Capitolul XV FUGA.

Căpitanul apucase direcţia est după o matură chibzuinţă privind ceea ce era de făcut, odată evadaţi. Fără îndoială că în partea opusă, puţin mai încolo de marginea vestică a depresiunii Melrir, se afla calea umblată ce ducea la Touggourt, în paralel cu traseul transsaharianului, şi de unde puteai ajunge cu uşurinţă la Biskra, în siguranţă şi într-un timp acceptabil. Nu cunoşteau însă acea parte din şot, fiind veniţi de la Goléah la Zenfig prin est, încât a străbate ţinutul Hinguiz spre vest însemna atât intrarea în plin necunoscut, cât şi riscul de a întâlni oameni puşi de Hadjar să pândească trupele ce puteau veni din Biskra pe direcţia aceea. De altfel, traseul dintre Zenfig şi capătul canalului era aproape egal. Se putea ca muncitorii să fi revenit în masă pe şantier. Şi apoi, îndreptându-se spre Goléah, poate că ar întâlni detaşamentul locotenentului Villette, care trebuie că-şi făcea mai degrabă în acea parte a Djeridului cercetările… În sfârşit, într-acolo se avântase Taie-cupa de-a curmezişul oazei, iar câinele, aşa cum credea brigadierul, avea motivele lui s-o facă; şi nu era oare cazul să se bizuie pe perspicacitatea lui Taie-cupa? Aşa că zise:

— Dom’ căpitan, nu trebuie decât să ne ţinem după el. Simt că nu se înşală! Şi, în fond, el vede la fel de bine noaptea ca şi ziua… Vă spun, e un câine cu ochi de pisică!

— Luaţi-o pe urmele lui, hotărî căpitanul Hardigan.

Era cel mai bun lucru pe care îl puteau face. Prin bezna aceea profundă, în labirintul oazei, fugarii ar fi riscat să rătăcească în jurul târgului, fără să se îndepărteze de el. Spre marea lor bucurie, lăsându-se conduşi de Taie-cupa, ajunseră destul de repede la marginea nordică a platoului Hinguiz, de unde nu le mai rămânea decât să meargă de-a lungul malului.

Să nu se îndepărteze de el era cu atât mai important cu cât, în rest, şotul Melrir n-avea decât un sol periculos, perforat de gropi ascunse din care ar fi fost cu neputinţă să ieşi. Potecile practicabile dintre ele erau cunoscute doar de tuaregii din Zenfig şi din târgurile vecine, care se angajau călăuze şi deseori îşi ofereau serviciile doar pentru a jefui caravanele.

Fugarii mergeau în pas întins şi nu avură nici o întâlnire neplăcută până la ziuă, când făcură popas într-o pădure de palmieri. Dată fiind greutatea unui drum parcurs în plin întuneric, puteau aprecia la cel mult şapte-opt kilometri distanţa străbătută în acea etapă. Mai rămâneau deci vreo douăzeci până la punctul cel mai îndepărtat din Hinguiz, iar de acolo, aproape tot atâta peste şot, până la oaza Goléah.

Obosit de marşul nocturn, căpitanul Hardigan decise să se odihnească acolo o oră. Pădurea era pustie, iar târgurile cele mai apropiate se situau pe linia meridională a acestei viitoare insule centrale. Puteau fi, prin urmare, evitate cu uşurinţă. Spre răsărit, cât putea privirea să răzbată, nu se zărea nici urmă din trupa lui Hadjar. Plecată din Zenfig de vreo cincisprezece ore, trebuie să fi ajuns deja departe.

Dar, dacă oboseala îi obliga pe fugari să se odihnească puţin, numai odihna n-ar fi reuşit să le refacă puterile, în caz că nu-şi procurau ceva de mâncare. Proviziile li se terminaseră în ultimele ore petrecute în fortăreaţă, aşa că puteau conta doar pe fructele culese în trecere prin oazele platoului Hinguiz, nimic altceva decât curmale şi, poate, nişte rădăcini comestibile pe care le cunoştea bine Pistache. Scăpărătoarea şi iasca nu lipsea nimănui, încât, coapte la un foc de uscături, rădăcinile acelea aveau să le procure o hrană mai substanţială.

Da, existau motive să crezi că, în asemenea condiţii, căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi aveau să-şi potolească foamea, la fel şi setea, căci prin Hinguiz curgeau mai multe ueduri. Cu ajutorul lui Taie-cupa, poate că aveau să prindă şi ceva vânat, cu blană sau cu pene. Dar orice şansă de acest fel urma să se risipească îndată ce vor ajunge pe întinderile nisipoase ale şotului, pe terenurile salifere unde nu creşteau decât tufe de dris, necomestibile.

