III. DOCTORUL ANTEKIRTT

Sunt oameni care dau mult de lucru Faimei, această femeie – orchestră cu o sută de guri, care le poartă numele cu surle şi fanfare în cele patru puncte cardinale ale lumii. Unul din aceştia era şi faimosul doctor Antekirtt, sosit de curând în portul Gravosa. Pe deasupra, sosirea lui mai fusese marcată şi de o întâmplare, care ar fi fost ea singură de ajuns ca să atragă atenţia lumii chiar şi asupra celui mai obişnuit dintre călători. El, însă, nu era dintre călătorii obişnuiţi. într-adevăr, de câţiva ani încoace, prin toate ţările Orientului se ţesuse un fel de legendă în jurul doctorului Antekirtt. Asia mică de la Dardanele până la canalul de Suez, Africa de la Suez până la hotarele Tunisiei, tot litoralul arab al Mării Roşii nu mai conteneau să-i repete numele, ca pe acela al unui om extraordinar de priceput în ştiinţele naturii, un fel de gnostic de taleb 2, care stăpânea cele mai ascunse taine ale Universului. Pentru cei din vechime, el ar fi fost un adevărat Epiphanes3. în ţinuturile Eufratului ar fi fost cinstit ca un urmaş al magilor de altădată. Ce era exagerat în această faimă? Faptul că era socotit de unii ca un adevărat vrăjitor, înzestrat cu puteri supranaturale? Adevărul este că doctorul Antekirtt nu era decât un om, nimic altceva decât un om, dar un om foarte învăţat, cu o minte foarte sănătoasă şi cuprinzătoare, cu o judecată sigură, un om înzestrat cu o putere neobişnuită de a pătrunde în miezul lucrurilor, cu un uimitor spirit de observaţie, şi care fusese ajutat şi de unele împrejurări. De pildă, într-una din provinciile centrale ale Asiei mici izbutise să salveze o populaţie întreagă de o molimă îngrozitoare, socotită până atunci fără leac, dar al cărei leac îl găsise el. Faptul acesta îi atrase o faimă nemaipomenită.

Ceea ce făcea să-i sporească şi mai mult această celebritate se datora în primul rând misterului de nepătruns care îi învăluia persoana. De unde venea? Nu ştia nimeni. Ce trecut avusese. Nici asta n-o ştia nimeni. Nimeni n-ar fi putut spune unde trăise şi cum trăise. Se vorbea doar că acest doctor Antekirit era, ca să zicem aşa, adorat de populaţiile din ţinuturile Asiei mici şi ale Africei orientale; că trecea drept un medic excepţional, că vestea tratamentelor sale care dăduseră rezultate uluitoare se răspândise până în marile centre culturale ale Europei, că îngrijea cu aceeaşi atenţie pe oamenii săraci ca şi pe bogaţii stăpâni şi pe paşalele acestor ţinuturi. Dar în ţările Occidentului nu fusese văzut niciodată; ba, de câţiva ani încoace, nu se ştia nici locul unde îşi avea reşedinţa. Din pricina aceasta, unii erau porniţi să creadă că ar coborî dintr-o reincarnaţie a vreunui zeu indian, că ar fi o fiinţă supranaturală care vindecă servindu-se de mijloace supranaturale. Dar dacă doctorul Antekirtt nu-şi exercitase încă arta în principalele state ale Europei, renumele său aici i-o luase demult înainte. Deşi nu venise la Raguza decât ca simplu călător – ca un turist bogat care se plimba cu iahtul său propriu, vizitând diferitele puncte ale Mediteranei – numele său se răspândi numaidecât în tot oraşul până să-l poată vedea pe doctorul Antekirtt în persoană, privirile mulţimii erau aţintite asupra goeletei. De altfel, accidentul, pe care curajul lui Matifou îl preîntâmpinase, ar fi fost de ajuns ca să atragă, atenţia lumii asupra acestui vas. într-adevăr, iahtul acesta ar fi făcut cinste celomai bogaţi, celor mai luxoşi amatori de sporturi nautice din America, din Anglia şi din Franţa. Cele două catarge, drepte şi apropiate de centru – fapt care permitea o largă desfăşurare trinchetei şi velei mari – lungimea bompresului echipat cu două pânze triunghiulare, încrucişarea velelor pătrate ale catargului de la prova, săgeata sa prelungă, în fine, tot acest aparat al velelor trebuia să-i asigure o viteză deosebită, pe orice fel de timp.

