidurile ei şubrede încununau o colină nu prea înaltă, aflată la marginea dinspre nord a oazei. Odinioară cetatea, un simplu fort, servise tuaregilor din Zenfig în luptele purtate de triburi între ele pretutindeni în Djerid. Dar, după pacificare, nu se mai ocupase nimeni nici de reparaţii, nici de buna întreţinere a clădirii.

Un sour cu nenumărate spărturi servea drept incintă fortăreţei dominate de souma’ah, un fel de minaret fără vârf, de unde se putea vedea departe, în toate direcţiile.

Totuşi, oricât ar fi fost de şubred, fortul mai avea unele părţi locuibile în centrul construcţiei. Două sau trei încăperi cu acces spre o curte interioară, nemobilate şi lipsite de tapet, despărţite prin pereţi groşi, puteau oferi adăpost de furtunile anotimpului cald şi de frigul anotimpului rece.

Acolo fură conduşi inginerul, căpitanul Hardigan, brigadierul Pistache, domnul François şi cei doi spahii, de cum ajunseră în Zenfig.

Hadjar nu le adresase nici un cuvânt, iar Sohar, care îi duse în fortăreaţă escortaţi de o duzină de tuaregi, nu răspunse la niciuna din întrebările lor. Se înţelege că, în momentul atacului, căpitanul Hardigan şi tovarăşii lui nu avuseseră posibilitatea să se repeadă la arme – săbii, revolvere, carabine. Ei fură de altfel scotociţi prin buzunare şi jefuiţi de puţinii bani pe care îi aveau asupra lor, iar domnului François, pe bună dreptate indignat, bădăranii aceia îi confiscară briciul.

Când Sohar îi lăsă singuri, căpitanul şi inginerul avură mai întâi grijă să exploreze fortăreaţa.

— Când eşti zăvorât într-o închisoare, observă domnul de Schaller, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să o vizitezi.

— Iar al doilea, să evadezi! Adăugă căpitanul Hardigan.

Străbătură, deci, cu toţii, curtea interioară în mijlocul căreia se înălţa minaretul. Era cazul să recunoască imediat că zidurile înconjurătoare, de vreo douăzeci de picioare înălţime, nu puteau fi escaladate. Aici nu descoperiră nici o breşă de felul celor existente în acel sour exterior ce mărginea drumul de acces. Din pomenitul drum intrai în curtea centrală printr-o singură poartă. Ea fusese închisă de Sohar, iar uşile ei groase, prevăzute cu bare de fier, ar fi rezistat oricărei încercări de a le forţa.

Or, nu se putea ieşi decât prin această poartă şi mai era de presupus faptul că împrejurimile fortăreţei nu rămâneau nesupravegheate.

Veni noaptea, o noapte petrecută de prizonieri într-o beznă absolută. N-avură de unde să-şi facă rost de lumină. La fel şi în ce priveşte alimentele. În primele ore, aşteptară în zadar să li se aducă mâncare, sau apă, căci erau chinuiţi de sete. Poarta nu se deschise.

Prizonierii cercetaseră curtea în lumina scurtului amurg, apoi se adunară într-una din încăperi, unde nişte mănunchiuri de iarbă alfa, uscată, ţineau loc de paturi. Căzură atunci pradă unor gânduri cumplit de triste. Printre alte fraze schimbate între ei, brigadierul simţi nevoia să spună:

— Oare ticăloşii ăia vor să ne lase să pierim de foame?

Nu, nu acesta era lucrul de care trebuiau să se teamă. Înaintea ultimei etape de marş, la zece kilometri de Zenfig, banda făcuse popas, iar captivii îşi primiseră partea lor din proviziile cărate de mehari. Seara, desigur, căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi ar mai fi pus bucuros ceva în gură. Dar foamea nu putea deveni insuportabilă decât dacă a doua zi în zori nu li s-ar fi adus hrană suficientă.

— Să încercăm să dormim, zise inginerul.

— Şi să ne visăm lângă o masă îmbelşugată, adăugă brigadierul. Cotlete, o gâscă îndopată, salată…

— Nu mai continua, brigadiere, îl sfătui domnul François, ne-ar mulţumi şi o supă bună cu bucăţi de slănină!