La urma urmei, dacă prizonierii veniseră de la Goléah la Zenfig, conduşi de Sohar, în două zile, fugarilor le va trebui oare mai mult timp de la Zenfig la Goleah? Da, bineînţeles, din două motive: mai întâi, pentru că de data asta nu aveau cai; în al doilea rând, fiindcă – necunoscând potecile practicabile – mersul le-ar fi fost fără doar şi poate încetinit de tatonări.

— În definitiv, observă căpitanul, e vorba doar de vreo cincizeci de kilometri… Jumătate din distanţă o vom parcurge până deseară. După o noapte de odihnă, o luăm din nou la drum şi, chiar dacă ne va trebui de două ori mai mult timp pentru jumătatea cealaltă, în seara zilei de poimâine vom vedea malurile canalului.

Trecând ora rezervată popasului, în intervalul căreia se hrăniseră numai cu curmale, fugarii o apucară în lungul lizierei, ascunzându-se cât puteau mai bine. Cerul era acoperit. Abia câteva raze de soare răzbăteau printre norii zdrenţuiţi. Chiar şi ploaia îi ameninţa, dar avură noroc şi scăpară neudaţi.

Prima etapă se încheie la amiază. Nu avură parte de nici o alarmă. Nu întâlniră nici măcar un singur indigen. Cât despre banda lui Hadjar, era neîndoielnic că ajunsese la vreo treizeci sau patruzeci de kilometri mai la est.

Făcură alt popas de o oră. Curmalele nu lipseau din apropiere, iar brigadierul dezgropa nişte rădăcini pe care le puseră la copt pe jar. De bine, de rău, mâncară, iar Taie-cupa trebui să se mulţumească şi el cu atât.

Seara, aveau deja douăzeci şi cinci de kilometri parcurşi de la Zenfig şi căpitanul se opri în extremitatea estică a ţinutului Hinguiz.

Erau la marginea ultimei oaze. Mai încolo se întindea largul pustiu al depresiunii, imensa suprafaţă scânteietoare din pricina eflorescenţelor sării, peste care, fără călăuză, mersul devenea pe cât de dificil, pe atât de periculos. Dar, în sfârşit, prizonierii erau departe de închisoarea lor şi, dacă Ahmet şi ceilalţi porniseră după ei, cel puţin n-aveau să le găsească urmele.

Tuturor le lipsea nespus odihna. Oricât de interesaţi erau să ajungă cât mai repede la Goléah, trebuiră să-şi petreacă noaptea acolo. De altfel, ar fi fost cu totul imprudent să se aventureze prin întuneric pe terenurile instabile de dincolo de Hinguiz. Abia dacă s-ar fi descurcat pe lumină! Neavând de ce să se teamă de frig în acea perioadă a anului şi la acea latitudine, se ghemuiră lângă un pâlc de palmieri.

De bună seamă, ar fi fost înţelept ca unul dintre ei să supravegheze împrejurimile locului de popas. Brigadierul chiar se oferi să stea de pază în primele ore, urmând să fie schimbat de cei doi spahii. Pe când camarazii săi se scufundau într-un somn adânc, el rămase la post în compania lui Taie-cupa. Nu trecu însă nici un sfert de oră şi Pistache nu rezistă ispitei de a dormi. În mod aproape inconştient, mai întâi se aşeză, apoi se întinse pe jos, iar ochii i se închiseră împotriva voinţei lui.

Din fericire, credinciosul Taie-cupa făcea de gardă cu mai mult succes, ceea ce fu un adevărat noroc, căci, cu puţin înainte de miezul nopţii, lătrăturile lui înfundate îi deşteptară pe cei ce dormeau.

— Alarmă!… Alarmă! Strigă Pistache, trezindu-se brusc.

Într-o clipă, căpitanul Hardigan fu în picioare.

— Ascultaţi, dom’ căpitan! Zise Pistache.

O hărmălaie cumplită izbucnise în stânga pâlcului de copaci, zgomot de crengi rupte, tufişuri zdrobite, la câteva sute de paşi mai încolo.

— Oare ne urmăresc tuaregii din Zenfig? Au reuşit să ne descopere?

Mai puteai să te îndoieşti de faptul că tuaregii, constatând evadarea prizonierilor, porniseră după ei?

Ascultând cu atenţie, căpitanul Hardigan se puse de acord cu brigadierul şi zise:

— Nu… Nu-s indigenii! Ar fi încercat să ne ia prin surprindere. N-ar fi făcut atâta gălăgie!

— Atunci? Întrebă inginerul.

— Sunt animale… Fiare sălbatice care dau târcoale prin oază, constată brigadierul.

