IV. VĂDUVA LUI ŞTEFAN BATHORY.

Sosirea doctorului Antekirtt stârnise mare vâlvă nu numai la Raguza, ci şi în toată provincia dalmată. După ce anunţaseră sosirea acestei goelete în portul Gravosa, ziariştii se aruncaseră cu lăcomie asupra acestei prăzi care promitea o serie de cronici senzaţionale. Proprietarul Savarenei nu mai putea scăpa de onorurile şi în acelaşi timp de neplăcerile celebrităţii. Persoana sa era acum la ordinea zilei. în jurul său începură să se ţeasă firele legendei. Nimeni nu ştia cine era, de unde venea, unde se ducea, ceea ce nu putea decât să aţâţe şi mai mult curiozitatea lumii. Căci, bineînţeles, când nu ştii nimic, timpul devine mai vast, imaginaţia se poate desfăşura în voie, ceea ce se întâmplă chiar şi celui ce pare a fi mai bine informat.

Reporterii, dornici să satisfacă curiozitatea cititorilor, se grăbiseră să meargă la Gravosa, unii urcându-se chiar şi pe bordul goeletei. Nu izbutiră însă să vadă pe misteriosul personaj, de care opinia publică se ocupa atât de stăruitor. Ordinele erau categorice. Doctorul nu primea pe nimeni. Aşa că răspunsurile căpitanului Narsos la toate întrebările vizitatorilor, erau veşnic aceleaşi:

— De unde vine doctorul?

— De unde-i place.

— Şi unde se duce?

— Unde are chef.

— Dar cine este el?

— Nimeni nu ştie, şi poate că nici chiar el nu ştie mai bine decât cei ce întreabă.

Şi să-ţi mai informezi cititorii cu nişte răspunsuri atât de laconiceurmarea fu că imaginaţia lumii începu s-o ia razna în plină fantezie. Doctorul Antekirtt deveni tot ce vreţi. Era tot ce voiau să născocească aceşti cronicari aflaţi la strâmtoare. Pentru unii era şef de piraţi. Pentru alţii, regele unui mare imperiu din Africa şi care călătorea incognito, pentru a cunoaşte lumea. Unii afirmau că era un exilat politic, alţii că după ce fusese alungat din ţara lui în urma unei revoluţii, cutreiera acum lumea ca un filosof Kvom ce voia să se instruiască. Aveai din ce alege. Uite priveşte acest titlu de doctor cu care se fălea el, părerile erau împărţite: pentru unii era un mare medic, care tratase nişte cazuri foarte grave, cu rezultate admirabile; pentru alţii era cel mai mare şarlatan, pe care l-ai fi pus într-o grea încurcătură, dacă i-ai fi cerut să-ţi arate certificatele sau diplomele lui!

În orice caz, medicii din Gravosa şi din Raguza nu aveau nici un motiv să-l urmărească pentru practicarea ilegală a medicinii. Doctorul Antekirtt se ţinu tot timpul într-o strictă rezervă, şi când voiau să-i facă cinstea să-l consulte, el găsea totdeauna câte un pretext ca să refuze. De altfel, proprietarul Savarenei nici nu se gândi să-şi ia un apartament pe uscat. Nici măcar nu trase la vreunul din hotelurile oraşului. în timpul primelor două zile după sosirea lui la Gravosa, cel mult dacă se duse până la Raguza. Se mărgini să facă câteva plimbări prin împrejurimi, şi de vreo două sau trei ori, îl luă cu el şi pe Pescade, a cărui inteligenţă naturală îi plăcea foarte mult. Dar dacă doctorul nu se duse personal la Raguza, în schimb îl trimise într-o zi pe Pescade. După ce se reîntoarse, flăcăul acesta de ispravă, care fusese însărcinat cu vreo misiune de încredere, poate ca să culeagă ceva informaţii, răspunse la întrebările ce i se puseră precum urmează:

— Aşadar, locuieşte pe Stradone?

— Da, domnule doctor, adică pe cea mai frumoasă stradă din oraş. Ocupă un adevărat palat, nu departe de piaţa unde li se arată străinilor palatul vechilor dogi, o casă splendidă, cu servitori şi cu trăsuri. Duce o viaţă de miliardar în toată legea.