Acum, care erau intenţiile lui Hadjar în legătură cu prizonierii? Îl recunoscuse în mod precis pe căpitanul Hardigan. Nu dorea oare să-l pedepsească, avându-l în mână în acest moment? Nu-l va trimite la moarte, iar pe tovarăşii săi împreună cu el?

— N-aş crede, declară domnul de Schaller. E puţin probabil ca viaţa să ne fie în pericol. Tuaregii, dimpotrivă, au interesul să ne ţină ostatici ca să se asigure pentru viitor. E de presupus că Hadjar şi ai lui, vrând să împiedice terminarea lucrărilor la canal, îşi vor relua atacurile asupra şantierului 347, dacă muncitorii Societăţii se întorc acolo. Iar într-o nouă încercare, Hadjar poate eşua. Poate cădea din nou în mâinile autorităţilor, şi de data asta va fi atât de bine păzit încât nu va mai reuşi să scape. Prin urmare, e spre binele lui să ne mai aibă în mână… Până în ziua când, ameninţat să fie la rândul său înhăţat din nou, Hadjar va spune: „Viaţa mea şi a tovarăşilor mei în schimbul prizonierilor” şi, cu siguranţă, îi vor împlini dorinţa… Cred că ziua aceea nu-i departe, întrucât cele două lovituri îndrăzneţe ale lui Hadjar trebuie să fie de-acum cunoscute şi curând se va pomeni cu trupe trimise să ne elibereze, militari şi jandarmi din Maghzen.

— S-ar putea să ai dreptate, răspunse căpitanul Hardigan. Dar să nu uităm că Hadjar e răzbunător şi crud. Are deja reputaţie în acest sens. Nu-i stă în fire să gândească aşa cum gândim noi. Are de împlinit o răzbunare personală.

— Şi chiar împotriva dumneavoastră, dom’ căpitan, observă brigadierul Pistache, fiindcă l-aţi încolţit pur şi simplu acum câteva săptămâni.

— E drept, brigadiere, şi chiar mă mir că, recunoscându-mă şi ştiind cine sunt, nu s-a dedat imediat la violenţe… De fapt, o să vedem… Lucru sigur e că suntem în mâinile lui şi că nu ştim nimic despre Villette şi Pointar, cum nici ei nu ştiu nimic despre noi. Aşa că, scumpe domnule de Schaller, n-o să fiu eu preţul libertăţii lui Hadjar şi nici trofeul vieţii lui de tâlhar. Trebuie să scăpăm cu orice preţ, iar când va veni momentul potrivit, am să fac tot posibilul ca să ies de aici. În ce mă priveşte, vreau să apar în faţa camarazilor mei liber, nu ca un prizonier eliberat prin schimb, şi mai vreau să-mi păstrez viaţa ca să mă văd, cu revolverul ori cu sabia în mână, faţă în faţă cu banditul ăla care, luându-ne prin surprindere, ne-a înhăţat pe toţi.

Dacă domnul de Schaller şi căpitanul Hardigan făceau planuri de evadare, Pistache şi domnul François, oricât de hotărâţi ar fi fost să-şi urmeze şefii, contau în primul rând pe ajutoare din afară şi, poate, chiar şi pe inteligenţa amicului lor Taie-cupa.

Asta era, de fapt, situaţia; trebuiau s-o accepte.

Să ne aducem aminte că, de la plecarea lor, Taie-cupa îi urmase pe prizonieri până la Zenfig, fără ca tuaregii să fi avut vreo intenţie de a-l alunga. Dar când căpitanul Hardigan şi camarazii lui fuseseră duşi în fortăreaţă, nu-l lăsară pe credinciosul animal împreună cu ei. O făcuseră intenţionat? Era greu de ghicit. Neîndoielnic era însă faptul că toţi îi regretau lipsa. Şi totuşi, dacă ar fi fost acolo, ce serviciu le-ar fi putut face, oricât de inteligent şi devotat le era?