Această goeletă avea o deplasare de trei sute cincizeci de tone. Lungă şi subţire, cu cheta şi elansamentul mici, dar cu grinzile transversale ce susţin puntea destul de largi, şi cu un pescaj destul de mare, ca să-i asigure o stabilitate perfectă, iahtul acesta era ceea ce se cheamă un bun vas de mare, un vas pe care timonierul era foarte sigur, care putea pluti în direcţia vuitului manevrat până la patru quarturi3 numai din cârmă. în larg, ca şi în apropiere de ţărm, cu o briză bună făcea uşor treisprezece noduri şi jumătate pe oră4. într-un concurs internaţional iahtul Regatului Unit, ca Boadicee, Gaetana sau Mordon n-ar fi putut să-i ţină piept. Cât priveşte frumuseţea exterioară şi interioară a acestui iaht, cel mai sever iahtman n-ar fi putut imagina ceva mai desăvârşit. Albeaţa punţii, din brad de Canada, fără un singur nod, cop asii a fin lucrată, capotele de protecţie a instrumentelor de pe punte şi spiraâurile din lemn de teck, a căror aramă strălucea ca aurul, ornamentaţia roţii cârmei, piesele de rezervă aranjate sub învelitoarele lor albe ca zăpada, perfecţiunea cu care erau lucrate scripetele şi macaralele, otgoanele, funiile, parâmele de catarg şi toate obiectele de manevră curentă, contrastând viu cu culoarea diferitelor cabluri de fier galvanizat, forma elegantă a bărcilor sale lustruite şi atârnate în ordine pe gruele lor4, negrul strălucitor al corpului vasului împodobit de jur împrejur cu un ciubuc îngust, auriu, sobrietatea ornamentelor din partea de dinapoi a iahtului – toate acestea făceau din el un vas de un gust ales şi extrem de elegant.

Trebuie să ştim cum arăta acest iaht şi pe dinăuntru, nu numai pe dinafară, căci, în definitiv, era locuinţa plutitoare a misteriosului personaj care va fi eroul acestei povestiri. E adevărat că nimeni nu putea să viziteze vasul. Dar povestitorul este înzestrat cu un fel de a doua vedere, care îi îngăduie să descrie chiar şi ceea ce nu i-a fost dat să vadă.

În interiorul acestei goelete, luxul se lua la întrecere cu confortul. Camerele şi cabinele, saloanele sau sufrageria erau admirabil pictate şi decorate. Covoarele, draperiile şi tot mobilierul erau adaptate într-un mod cât se poate de ingenios cerinţelor unei navigaţii de plăcere. Acest gust şi acest confort se regăsea nu numai în camerele căpitanului şi ale ofiţerilor, ci şi în bufeturile unde vesela de argint şi de porţelan era astfel aranjată, încât să nu sufere nimic de pe urma tangajului şi raliului, în bucătăria unde domnea o curăţenie cum numai la olandezi mai vezi, s-au în dormitoarele unde hamacele echipajului se puteau legăna în voie. Oamenii de pe vas, vreo douăzeci la număr, purtau elegantul costum al marinarilor maltezi; pantaloni scurţi, cizme de mare, cămăşi vărgate, centuri de culoare brună, bonete roşii, bluze de pânză groasă, pe care erau brodate în alb iniţialele goeletei şi proprietarului ei.

Dar care era portul de origine al acestui iaht în ce registru de evidenţă era trecut el? în care ţară de pe ţărmurile Mediteranei acosta în timpul iernii? în sfârşit, ce naţionalitate avea? Nu ştia nimeni, cum nimeni nu ştia nici naţionalitatea doctorului. în vârful catargului flutura un pavilion verde, cu o cruce roşie în colţul de sus. în zadar l-ai fi căutat în şirul atât de numeros al diferitelor pavilioane care străbat toate mările globului. în orice caz, actele iahtului fuseseră prezentate ofiţerului portului încă înainte ca doctorul Antekirtt să fi debarcat, şr fără îndoială că fuseseră găsite în perfectă regulă, căci, după vizita medicală obişnuită, i se dăduse intrare liberă. Numele goeletei era înscris pe placa de dinapoi, cu litere mici, aurii, fără indicaţia portului de origine; acest nume era Savarena.