— Şi celălalt?

— Celălalt, adică, mai bine zis, ceilalţi, răspunse Pescade. Ceilalţi locuiesc în acelaşi cartier, dar casa lor se pierde în fundătura acelor străzi pietroase, înguste, întortocheate… la drept vorbind nişte adevărate scări, care duc la nişte locuinţe mai mult decât modeste.

— Şi locuinţa lor cum arată?

— Locuinţa lor e destul de sărăcăcioasă, mică, cu o înfăţişare tristă pe dinafară, deşi înăuntru îmi închipui că trebuie să fie ţinută foarte curat, domnule doctor. Se vede cât de colo că e locuită de oameni săraci, dar mândri.

— Şi doamna aceea…?

— N-am văzut-o. Mi s-a spus că nu iese aproape niciodată din strada Marinella.

— Şi fiul ei?

— Pe el l-am zărit, domnule doctor, tocmai în clipa când se întorcea acasă, la mama sa.

— Şi cum ţi s-a părut?

— Mi s-a părut îngândurat, ba chiar îngrijorat. Se zice că tânărul acesta a trecut prin multe necazuri!… Asta i se citeşte pe chip…

— Dar şi tu, Pescade, ai trecut în viaţa ta prin multe necazuri, şi totuşi nu ţi se citeşte pe chip.

— Suferinţele trupeşti nu sunt tot una cu suferinţele sufleteşti, domnule doctor. De aceea, eu am putut totdeauna să mi le ascund pe ale mele, şi chiar să râd de ele!

Doctorul îl tutuia acum pe Pescade, care îi ceruse să-i facă acest hatâr, hatâr de care urma să aibă parte în curând şi Matifou. Căci, într-adevăr, uriaşul acesta era prea impunător, pentru ca cineva să-şi îngăduie să-i tutuiască cu una, cu două!

Între timp, doctorul, după ce pusese aceste întrebări şi primise aceste răspunsuri, îşi încetă plimbările prin împrejurimile Gravosei. Părea că aşteaptă un demers, pe care n-ar fi vrut să-l provoace singur ducându-se la Raguza, unde vestea sosirii sale pe bordul Savarenei desigur că era cunoscută de toată lumea. Rămase deci pe bord, şi ceea ce aştepta să se întâmple, se întâmplă.

În ziua de 29 mai, către orele unsprezece dimineaţa, după ce cercetase cu luneta cheiul Gravosei, doctorul porunci să i se pregătească barca, coborî în ea, apoi debarcă în apropierea digului unde se afla un om care părea că-l aşteaptă.

— El este! îşi zise doctorul. El este!… îl recunosc, oricât de mult s-a schimbat de atunci!

Acest om era un bătrânel, încovoiat de vreme, deşi nu avea mai mult de şaptezeci de ani. Părul său alb îi acoperea capul, pe care şi-l ţinea tot timpul în pământ. Avea o faţă posomorâtă, tristă, abia însufleţită de o privire pe jumătate stinsă, pe care se vedea că lacrimile o scăldaseră adesea. Stătea pe chei, nemişcat, fără să piardă din ochi barca din clipa când se desprinsese de goeletă.

Doctorul nu voia de loc să arate că îl bagă în seamă pe acest bătrânel, şi cu atât mai puţin că l-ar fi recunoscut, aşa că trecu pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut. Dar abia făcuse câţiva paşi, că bătrâmul se luă după el şi, descoperi ducânduse cu un aer foarte umil, întrebă:

— Dumneavoastră sunteţi domnul doctor Antekirtt?

— Da, eu sunt, răspunse doctorul, privindu-l pe bietul om, ale cărui pleoape nici măcar nu tresăriră, când ochii doctorului se fixară asupra lui. Apoi adăugă:

— Cine eşti dumneata, prietene, şi ce doreşti de la mine?

— Mă numesc Borik, răspunse bătrânelul, sunt în serviciul doamnei Băthory şi vin din partea doamnei să vă cer o întâlnire…

— Doamna Băthory? repetă doctorul. Văduva ungurului aceluia, care a plătit cu viaţa patriotismul său?