— Nu se ştie… Nu se ştie, repeta brigadierul Pistache, stând de vorbă cu domnul François. Câinii au din instinct idei pe care oamenii nu le au. Dacă-i vorbim lui Taie-cupa despre stăpânul său Nicol, despre prietenul său Dă-i-nainte, poate că din proprie iniţiativă o să se repeadă în căutarea lor. E adevărat că, din moment ce noi nu putem ieşi din curtea asta, nici Taie-cupa n-ar putea… Nu contează, aş vrea să-l am aici! Numai să nu-i facă vreun rău brutele de afară…

Domnul Frangois se mulţumi să dea din cap fără să răspundă, frecându-şi bărbia şi obrajii deja aspri din cauza firelor de păr crescute.

Tot aşteptând zadarnic să li se aducă ceva de mâncare, prizonierilor nu le mai rămânea decât să se odihnească puţin, lucru de care simţeau că au mare nevoie. Se întinseră pe legăturile de alfa şi, mai devreme sau mai târziu, reuşiră să adoarmă cu toţii, spre a se trezi în zori, după o noapte destul de proastă.

— Din faptul că n-am cinat aseară, întrebă pe bună dreptate nemulţumit domnul François, trebuie să tragem cumva concluzia că nu vom mânca nici în dimineaţa asta?

— Ar fi neplăcut, aş zice chiar jalnic! Veni replica brigadierului Pistache, care căsca să-şi rupă fălcile, de data aceasta nu de somn, ci de foame.

Prizonierii fură, curând, foarte preocupaţi de acea problemă întru totul vrednică de interes. Peste o oră, vreo doisprezece tuaregi conduşi de Ahmet pătrundeau în curte şi lăsau acolo o turtă asemănătoare cu cea din ajun, carne rece, curmale, cât să ajungă pentru şase persoane vreme de o întreagă zi. Câteva ulcioare conţineau o bună cantitate de apă, scoasă din uedul ce traversa oaza Zenfig.

Căpitanul Hardigan vru încă o dată să afle care era soarta rezervată lor de către şeful tuareg. Îl întrebă pe Ahmet.

Acesta, la fel ca Sohar în ajun, nu binevoi să răspundă. Avea, de bună seamă, dispoziţii să procedeze astfel şi ieşi din curte fără să fi rostit măcar un cuvânt. Trei zile se scurseră, neaducând vreo schimbare a situaţiei. Să încerce să evadeze din fortăreaţă era imposibil, cel puţin prin escaladarea zidurilor înalte, operaţie cu neputinţă de făcut în lipsa unei scări. Poate că, odată trecute zidurile la adăpostul întunericului, căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi ar fi reuşit să fugă de-a curmezişul oazei? Nici măcar nu părea că fortăreaţa ar fi păzită pe dinafară, căci nici ziua şi nici noaptea nu se auzea vreun zgomot de paşi pe drumul de acces. În fond, la ce bun? Zidurile constituiau un obstacol de netrecut, iar poarta curţii nu putea fi forţată.

Altfel, încă din primele zile ale încarcerării, brigadierul Pistache îşi putuse da seama de felul cum era aşezată oaza. După multe eforturi, riscând să-şi rupă gâtul de o sută de ori, reuşise să ajungă, pe scara dărăpănată, în vârful minaretului căruia îi lipsea calota superioară.

De acolo, uitându-se prin ultimele ambrazuri, convins că nu putea fi văzut, cercetase panorama largă, desfăşurată dinaintea ochilor săi.

Sub el, în jurul fortăreţei, se întindea târgul, printre copacii oazei Zenfig. Mai încolo, teritoriul Hinguiz se prelungea vreo trei-patru kilometri la est, ca şi la vest. Înspre nord se înşira cea mai mare parte a clădirilor, foarte albe în contrast cu vegetaţia întunecată. După locul ocupat de una din ele, după mulţimea acareturilor cuprinse între zidurile ei, după agitaţia din faţa porţii, după numeroasele flamuri ce fluturau în vânt deasupra intrării, brigadierul îşi zise, pe bună dreptate, că aceea era reşedinţa lui Hadjar, şi nu se înşela.