Aşa se prezenta minunatul iaht de plăcere ce putea fi admirat acum în portul Gravosa. Pescade şi Matifou, care urmau să fie primiţi a doua zi pe bord de doctorul Antekirtt, îl. contemplau cu totatâta curiozitate ca şi marinarii din port, dar cu mai multă înfrigurare. Ei, care erau de baştină de pe ţărmurile Proventei, erau extrem de sensibili la tot ce era în legătură cu marea, mai ales Pescade, care putea să privească cu ochi de cunoscător această minune de construcţie maritimă. Iată, deci, cu ce se îndeletniceau ei, chiar în seara aceea, după terminarea reprezentaţiei.

— Ah, făcu Matifou.

— Ah, făcu şi Pescade.

— Ce zici, Pescade?

— Nu mai am nimic de zis, Matifou!

Şi cuvintele acestea rostite cuatâta admiraţie de bieţii acrobaţi spuneau mai mult decât orice cuvinte de laudă. Pe bordul Savarenei, toate manevrele următoare operaţiei de acostare se terminaseră; velele erau strânse pe vergile lor, echipamentul vasului era adunat la un loc şi aranjat cu grijă, pânza de protecţie era ridicată pe puntea dinapoi a vasului. Goeleta fusese ancorată într-un colţ al portului, ceea ce însmna că vasul urma să stea aici mai mult timp. De altfel, în seara aceea, doctorul Antekirtt se mulţumi să facă o simplă plimbare prin împrejurimile Gravosei. în timp ce Silas Toronthal şi fiică-sa se întorceau la Raguza cu trăsura lor care îi aşteptase pe chei, şi în timp ce tânărul de care am mai vorbit se întorcea acasă pe jos de-a lungul’ aleii, fără să mai aştepte sfârşitul serbării, care la ora aceea era în toi, doctorul se mărginea să viziteze portul. Era unul din cele mai bune porturi de pe coastă, adăpostind un număr destul de mare de vase de diferite naţionalităţi. Apoi, după ce ieşi din oraş, o luă de-a lungul ţărmului golfului Ombra Fiumera, care se întinde pe o adâncime de douăsprezece leghe, până la gurile râului Ombra, un râu destul de adânc pentru ca vasele, chiar cele de un tonaj mai mare, să-l poată urca aproape până la poalele munţilor Vlastiţa. Către ora nouă se reîntoarse pe dig şi asistă la sosirea unui mare pachebot al companiei Lloyd, care venea din Indii; în sfârşit se înapoie pe bord, coborî în camera lui, luminată de două lămpi, şi rămase acolo singur până a doua zi.

Aşa îi era obiceiul, şi căpitanul Savarenei – un marinar în vârstă de vreo patruzeci de ani, anume Narsos – avea ordin să nu-l deranjeze niciodată în timpul orelor sale de singurătate. Trebuie să spunem că, dacă lumea nu ştie nimic despre trecutul acestui om, nici ofiţerii sau marinarii săi nu ştiau nimic. Asta însă nu însemna că ei nu iar fi fost devotaţi cu trup şi suflet. Dacă doctorul Antekirtt nu tolera cea mai mică abatere de la disciplina de bord, în schimb el era bun ca un adevărat părinte faţă de toţi, dând tuturor îngrijiri şi bani când aveau nevoie. De aceea, mateloţii se înghesuiau care mai de care să figureze în registrul de bord al Savarenei. Nici un matelot nu fusese dojenit aspru, pedepsit sau concediat. întreg echipajul goeletei forma o singură familie.

După ce doctorul se reîntoarse pe punte, se făcură toate pregătirile în vederea nopţii. Felinarele din faţa şi din spatele vasului fură aşezate la locurile lor, oamenii de cart îşi luară postul în primire, şi pe bord se aşternu o tăcere desăvârşită. Doctorul Antekirtt se aşeză pe un divan larg dintr-un colţ al camerei sale. Pe o masă erau câteva ziare, pe care servitorul său i le cumpărase din Gravosa. Doctorul le parcurse cu o privire distrată, citind mai mult faptele diverse decât articolele de fond, urmărind sosirile şi plecările vaselor, deplasările şi vilegiaturile notabilităţilor provinciei. Apoi dădu la o parte teancul de ziare. îl cuprinse un fel de toropeală. Şi către ora unsprezece se culcă, fără să mai ceară ajutorul valetului său; dar stătu mult timp aşa, până să-i vină somn. Şi dacă cineva i-ar fi putut ghici gândul care îl obseda, poate că ar fi fost uimit să afle că gândul acesta se rezuma doar la atâta: „Cine era tânărul care îl salutase pe Silas Toronthal, pe cheiul din Gravosa?”