— Chiar dânsa, răspunse bătrânul. Şi cu toate că n-aţi văzut-o niciodată, e cu neputinţă să n-o cunoaşteţi, din moment ce dumneavoastră sunteţi doctorul Antekirtt!

Acesta îl asculta atent pe bătrânul servitor, care stătea tot timpul cu ochii în pământ. Părea că se întreabă dacă nu cumva sub cuvintele acestea era vreun gând ascuns. Apoi continuă:

— Ce doreşte de la mine doamna Băthory?

— Din motive pe care dumneavoastră desigur că le înţelegeţi, doamna ar dori să aibă o întrevedere cu dumneavoastră, domnule doctor.

— Am să mă duc s-o văd.

— Dânsa ar prefera să vină pe bordul vasului dumneavoastră.

— De ce?

— Întrevederea aceasta trebuie să fie secretă.

— Secretă?… Faţă de cine…?

— Faţă de fiul dânsei. Domnul Petru nu trebuie să ştie că doamna Bâthory a primit vizita dumneavoastră.

Răspunsul acesta păru că-l uimeşte pe doctorul Antckirtt; dar se stăpâni faţă de Borik.

— Prefer să mă duc eu la locuinţa doamnei Bathory, urmă el. N-aş putea merge când fiul dânsei lipseşte de acasă?

— Puteţi, domnule doctor, dacă aţi vrea să veniţi chiar mâine. Petru Bâihory tocmai trebuie să plece astă-seară la Zara, şi nu se va întoarce decât după douăzeci şi patru de ore.

— Şi cu ce se ocupă Petru Bathory?

— E inginer, dar încă nu şi-a putut găsi un post. Ah, viaţa a fost atât de grea şi pentru mama sa şi pentru el!

— Grea!… făcu doctorul Antekirtt. Doamna Baihory n-are nici un fel de mijloace de trai…?

Se opri. Bătrânul îşi lăsase bărbia în piept, în timp ce sughiţuri de plâns înăbuşit îi zguduiau pieptul.

— Domnule doctor, zise el în cele din urmă, eu nu pot să vă spun mai multe. La întâlnirea pe care dânsa vi-o cere, doamna Bâihory vă va spune tot ce trebuie să ştiţi.

Doctorul trebui să facă o sforţare să-şi stăpânească tulburarea.

— Unde locuieşte doamna Bâihory? întrebă el.

— La Raguza, în cartierul Stradone, pe strada Marinella, la numărul 17.

— Pot să o văd pe doamna Bâthory mâine pe la prânz, între orele unu şi două?

— Puteţi, domnule doctor, şi eu am să vă conduc la dânsa.

— Spune-i doamnei Bâthory că voi fi acolo în ziua şi la ora fixată.

— Vă mulţumesc în numele dânsei, zise bătrânelul.

Apoi, după o clipă de şovăire, adăugă:

— Aţi putea crede că e vorba de un serviciu pe care vi l-ar cere…

— Şi dacă ar fi aşa? zise cu vioiciune doctorul.

— Dar nu e vorba de aşa ceva, răspunse Borik.

Apoi, după o plecăciune respectuoasă, o porni pe drumul ce duce de la Gravosa spre Raguza. Bineînţeles că ultimele cuvinte ale bătrânului servitor îl cam uimiseră pe doctorul Antekirtt. Rămăsese pe chei nemişcat, privindu-l pe Borik care se îndepărta. Întorcându-se pe bord, dădu voie lui Pescade şi Matifou să coboare pe uscat, apoi se închise în camera lui, unde voia să stea singur tot restul zilei. Pescade şi Matifou se folosiră, aşadar, de permisiune, ca nişte adevăraţi rentieri ce erau. îşi îngădui ră chiar şi plăcerea de a vizita câteva barăci de la bâlci. N-am putea spune că sprintenul clown nu fu ispitit să dea lecţii câte unui echilibrist neîndemânatic, sau că vigurosul luptător nu avea poftă să ia parte şi el la luptele dintre atleţi. Dar îşi amintiră că aveau cinstea să facă parte din personalul Satârenei. Rămaseră deci nişte simpli spectatori şi nu se arătară zgârciţi cu aplauzele, când li se părea că erau bine meritate.