În după-amiaza zilei de 20, reluându-şi postul de observaţie din vârful minaretului, brigadierul remarcă o mare însufleţire în târg, ale cărui case se goleau încetul cu încetul. Ba chiar se părea că o mulţime de indigeni veneau, străbătând oaza, din diferite puncte ale platoului Hinguiz. Şi nu erau nicidecum caravane de-ale negustorilor, căci nu-i însoţea nici un mehar, nici un animal de povară.

Cine ştie dacă nu cumva, chemaţi de Hadjar, se întruneau în ziua aceea la Zenfig pentru vreo adunare importantă? Şi într-adevăr, piaţa principală fu năpădită curând de o mulţime impresionantă.

Văzând ce se petrecea, brigadierul îşi zise că trebuia să-l informeze pe căpitan, şi-l chemă.

Căpitanul Hardigan nu ezită să se caţăre lângă Pistache, în locul acela strâmt din minaret, dar şi urcuşul lui fu însoţit de eforturi cumplite.

Negreşit şi fără nici o îndoială, un fel de consfătuire la care panicipau mai multe sute de tuaregi fusese convocată chiar atunci la Zenfig. Strigătele se auzeau, gesturile se vedeau din vârful pomenitului souma’ah şi toată această forfotă nu conteni decât la sosirea unui anume personaj, urmat de un bărbat şi o femeie, ieşiţi cu toţii din casa indicată de brigadier ca fiind, de bună seamă, a căpeteniei tuarege.

— Hadjar… E chiar el! Strigă căpitanul Hardigan. Îl recunosc.

— Aveţi dreptate, dom’ căpitan, întări Pistache. Şi eu îl recunosc.

Era într-adevăr Hadjar, cu mama sa, Djemma, cu Sohar, fratele lui, aclamaţi de cum intrară în piaţă.

Apoi se lăsă liniştea. Înconjurat de mulţime, Hadjar luă cuvântul şi, timp de o oră, întrerupt uneori de strigăte entuziaste, predică acelei mulţimi de indigeni. Cuvintele lui nu puteau fi, însă, auzite nici de căpitan, nici de brigadier. Alte aclamaţii izbucniră când întrunirea luă sfârşit şi, odată cu întoarcerea lui Hadjar la locuinţa lui, târgul se scufundă în liniştea sa dintotdeauna.

Căpitanul Hardigan şi Pistache coborâră neîntârziat în curte şi împărtăşiră camarazilor lor cele observate.

— Presupun că întrunirea a avut drept scop să protesteze împotriva inundării şoturilor, zise inginerul, şi va fi urmată în mod precis de noi agresiuni.

— Aşa cred şi eu, declară căpitanul Hardigan. Ar putea fi un indiciu că Pointar s-a reinstalat la secţiunea din Goléah.

— Dacă nu cumva e vorba despre noi, zise brigadierul Pistache şi toţi ticăloşii ăia s-or fi adunat ca să asiste la masacrul prizonierilor!

O lungă tăcere urmă acestei observaţii. Căpitanul şi inginerul schimbaseră o privire ce trăda gândurile lor ascunse. Oare nu era cazul să te temi că şeful tuareg se hotărâse să treacă la represalii, că voia să dea un exemplu de execuţie publică şi că diferite triburi din Hinguiz fuseseră convocate la Zenfig în acest scop? Iar pe de altă parte cum să mai poţi spera vreun ajutor, care ar putea veni sau de la Biskra, sau din Goléah, de vreme ce locotenentul Villette habar n-avea unde fuseseră duşi prizonierii şi în mâinile cărui trib căzuseră? Or, înainte de a coborî din minaret, căpitanul Hardigan şi brigadierul parcurseseră încă o dată cu privirea toată acea parte din Melrir care se întindea înaintea lor. Pustie la nord ca şi la sud, tot pustie şi porţiunea prelungită la est şi la vest de marginile platoului Hinguiz, care urma să devină o insulă după inundarea şotului. Nici o caravană nu se arăta prin depresiunea aceea largă. Cât despre detaşamentul locotenentului Villette, admiţând că explorările l-ar fi purtat spre Zenfig, ce-ar fi putut face puţinii săi oameni împotriva unui târg întreg? Nu le mai rămânea, aşadar, decât să aştepte desfăşurarea evenimentelor, şi cu câtă nelinişte! Nu se putea oare deschide, dintr-o clipă în alta, poarta fortăreţei ca să intre Hadjar şi bandiţii lui?