A doua zi dimineaţa, către ora opt, doctorul Antekirtt se urcă pe punte. Se anunţa o zi minunată. Răsăritul soarelui împurpura creasta munţilor ce se înălţa în fundul golfului. Ceaţa începea să se risipească, alunecând afară din port, pe întinsul apelor, în curând, Savarcna se scaldă în plină lumină.

Căpitanul Narsos se apropie de doctorul Antekirtt ca să primească ordinele, pecare acesta, după ce îl salută, i le dădu în câteva cuvinte. Apoi, o barcă cu patru oameni şi un cârmaci se desprinse de bord, îndreptându-se spre chei, unde trebuiau s-o aştepte, aşa cum fusese stabilit, Pescade şi Matifou.

Era o zi mare, era o adevărată sărbătoare pentru băieţii aceştia de treabă, mânaţi de soartă atât de departe de ţara lor, la câteva sute de leghe de Provenţa lor, pe care doreau atât de mult să o mai vadă o dată!

Amândoi erau pe chei. îşi lepădaseră straiele de comedianţi şi, îmbrăcaţi în haine ponosite, dar curate, admirau iahtul ca şi în ajun. Erau foarte bine dispuşi. Nu numai că în seara trecută cinaseră pe săturate, dar şi dejunaseră de dimineaţă: o adevărată nebunie, pe care în definitiv şi-au permis-o pentru că făcuseră o reţetă extraordinară de patruzeci şi doi de florini. Dar asta nu însemna că şi-ar fi cheltuit toţi baniinici pomeneală! Pescade era un om foarte socotit, aşa că traiul le era asigurat acum pentru cel puţin zece zile.

— Orice ai zice, Matifou, norocul ăsta care a dat peste noi ţi se datoreşte ţie!

— Oh, Pescade!

— Da, ţie, ilustrul meu prieten!

— Ei bine, da… mie… fie, dacă vrei tu! Răspunse Matifou.

În clipa aceea, barca Savarenei acostă la chei. Cârmaciul se ridică şi, cu boneta în nână, se grăbi să spună că era la ordinele „domnilor”.

— Domnilor? făcu Pescade. Care domni?

— Chiar dumneavoastră, răspunse cârmaciul, dumneavoastră, pe care vă aşteaptă domnul doctor Antekirtt pe bordul vasului său.

— Asta-i bună Iată-ne ajunşi domni, zise Pescade.

Matifou făcea nişte ochi mari şi îşi învârtea întruna şapca, foarte încurcat.

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră când doriţi, domnilor, zise cârmaciul.

— Acum… chiar acum dorim, îi răspunse Pescade, cu un gest prietenos!

În clipa următoare, cei doi prieteni erau aşezaţi confortabil în barcă, pe covorul negru cu margine roşie care acoperea banca, în timp ce cârmaciul luase loc în spatele lor. Bineînţeles că sub greutatea atletului, barca se afundă cu patru sau cinci degete deasupra liniei de plutire. Trebuiră chiar să ridice colţurile covorului, ca să nu se ude. La un semn al cârmaciului, cele patru lopeţi prinseră să vâslească, şi barca alunecă cu iuţeală către Savarena. Trebuie să recunoaştem – pentru că acesta este adevărul – că bieţii oameni erau întrucâtva mişcaţi, ca să nu zicem ruşinaţi. Atâtea onoruri pe capul unor comedianţi. Matifou nu îndrăznea să mai facă nici o mişcare. Cu despre Pescade, oricât era de încurcat, el nu-şi putu totuşi ascunde un zâmbet, ce îi lumina figura fină şi inteligentă. Barca trecu pe dinapoia goeletei, şi se opri la tribord – locul de onoare. Cei doi prieteni se urcară pe punte, pe scara de frânghie ale cărei şipci se îndoiră sub greutatea lui Matifou, şi fură conduşi îndată la doctorul Antekirtt, care îi aştepta pe dunetă.

După ce le dădu bună ziua foarte prietenos, doctorul trebui să stăruiască mult ca Pescade şi Matifou să consimtă să ia loc. Dar, până la urmă, o făcură şi pe asta. Doctorul îi privi câteva clipe în tăcere. Figura lui, rece şi frumoasă, le impunea. Totuşi, ţi puteai da seama foarte bine că dacă zâmbetul îi lipsea de pe buze, în schimb i se ascundea în inimă.