Într-adevăr, nu de tuaregi erau ameninţaţi, ci de unul sau mai mulţi lei a căror vecinătate însemna un pericol cu nimic mai neînsemnat. Dacă s-ar fi aruncat asupra taberei, ar fi putut ei să le ţină piept fără nici o armă cu care să se apere?

Câinele dădea semne de mare agitaţie. Brigadierul reuşi extrem de greu să-l potolească, să-l împiedice să latre, să nu-l lase să se repeadă spre locul de unde izbucneau urlete furioase.

Ce se întâmpla oare? Fiarele se luptau între ele, îşi disputau vreo pradă atât de înverşunat?

Îi descoperiseră pe fugari sub pâlcul de arbori? Tocmai se repezeau asupra lor?

Trecură câteva minute de profundă nelinişte. Dacă fuseseră descoperiţi, căpitanul Hardigan şi tovarăşii lui ar fi fost repede ajunşi din urmă. Era mai bine să aştepte, să rămână pe loc şi, mai degrabă, să se caţăre în copaci ca să evite atacul.

Căpitanul dădu un asemenea ordin şi erau pe punctul de a-l executa când câinele, scăpând din mâinile brigadierului, dispăru spre dreapta locului de popas.

— Aici… Taie-cupa! Înapoi…, strigă Pistache.

Dar animalul, ori nu-l auzi, ori nu vru să-l audă, aşa că nu se întoarse.

În momentul acela, vacarmul şi urletele părură să se îndepărteze.

Scăzură încetul cu încetul, apoi conteniră. Singurele zgomote ce se mai auzeau erau lătrăturile lui Taie-cupa, care apăru curând.

— Au plecat… Fiarele au plecat, e mai mult ca sigur! Zise căpitanul Hardigan. Habar n-aveau de prezenţa noastră! Nu mai e cazul să ne temem.

— Dar ce are Taie-cupa? Strigă Pistache, care, mângâind câinele, îşi simţi mâinile umezite de sânge. E rănit? Sunt nişte urme de gheare?

Nicidecum. Taie-cupa nu se plângea. Ţopăia, sălta, se repezea în dreapta şi se întorcea imediat. Ai fi zis că încerca să-l ducă acolo pe brigadier şi, cum acesta părea gata să-l urmeze, căpitanul ordonă:

— Nu! Rămâi pe loc, Pistache… Să aşteptăm să se facă ziuă, o să vedem atunci ce avem de făcut.

Brigadierul se conformă. Fiecare îşi reluă locul părăsit la primele urlete ale fiarelor şi somnul atât de brusc întrerupt.

Acest somn nu le-a mai fost tulburat şi, când fugarii se treziră, soarele tocmai începea să se ridice din orizont, la estul şotului Melrir.

Dar iată că Taie-cupa o zbughi pe sub copaci şi, când se întoarse, observară că avea de data asta urme de sânge proaspăt pe blană.

— În mod precis, zise inginerul, e acolo un animal rănit sau răpus. Vreunul dintre leii care s-au luptat între ei…

— Păcat că nu-i comestibil, căci l-am mânca! Spuse unul dintre spahii.

— Să mergem să vedem, ceru căpitanul Hardigan.

Cu toţii îl urmară pe câine, care îi conducea lătrând; la vreo sută de paşi mai încolo, găsiră un animal zăcând într-o baltă de sânge.

Nu era un leu, ci o antilopă mare pe care fiarele o sfâşiaseră, pentru care se luptaseră, fără îndoială, abandonând-o apoi din prea marea furie ce le azvârlea pe unele împotriva celorlalte.

— Ah! Straşnic… Straşnic! Strigă brigadierul. Iată o pradă pe care n-am fi prins-o niciodată. Soseşte la ţanc, şi vom avea o rezervă de carne pentru toată călătoria!

Era, într-adevăr, o şansă nesperată. Fugarii n-aveau să mai fie constrânşi la o hrană alcătuită numai din rădăcini şi curmale. Pistache şi spahiii se puseră îndată pe treabă şi tăiară bucăţile cele mai bune din antilopă, iar Taie-cupa îşi primi şi el partea. Aveau deci kilograme de carne excelentă, dusă imediat la locul de campare. Aprinseră focul, puseră câteva bucăţi pe jar, şi nu e cazul să insistăm asupra faptului că se ospătară toţi cu grătare suculente.

Chiar aşa, fiecare prinse puteri noi după acest dejun neaşteptat, în care fructele fură înlocuite prin carne. Îndată ce sfârşiră, spre satisfacţia generală, căpitanul spuse:

— La drum! Nu trebuie să zăbovim… De la tuaregii din Zenfig ne putem aştepta oricând la o urmărire.