Le-ar fi putut rezista, dacă şeful tuareg ar fi poruncit să fie duşi în piaţă şi executaţi? Şi, dacă asta nu se va întâmpla astăzi, n-avea să se întâmple totuşi mâine?

Ziua se scurse, însă, fără să aducă vreo modificare a situaţiei. Cele câteva provizii puse în curte de dimineaţă le ajunseră şi, la venirea serii, se întinseră pe aşternutul de alfa în încăperea unde îşi petrecuseră şi nopţile precedente.

Erau abia de o jumătate de oră acolo, când de afară se auzi un zgomot. Era oare vreun tuareg însărcinat să-i păzească? Se deschidea cumva poarta? Hadjar trimitea după prizonieri?

Brigadierul se ridică imediat şi, ghemuit lângă poartă, ascultă cu atenţie.

Nu un zgomot de paşi auzea el, ci mai degrabă un fel de scheunat surd şi tânguitor. Un câine dădea târcoale pe lângă zidul exterior.

— Taie-cupa… El! El! Strigă Pistache.

Şi, culcându-se lângă prag, îl chemă:

— Taie-cupa!… Taie-cupa!… Tu eşti, căţelule? Tu?

Animalul recunoscu vocea brigadierului cum ar fi recunoscut-o şi pe a stăpânului său, Nicol, şi răspunse prin alte câteva lătrături pe jumătate înăbuşite.

— Chiar aşa… Noi suntem… Taie-cupa, suntem aici! Repeta mereu Pistache. Ah! De i-ai putea găsi pe majur şi pe bunul său frăţior, prietenul tău Dă-i-nainte… Pricepi?… Şi să-i anunţi că suntem închişi în căsuţa asta!

Căpitanul Hardigan şi ceilalţi se apropiaseră de poartă. Dacă s-ar putea folosi de câine ca să comunice cu camarazii lor! Un bilet prins de zgardă! Şi cine ştie dacă nu cumva credinciosul animal, măcar din instinct, avea să-l găsească pe locotenent? Iar Villette, aflând unde-i erau tovarăşii, ar fi luat măsuri pentru eliberarea lor!

În orice caz, nu trebuia ca Taie-cupa să fie surprins pe drumul de acces, la poarta fortăreţei. Aşa că brigadierul îi spuse:

— Du-te, iubitule… Du-te!

Taie-cupa înţelese şi plecă, după ce dădu drumul unui ultim scheunat, de adio.

A doua zi, ca şi în ajun, fură aduse la prima oră provizii şi existau motive să se creadă că situaţia prizonierilor va rămâne aceeaşi încă douăzeci şi patru de ore.

În noaptea următoare, câinele nu reveni; cel puţin Pistache, care îl pândea, nu-l mai auzi deloc. Şi se întrebă dacă nu cumva sărmanul animal păţise ceva, încât n-aveau să-l mai revadă.

În următoarele două zile nu se produse nici un incident şi nici o altă animaţie nu se făcu simţită în târg.

În ziua de 24, pe la orele unsprezece, din vârful minaretului căpitanul Hardigan observă o anumită agitaţie în Zenfig. Parcă era tropot de copite şi un zăngănit de arme destul de neobişnuit. În acelaşi timp, populaţia se aduna grămadă în piaţa principală, spre care se îndreptau numeroşi călăreţi.

Să fi sosit oare ziua când căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi urmau să fie duşi în faţa lui Hadjar?

Nu, nici de data asta nu se întâmplă nimic. Dimpotrivă, totul anunţa o apropiată plecare a căpeteniei tuarege.

Călare, în mijlocul pieţei, trecea în revistă vreo sută de inşi, încălecaţi şi ei.

După o jumătate de oră, în fruntea acelei trupe, Hadjar ieşea din târg. Îndreptându-se spre est.

Căpitanul coborî imediat şi le vesti camarazilor lui această plecare.

— Vreo expediţie spre Goléah, unde lucrările or fi fost reluate, de bună seamă, zise inginerul.

— Cine ştie dacă Hadjar nu merge să-l întâlnească pe Villette, cu detaşamentul lui? Întrebă căpitanul.