— Prieteni, zise el, m-aţi salvat ieri dintr-o mare primejdie, pe mine şi echipajul meu. Am ţinut să vă mulţumesc încă o dată, şi de aceea v-am rugat să veniţi pe bord.

— Domnule doctor, răspunse Pescade, care începea să devină din nou stăpân pe sine, sunteţi prea bun şi n-ar fi trebuit să vă mai deranjaţi pentruatâta treabă. Prietenul, meu n-a făcut decât ceea ce ar fi făcut oricare altul în locul lui, dacă ar fi avut puterea pe care o are el. Nu-i aşa, Matifou?

Acesta încuviinţă după cum îi era obiceiul, clătinându-şi capul uriaş de sus în jos.

— Fie cum zici, răspunse doctorul, dar nu un oarecare altul, ci tocmai prietenul dumitale a fost acela care şi-a pus viaţa în primejdie, şi eu mă simt îndatorat faţă de dânsul!

— Vai domnule, răspunse Pescade, îl faceţi să roşească pe prietenul meu Matifou. Şi aşa, fire aprinsăcume el, nu trebuie să i se urce sângele la cap…

— Bine, prieteni, urmă doctorul Antekirtt, văd că nu vă plac deloc complimentele, aşa că n-am să mai stărui. Cu toate acestea, fiindcă orice serviciu merită…

— Domnule doctor, zise Pescade, vă cer iertare că vă întrerup, dar orice faptă bună îşi are răsplata chiar în ea însăşi, cum spun cărţile de morală, aşa că şi noi ne socotim răsplătiţi.

— Vă şi socotiţi răsplătiţi? Şi în ce fel anume? întrebă doctorul, care crezu că poate i-o luase altcineva înainte.

— Chiar aşa, cum vă spun, continuă Pescade. După ce uriaşul nostru a dat o dovadă atât de neobişnuită despre forţa lui, publicul a voit să-l admire în condiţii mai artistice şi a dat năvală în arenele noastre provensale. Matifou a culcat la pământ o jumătate de duzină de bărbaţi, dintre cei mai zdraveni munteni şi dintre cei mai voinici hamali din Gravosa! Am făcut o reţetă uriaşă!

— Uriaşă?

— Da!… cum n-am mai pomenit în turneele noastre acrobatice.

— Şi cât anume?

— Patruzeci şi doi de florini!

— Ah, într-adevăr!… Dar eu n-am ştiut de asta!… răspunse doctorul Antekirtt, pe un ton vesel. Dacă aş fi ştiut că daţi o reprezentaţie, ar fi fost şi o datorie şi o plăcere pentru mine să asist şi eu. De aceea îngăduiţi-mi să-mi plătesc biletul acum…

— Deseară, domnule doctor, zise Pescade, dacă binevoiţi să onoraţi luptele noastre cu prezenţa domniei voastre!

Matifou se înclină foarte respectuos, încovoindu-şi umerii laţi, „care nu se tăvăliseră niciodată până acum în ţarină”, cum spunea programul, prin gura lui Pescade.

Doctorul Antekirtt îşi dădu seama că nu i-ar putea face în nici un chip pe acrobaţi să accepte vreo recompensă bănească. Se gândi deci să. procedeze altfel. De altminteri, îşi făcuse planul încă din ajun. Din cele: câteva informaţii pe care le culesese încă de aseară, reieşea că cei doi comedianţi erau nişte oameni cumsecade, demni de toată încrederea.

— Cum vă cheamă? întrebă el.

— Singurul nume pe care mi-l ştiu, domnule doctor, este Pescade.

— Şi pe dumneata?

— Matifou, răspunse uriaşul.

— Matifou, repetă Pescade, rostind cu mândrie acest nume faimos în toate arenele din sudul Franţei.

— Dar acestea sunt nişte porecle… observă, doctorul.

— Altele n-avem, răspunse Pescade, sau dacă am avut vreodată, poate că le-am pierdut pe drum, căci buzunarele noastre sunt cam găurite…

— Dar… rude aveţi?

— Rude, domnule doctor… Mijloacele noastre modeste nu ne-au permis niciodată luxul acesta. Dar dacă într-o bună zi o să ajungem şi noi bogaţi, se vor găsi rude destule care să ne moştenească

— Din ce parte a Franţei sunteţi?