A doua zi, doctorul porunci să fie dus la ţărm, cu puţin înainte de amiază. După ce trimise barca înapoi la bord, porni spre drumul ce uneşte portul Gravosa cu Raguza, o alee frumoasă, mărginită de vile admirabile şi umbrită de arbori înalţi pe o lungime de doi kilometri. Aleea nu era încă însufleţită, cum urma să fie peste câteva ceasuri, de forfota echipajelor şi de lumea care se plimba pe jos sau călare. Cu gândul tot timpul la întrevederea sa cu doamna Băthory, doctorul o luă pe o alee lăturalnică şi în curând ajunse la Borgo-Pille, un fel de braţ de piatră ce se alungeşte în afară din întreitul veşmânt de fortificaţii al Raguzei. Portiţa era deschisă, şi după ce străbăteai cele trei rânduri de întărituri, intrai înăuntrul cetăţii.

Alcoa Stradone este o splendidă arteră principală, pavată cu lespezi de piatră şi prelungindu-se de la Borgo-Pille până în cartierul Plocce, după ce traversează întreg oraşul. Ea se întinde la poalele unui deal pe care casele sunt aşezate în etaje, ca într-un amfiteatru. La capătul aleii se înalţă palatul dogilor de altădată, un monument minunat din secolul al XV-lea, cu o curte interioară, un portic în stilul Renaşterii şi ferestre cu bolte în semicerc, ale căror coloane subţiri şi zvelte amintesc epoca cea mai strălucită a arhitecturii toscane.

Dar doctorul nu trebui să meargă până acolo. Strada Marinella, pe care Borik i-o indicase în ajun, e pe partea stângă, cam pe la jumătatea aleii Stradone. Dacă la un moment dat îşi mai încetini pasul, aceasta fu când aruncă o privire asupra unei case somptuoase, zidită în granit, a cărei faţadă bogat ornamentată, precum şi anexele se înălţau pe partea dreaptă a aleii. Poarta deschisă a curţii lăsa să se vadă o caleaşcă cu nişte cai minunaţi şi cu vizitiul pe capră, în timp ce valetul aştepta în faţa peronului, adăpostit de o verandă elegantă. în clipa următoare, un bărbat se urcă în acea trăsură, caii străbătură repede curtea, şi poarta se închise numai decât în urma lor. Acest bărbat era acelaşi care, în urmă cu trei zile, îl oprise pe doctorul Antekirtt pe cheiul Gravosa, era fostul bancher din Triest, Silas Toronthal.

Voind să evite această întâlnire, doctorul se dăduse repede înapoi, şi nu îşi continuă drumul decât după ce echipajul care gonea cu toată iuţeala se făcu nevăzut la capătul aleii Stradone.

— Amândoi în acelaşi oraş! murmură el. Asta e o ispravă a întâmplării, n-ai ce-i face!

Ce înguste, ce anevoie de urcat, ce prost pavate şi cu o înfăţişare sărăcăcioasă erau străzile acestea care dădeau în aleea Stradone. închipuiţi-vă un fluviu larg care nu are drept afluenţi decât nişte biete şuvoaie. Casele se cocoţează una de-asupra alteia, ca să mai poată găsi puţin aer. Ele stau ochi în ochi – dacă ne este îngăduit să numim astfel ferestrele sau lucarnele ce dau înspre stradă. Casele urcă astfel până sus de tot, pe unul din cele două dealuri, ale căror vârfuri sunt încoronate de forturile Mincetto şi San Lorenzo. Cu neputinţă ca o trăsură să treacă pe aici. Strada aceasta, care în zilele când plouă cu găleata se transformă într-o adevărată albie a unui şuvoi, este atât de piezişă, încât a trebuit să fie lucrată toată numai în scări. Ce deosebire ca de la cer la pământ între locuinţele acestea umile şi splendidele palate sau edificii de pe aleea Stradone!

Doctorul ajunse în strada Marinella şi începu să urce nesfârşita scară de piatră. Trebui să urce astfel mai bine de şaizeci de trepte, până ajunse în faţa casei cu numărul 17.