Era adevărat, aşa că, înainte de a părăsi locul de popas cercetară cu mare atenţie partea din Hinguiz care se întindea în direcţia târgului. Era pustie, iar în întreg şotul, spre est ca şi spre vest, nu se zărea nici o făptură vie. Şi nu doar fiarele sălbatice şi rumegătoarele evitau să se aventureze vreodată prin acele regiuni dezolante, dar nici măcar păsările nu treceau pe deasupra lor în zbor. De ce ar fi făcut-o, de vreme ce oazele platoului Hinguiz le ofereau o hrană imposibil de găsit pe suprafaţa aridă a şotului?

De altfel, la această observaţie făcută de căpitanul Hardigan, inginerul răspunse:

— Păsările de mare vor deveni oaspeţi obişnuiţi ai locului: goelanzi, pescăruşi, fregate, alcioni20, atunci când şotul Melrir va fi transformat într-un lac imens, iar prin apă vor înota peşti şi cetacee mediteraneene! Şi parcă văd flotilele de luptă şi pe cele comerciale brăzdând, cu pânzele întinse sau cu toată puterea aburului, marea cea nouă.

— Până când se vor umple şoturile, domnule inginer, observă brigadierul Pistache, aş zice că trebuie să profităm de faptul că încă nu sunt, ca să ajungem la canal. Ţi-ai putea pierde răbdarea tot aşteptând un vapor care să vină să te ia de aici.

— De bună seamă, răspunse domnul de Schaller, însă eu cred în continuare că inundarea completă a depresiunilor Rharsa şi Melrir se va face în mai puţin timp decât se presupune.

— Chiar dacă n-ar dura decât un an, replică râzând căpitanul, tot ar fi prea mult pentru noi! Aşa că, îndată ce vom fi gata, dau semnalul de plecare.

— Haide, domnule François, zise atunci brigadierul, o să fie nevoie să ne mişcăm binişor picioarele şi s-ar putea ca în curând să poposim în vreun târg cu frizerie, căci altfel ne-am trezi cu nişte bărbi de călugăr.

— De călugăr! Murmură domnul François, care nu se mai recunoştea când apa vreunui ued îi reflecta faţa.

În situaţia de atunci a fugarilor, pregătirile nu puteau fi nici lungi, nici complicate.

Totuşi, ceea ce-i mai ţinea în loc în dimineaţa aceea era nevoia de a-şi asigura hrana pentru următoarele două zile de marş până la Goleah. Nu aveau la dispoziţie decât bucăţile de antilopă din care doar o parte fusese consumată. Dar cum să aprindă focul prin Melrir, unde nu erau lemne?

Aici, cel puţin, combustibilul nu lipsea, iar crengile rupte de rafalele violente ale Djeridului zăceau împrăştiate pe jos.

Brigadierul şi cei doi spahii trecură deci la treabă. Într-o jumătate de oră, bucăţile tranşate din acea excelentă carne fură prăjite pe jar. Apoi, după ce se răciră, Pistache le adună în şase părţi egale şi fiecare şi-o luă pe a sa, înfăşurată în frunze proaspete.

Era ora şapte dimineaţa, judecând după soarele înălţat deasupra orizontului printr-o pâclă roşiatică, anunţând o zi fierbinte.

De data asta, arborii din Hinguiz n-aveau să-i mai apere de razele arzătoare ale soarelui pe căpitan şi pe camarazii săi.

Acestei regretabile situaţii i se adăuga alta, al cărei pericol era cu mult mai serios. Câtă vreme fugarii se ţinuseră pe lângă liziera umbroasă, riscul de a fi observaţi şi, deci, de a fi urmăriţi era destul de mic. Dar când aveau să înainteze, cu totul descoperiţi, peste întinderile nisipoase ale şotului, cine ştie dacă trecerea lor va rămâne nesemnalată! Iar dacă vreo bandă de tâlhari le-ar ieşi în cale, unde să se refugieze ca să evite întâlnirea? Şi apoi, dacă exact în ziua aceea sau a doua zi reveneau la Zenfig Hadjar şi trupa lui?

Adăugând la aceste pericole dificultăţile mersului pe terenul instabil din Melrir, cu poteci necunoscute atât inginerului cât şi căpitanului, ne putem imagina cât de primejdios era traseul de douăzeci şi cinci de kilometri dintre capătul platoului Hinguiz şi şantierul din Goléah.

Căpitanul Hardigan şi domnul de Schaller se gândiseră cu seriozitate la asta, şi încă se mai gândeau. Dar expunerea la asemenea riscuri impresionante nu putea fi cu nici un chip evitată.

În definitiv, erau cu toţii plini de energie, viguroşi, capabili de eforturi mari.

— La drum! Zise căpitanul.

— Da… Trupă, la drum! Repetă Pistache, interpretând în felul său, nu fără motiv, înţelepciunea unei vechi zicale populare.