— Din Provenţa, răspunse mândru Pescade, adică francezi get-beget!

— Să ştii că ai haz, Pescade!

— Aşa îmi cere meseria. Vă puteţi închipui dumneavoastră, domnule doctor, o paiaţă, un măscărici, un comediant de bâlci, care să fie veşnic posomorât! Doar într-un singur ceas s-ar pomeni din partea publicului cu mai multe mere în cap decât ar putea să mănânce toată viaţa Da! sunt o fire veselă, foarte veselă, este adevărat!

— Şi Matifou?

— Oh! Matifou este mai serios, mai gânditor, mai închis, răspunse Pescade, dându-i prieteneşte tovarăşului său o palmă uşoară, aşa cum baţi un cal pe gât când vrei să-l mângâi. Aşa i-o cere şi lui meseria. Când jonglezi cu greutăţi de cincizeci de kilograme trebuie să fii foarte serios. când lupţi, lupţi nu numai cu braţele, ci şi cu capul. Şl Matifou a luptat întotdeauna… chiar şi cu mizeria. Şi totuşi, nu l-a doborât până acum!

Doctorul Antekirtt asculta cu mult interes pe pirpiriul ăsta cumsecade, cu care până acum soarta fusese atât de vitregă şi care totuşi nu cârtea de loc împotriva ei. Bănuia într-însul cel puţin totatâta curaj cât şi inteligenţă, şi se gândea cât de departe ar fi putut ajunge acest tânăr, dacă mijloacele materiale nu i-ar fi lipsit chiar din primii ani ai vieţii sale.

— Şi încotro vreţi s-o luaţi acum? îl întrebă el.

— Drept înainte, la voia întâmplării, răspunse Pescade. Întâmplarea nu e totdeauna o călăuză rea; şi de obicei cunoaşte bine drumurile atâta doar că mă tem să nu ne fi dus de astă dată prea departe de ţara noastră… La urma urmei, de vină suntem noi. Ar fi trebuit s-o întrebăm de la-nceput încotro ne duce.

Doctorul Antekirtt îi iscodi o clipă pe amândoi. Apoi continuă:

— Ce aş putea eu să fac pentru dumneavoastră? stărui el…

— Nimic, domnule doctor, nimic… vă asigur… răspunse Pescade.

— Nu vă e dor să vă reîntoarceţi în Provenţa voastră?

Ochii celor doi acrobaţi se aprinseră.

— Aş putea să vă duc până acolo, urmă doctorul.

— Asta ar fi ceva grozavzise Pescade. Apoi adresându-se prietenului său: Matifou, ai vrea să te reîntorci acasă?

— Da… dacă vii şi tu, Pescade!

— Dar ce o să facem acolo? Din ce o să trăim?

Matifou se scarpină pe frunte, aşa cum făcea întotdeauna când se găsea într-o încurcătură.

— Ce o să facem… ce o să facem… bâigui el.

— Habar n-ai ce o să facem… nici tu, nici eu!… Dar, în sfârşit, acolosuntem în ţara noastră. Nu vi se pare ciudat, domnule doctor, ca nişte prăpădiţi ca noi să aibă şi ei o ţară, ca nişte sărăntoci care n-au nici măcar rude să aibă şi ei un loc de baştină al lor. Lucrul ăsta mi s-a părut întotdeauna de neînţeles!

— V-ar conveni să rămâneţi amândoi cu mine? întrebă doctorul Antekirtt.

La propunerea aceasta atât de neaşteptată, Pescade se sculă brusc, în timp ce uriaşul îl privea, încurcat, neştiind dacă trebuie să se scoale şi el sau nu.

— Să rămânem cu dumneavoastră, domnule doctor? răspunse în cele din urmă Pescade. Dar la ce v-am putea fi noi de folos? Toată viaţa n-am făcut altceva decât jonglerii şi scamatorii. Numai dacă nu cumva aţi dori să vă distrăm în timpul drumului, sau acolo în ţara dumneavoastră…

— Ascultaţi-mă, zise doctorul Anlekirtt, am nevoie de oameni curajoşi, iscusiţi şi inteligenţi, care să mă poată ajuta în îndeplinirea planurilor mele. Nimic nu vă reţine aici, nimic nu vă cheamă acolo în ţara voastră. Vreţi să faceţi parte dintre oamenii mei?

— Dar după ce vă veţi îndeplini planurile… zise Pescade.