Uşa casei se deschise numaidecât. Bătrânul Borik îl aştepta. îl conduse, fără să scoată o vorbă, într-o încăpere curată, dar sărăcăcios mobilată. Doctorul se aşeză. Nimic nu te putea face să crezi că ar fi fost câtuşi de puţin tulburat că se găseşte în această casă, nici chiar când doamna Bâthory intră şi zise:

— Domnul doctor Antekirtt?

— Sunt gata să vă ascult, doamnă. Eu sunt, doamnă, răspunse doctorul, ridicându-se.

— Aş fi voit să vă scutesc de oboseala de a veni atât de departe şi de a mai urca atâta!

— Ţineam să vă fac vizita, doamnă, şi vă rog să mă credeţi că sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră!

— Domnule doctor, zise doamna Bâthory, abia ieri am aflat de sosirea dumneavoastră la Gravosa şi l-am trimis numaidecât pe Borik să vă solicite o întrevedere.

— Eu mă retrag, zise bătrânelul.

— Nu, rămâi aici, Borikrăspunse doamna Bathory. Dumneata, care eşti singurul, prieten al familiei noastre, ştii tot ce vreau să-i spun domnului doctor Antekirtt.

Doamna Băthory se aşeză, iar doctorul luă loc în faţa ei, în timp ce bătrânelul rămase în picioare lângă fereastră. Văduva profesorului Băthory avea acum vreo şaizeci de ani. Se ţinea încă dreaptă, în ciuda vârstei, dar părul său alb şi faţa-i brăzdată de zbârcituri arătau cât de mult avusese de luptat cu necazurile şi cu mizeria. îţi dădeai seama, însă, că este încă o femeie energică, aşa cum fusese şi în trecut. Recunoşteai în ea pe vrednica tovarăşă de viaţă, pe confidenţa intimă a omului ce îşi jertfise situaţia pentru ceea ce el socotea ca o datorie a sa, şi, în sfârşit, pe părtaşa lui de încredere, după ce intrase în conspiraţia aceea alături de Mathias Sandorf şi de Ladislau Zathmar.

— Domnule doctor, zise ea, cu o voce care nu-i putea ascunde tulburarea, fiindcă dumneavoastră sunteţi doctorul Antekirtt, eu vă sunt obligată şi vă datorez povestirea evenimentelor petrecute la Triest, acum cincisprezece ani…

— Doamnă, tocmai pentru că eu sunt doctorul Antekirtt, vă rog cruţaţi-vă o istorisire oare atât prea dureroasă pentru dumneavoastră. O cunosc şi – fiindcă eu sunt doctorul Antekirtt – adaug că cunosc şi toată viaţa pe care aţi dus-o de la acea dată de neuitat, de 30 iunie 1867.

— Vreţi să-mi spuneţi, atunci, domnule – continuă doamna Băthory – cărui fapte se datoreşte interesul dumneavoastră faţă de viaţa mea?

— Este un interes pe care orice om de inimă îl datorează văduvei maghiarului, care n-a şovăit nici o clipă să-şi pună viaţa în pericol pentru independenţa patriei sale!

— L-aţi cunoscut pe Ştefan Băthoryântrebă văduva, cu o voce uşor tremurătoare.

— L-am cunoscut, doamnă, şi l-am iubit, şi păstrez un profund respect tuturor celor ce-i poartă numele.

— Sunteţi, aşadar, din ţara pentru care el şi-a vărsat sângele?

— Nu sunt din nici o ţară, doamnă.

— Atunci, cine sunteţi dumneavoastră?

— Un mort care nu are încă mormânt! răspunse liniştit doctorul Antekirtt.

La auzul acestui răspuns atât de neaşteptat, doamna Băthory şi Borik tresăriră; dar doctorul se grăbi să adauge:

— Totuşi, doamnă, dacă eu v-am rugat să nu-mi istorisiţi trecutul acela, în schimb trebuie să vă istorisesc eu unele întâmplări; căci, dacă sunt anumite lucruri pe care dumneavoastră le cunoaşteţi, sunt însă altele care desigur că vă sunt necunoscute şi pe care tot trebuia să le aflaţi odată.