— Da… Totul e posibil, dar nimic nu-i sigur, răspunse brigadierul. Ceea ce-i limpede, totuşi, e că acum, când Hadjar şi pungaşii lui au părăsit târgul, a sosit momentul s-o ştergem.

— Cum? Întrebă unul dintre spahii.

— Da… Cum? Cum să profite de prilejul ce li se oferea? Oare zidurile fortăreţei nu rămâneau la fel de imposibil de trecut? Poarta, zăvorâtă zdravăn pe dinafară, putea fi forţată? Pe de altă parte, de la cine să aştepţi ajutor?

Şi totuşi, acest ajutor veni; iată în ce împrejurări.

În noaptea următoare, aşa cum mai făcuse o data, câinele îşi anunţă prezenţa prin lătrături înăbuşite, râcâind totodată pământul de lângă poartă.

Condus de instinct, Taie-cupa descoperise o spărtură pe sub acea parte din zid, o gaură pe jumătate astupată cu pământ, făcând legătura între exterior şi interior.

Şi deodată, brigadierul care nu se aştepta deloc la aşa ceva, îl văzu apărând în curte.

Da! Taie-cupa era lângă el, sărind, lătrând, şi îi fu destul de greu să-l potolească pe devotatul animal.

Imediat, căpitanul Hardigan, domnul de Schaller şi ceilalţi se repeziră afară din cameră şi, cum câinele se întorcea la gaura prin care tocmai trecuse, se luară după el.

Acolo găsiră deschiderea unui canal strâmt, din care era destul să dai la o parte câteva pietre şi puţin pământ ca să se poată strecura un om.

— Iată o şansă! Strigă Pistache.

Chiar aşa… O şansă destul de neaşteptată şi de care trebuiau să profite încă în noaptea aceea, înainte ca Hadjar să se întoarcă la Zenfig.

Şi totuşi, traversarea târgului, apoi a oazei nu se putea face fără înfruntarea unor serioase dificultăţi. Cum să se orienteze fugarii pe o asemenea beznă? Nu riscau ei să fie descoperiţi, poate chiar de trupa lui Hadjar? Iar cei cincizeci de kilometri până la Goléah cum aveau să-i străbată fără alimente, având drept hrană doar fructele şi rădăcinile oazelor?

Niciunul dintre ei nu vru să se gândească o clipă la aceste pericole. Nu ezitară deloc înainte de a evada. Se duseră după câine până la gaura prin care acesta dispăru primul.

— Treci, îi zise ofiţerul lui Pistache.

— După dumneavoastră, dom’ căpitan! Răspunse brigadierul.

Trebuiră luate unele măsuri ca nu cumva să se prăbuşească zidăria. Prizonierii reuşiră să se descurce şi, în vreo zece minute, ajunseră la drumul de acces.

Noaptea era foarte întunecoasă, cu nori, fără stele. Căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi n-ar fi ştiut încotro s-o apuce dacă n-ar fi avut câinele, să-i conducă. Tot ce le rămânea de făcut era să se încreadă în inteligentul animal. De altfel, erau absolut singuri prin împrejurimile fortăreţei, pe pantele căreia se lăsară să alunece până la liziera primilor copaci.

Era ora unsprezece noaptea. Liniştea domnea peste târg, iar prin ferestrele caselor, adevărate ambrazuri, nu răzbătea nici o lumină.

Mergând furişat, fugarii se strecurară printre arbori şi, până la marginea oazei, nu întâlniră pe nimeni.

Acolo, deodată, în faţa lor apăru un om cu un felinar aprins.

Îl recunoscură şi îi recunoscu şi el.

Era Mezaki, întorcându-se acasă prin partea aceea a târgului. Mezaki nu avu timp nici măcar să strige. Câinele îi sărise în gât, iar el căzu la pământ fără viaţă.

— Aşa, Taie-cupa, aşa! Zise brigadierul.

Căpitanul şi însoţitorii lui n-aveau de ce să-şi mai facă griji din cauza acelui mizerabil care zăcea mort acolo; cu paşi grăbiţi, o porniră peste Hinguiz spre partea estică a şotului Melrir.