— Dacă vreţi, puteţi rămâne cu mine şi mai departe, răspunse doctorul, zâmbind, puteţi rămâne pe bord cu mine. Iată, de pildă, veţi da lecţii de acrobaţie oamenilor din echipajul meu. Dacă însă vreţi să vă reântoarceţi în ţara voastră, puteţi să vă reîntoarceţi, cu atât mai mult cu cât şi acolo traiul vă va fi asigurat pe toată viaţa.

— Oh, domnule doctor! exclamă Pescade. Dar dumneavoastră nu vreţi să ne lăsaţi să facem şi noi ceva! Nu putem sta numai aşa, de pomană!

— Vă promit că o să vă dau de lucru, ca să fiţi mulţumiţi!

— Fireşte că oferta dumneavoastră este foarte ispititoare, răspunse Pescade.

— Aveţi ceva de spus în privinţa asta?

— Un singur lucru: ne vedeţi aci pe amândoi, pe Matifou şi pe mine. Amândoi suntem din aceeaşi ţară, şi fără îndoială că am fi dintr-aceeaşi familie, dacă am avea şi noi o familie! Doi fraţi de cruce! Matifou n-ar putea trăi fără Pescade, nici Pescade fără Matifou! Gândiţi-vă la cei doi fraţi siamezi! N-au putut fi despărţiţi niciodată, pentru că o despărţire i-ar fi costat viaţa, nu-i aşa? Ei bine, şi noi suntem doi fraţi siamezi!… Ţinem foarte mult unul la celălalt, domnule doctor!

Şi Pescade îi întinse mâna lui Matifou, care-l trase către el şi îl strânse la piept ca pe un copil.

— Prieteni, zise doctorul Antekirtt, nu e vorba câtuşi de puţin să fiţi despărţiţi unul de altul, şi înţeleg prea bine că nu vreţi să vă despărţiţi niciodată!

— Atunci, s-a făcut, domnule doctor, dacă…

— Dacă ce?

— Dacă şi Matifou îşi dă consimţământul.

— Spune da, Pescade, zise uriaşul, spune da pentru amândoi

— Bine, răspunse doctorul, am înţeles, şi puteţi fi siguri că n-o să vă pară rău. De azi încolo nu veţi mai duce grijă de nimic!

— Oh, domnule doctor, băgaţi de seamă ce faceţi! exclamă Pescade. Poate că dumneavoastră nu vă gândiţi că vă angajaţi la lucruri prea mari!

— Şi de ce?

— Pentru că întreţinerea noastră o să vă coste scump, mai ales a lui Matifou, Matifou ăsta e un mâncăcios fără pereche, şi de bună seamă că nu vreţi să-şi piardă din puteri cât timp e în serviciul dumneavoastră!

— Ba dimpotrivă, vreau să şi le dubleze!

— În cazul acesta, o să vă ruineze!

— Nu pot fi ruinat atât de uşor, Pescade!

— Totuşi, două prânzuri… trei prânzuri pe zi…

— Şi cinci, şi şase, şi zece dacă vrea răspunse doctorul Antekirit, zâmbind. Masa va fi tot timpul întinsă pentru el!

— Auzi, Matifou! izbucni Pescade în culmea bucuriei. O să poţi mânca aşadar, pe săturate!

— Şi tu la fel, Pescade.

— Oh, eu cât un pui de vrabie. îmi daţi voie să vă întreb, domnule doctor, dacă vom naviga?

— Da, şi încă mult, prietene. Acum am treabă prin toate colţurile Mediteranei. Voi avea clientelă cam peste tot pe litoral. Am de gând să practic medicina în mod internaţional. Dacă un bolnav mă cheamă la Tanger sau în insulele Baleare, când eu mă găsesc la Suez, nu se cuvine oare să mă duc să-l caut? Ceea ce face un medic dintr-un oraş mare, care aleargă dintr-un cartier într-altul; nu voi face-o alergând din strâmtoarea Gibraltar în Arhipelag, din Adriatica în golful Lyon, din Marea Ionică în golful Gabes. Mai am şi alte vase, de zece ori mai rapide decât această goeletă… Şi mă veţi însoţi foarte adeseori în vizitele mele!

— Asta ne convine de minune, domnule doctor! răspunse Pescade, frecându-şi palmele.

— Nu vă e frică de mare? întrebă doctorul.

— Nouă? făcu Pescade. Nouă să ne fie frică! Noi, care suntem copii ai Provenţei încă pe când eram doar nişte ţânci şterpeleam luntrele de la ţărm! Nu, nu ne e frică de mare, nici de aşa-zisul rău de mare! Noi, care suntem obişnuiţi să mergem cu capul în jos şi cu picioarele în sus. Dacă, înainte de a se îmbarca, domnii şi cucoanele ar face numai două luni exerciţiul ăsta, n-ar mai avea nevoie să stea tot timpul drumului cu nasul în lighean. Intraţi, poftiţi intraţi, domnilor şi doamnelor, începe reprezentaţia!

Şi năstruşnicul Pescade se lăsă dus de obişnuinţa lui, ca şi cum ar fi fost pe estrada teatrului său de bâlci.

— Bravo Pescade, zise doctorul, ne vom înţelege de minune! Şi, mai întâi de toate, te sfătuiesc să nu-ţi pierzi buna dispoziţie ei. Râzi, băiete, râzi şi cântă cât îţi place. Poate că viitorul ne rezervă lucruri destul de triste, pentru ca să avem nevoie de veselia dumitale în timpul drumului!

Vorbind astfel, doctorul Antekirtt devenise iar serios. Pescade, care îl observa tot timpul, presimţi că în trecutul acestui om vor fi fost multe nenorociri, pe care poate că într-o bună zi îi va fi dat să le cunoască.

— Domnule doctor, zise el, începând de azi suntem ai dumneavoastră cu trup şi suflet.

— Şi chiar începând de azi, zise doctorul, puteţi să vă instalaţi definitiv în cabina dumneavoastră. E aproape sigur că voi rămâne, câteva zile la Gravosa şi la Raguza dar e bine să vă obişnuiţi chiar de acum cu viaţa de pe bordul Savarenel.

— până în momentul când ne veţi duce în ţara dumneavoastră, adăugă Pescade.

— Eu n-am ţară, răspunse doctorul, sau bine-zis am o ţară pe care mi-am făcut-o eu însumi, o ţară a mea, şi care, dacă vreţi, va fi şi a dumneavoastră!

— Să mergem, Matifou, strigă Pescade, să mergem să lichidăm întreprinderea noastră. Fii liniştit, nu datorăm nimănui nimic, aşa că n-o să fim vânduţi la mezat!

După ce se despărţiră de doctorul Antekirtt, cei doi prieteni se urcară în barca ce îi aştepta şi care îi duse pe cheiul Gravosei. în două ore făcură tot inventarul şi cedară unui confrate teatrul lor de bâlci, pânzele vopsite, toba cea mare şi cea mică – adică întregul lor avut. Treaba asta nu dură mult şi cu siguranţă că nu se simţiră prea îngreunaţi de povara celor câţiva florini pe care îi băgaseră în buzunar.

Totuşi, Pescade ţinu să-şi păstreze, o dată cu zdrenţele lui de acrobat, şi trompeta, iar Matifou – trombonul şi hainele de luptător. Le venea foarte greu să se despartă de aceste instrumente şi de aceste catrafuse care le aduceau aminte de atâtea succese şi triumfuri. Le ascunseră în fundul singurului cufăr, care conţinea lucrurile, garderoba, în sfârşit, tot avutul lor.

Pe la unu după amiază, Pescade şi Matifou se întoarseră pe bordul Savarenel. O cabină mare, în faţă, le fusese pusă la dispoziţie, o cabină confortabilă, înzestrată „cu tot ce trebuie pentru scris”, cum spunea năzdrăvanul băiat. Echipajul făcu cea mai călduroasă primire acestor camarazi, cărora le datora salvarea de la o mare nenorocire. De îndată se instalară, Pescade şi Matifou putură constata că bucătăria bordului nu-i va face să regrete câtuşi de puţin bucătăria aromelor provensale.

— Vezi tu, Matifou, repeta Pescade, golind un pahar de vin straşnic de Asti, când ştii cum să te porţi, ajungi totdeauna departe. Dar, trebuie să ştii cum să te porţi!

Matifou nu putu răspunde decât clătinând din cap, căci gura îi era plină cu o bucată uriaşă de şuncă friptă la grătar, care dispăru cât ai clipi din ochi, împreună cu două ochiuri, în adâncurile stomacului său.

— Ce reţetă grozavă am face dacă te-ar vedea lumea şi cum mănânci, dragul meu Matifou, zise Pescade.