— Bine, domnule, vă ascult, răspunse doamna Bathory.

— Doamnă – continuă doctorul Antekirtt, – acum cincisprezece ani, trei nobili unguri s-au aşezat în fruntea unei conspiraţii, al cărei scop era să redea Ungariei independenţa sa de odinioară. Aceşti oameni erau contele Mathias Sandorf, profesorul Ştefan Băthory şi contele Ladislau Zalhmar, care trăiau de multă vreme cu aceeaşi nădejde în suflet, trei fiinţe în pieptul cărora bătea o singură inimă.

La 8 iunie 1867, în ajunul zilei când urma să fie dat semnalul răscoalei ce trebuia să cuprindă întreaga ţară ungurească şi Transilvania, casa din Triest a contelui Zathmar, în care se aflau conducătorii conspiraţiei, a fost invadată de poliţia austriacă. Contele Sandorf şi cei doi tovarăşi ai săi au fost arestaţi, duşi, întemniţaţi chiar în noaptea aceea în donjonul din Pisino şi, după câteva zile, condamnaţi la moarte. Un tânăr contabil, numit Sarcany, care fusese arestat o dată cu ei în casa contelui Zathmar – un om, de altminteri, cu totul străin de complot – a fost pus în curând în libertate, după ce afacerea aceasta se termină. în ajunul zilei când sentinţa urma să fie executată, arestaţii, închişi toţi trei în aceeaşi celulă, încercară să evadeze. Contele Sandorf şi Ştefan Bâthory izbutiră, slujindu-se de sârma unui paratrăsnet, să fugă din donjonul din Pisino, şi se prăbuşiră în torentul Foibei, tocmai în clipa când Ladislau Zathmar, înhăţat de gardieni, era pus în imposibilitate de a-i urma.

Deşi fugarii aveau foarte puţine şanse de a scăpa cu viaţă, căci un râu subteran îi târa de-a lungul unui ţinut pe care nici măcar nu-l cunoşteau, ei izbutiră totuşi să ajungă pe ţărmul canalului Lemo, apoi în oraşul Rovigno, unde găsiră adăpost în casa pescarului Andrea Ferrato.

Acest pescar – un om foarte inimos! – făcuse toate pregătirile ca să-i treacă de cealaltă parte a Adriaticei, când, din motive de răzbunare personală, un spaniol numit Carpena, care aflase unde se ascunseseră fugarii, îi denunţă poliţiei din Rovigno. Fugarii încercară să scape şi a doua oară. Dar Ştefan Bâthory fu rănit şi prins numaidecât de agenţi. Cu despre Mathias Sandorf, urmărit de poliţişti până pe malul mării, căzu sub ploaia de gloanţe a urmăritorilor, şi Adriatica nu înapoie nici măcar cadavrul. A doua zi, Ştefan Bâthory şi Ladislau Zathmar au fost împuşcaţi în curtea fortăreţei din Pisino. Pescarul Andrea Ferrato, condamnat la ocnă pe viaţă fiindcă le dăduse adăpost, a fost trimis la ocnele din Stein.

Doamna Bâthory îşi lăsă bărbia în piept. Ascultase cu inima strânsă de durere istorisirea doctorului.

— Cunoaşteţi aceste amănunte, doamnă? o întrebă el.

— Da, domnule, din ziare, după cum le-aţi ştiut şi dumneavoastră tot din ziare, nu-i aşa?

— Da, doamnă, din ziare, răspunse doctorul. Dar ceea ce ziarele n-au putut să publice, deoarece această afacere a fost instruită în cea mai mare taină, am izbutit însă să aflu eu, mulţumită indiscreţiei unui paznic al fortăreţei – şi am să vi-o spun şi dumneavoastră.

— Spuneţi, domnule, zise doamna Băthory.

— Dacă contele Sandorf şi Ştefan Băthory au fost găsiţi şi prinşi în casa pescarului Ferrato, este pentru că fuseseră trădaţi de spaniolul Carpena. Dar dacă fuseseră arestaţi în urmă cu trei săptămâni, în casa aceea din Triest, este pentru că fuseseră denunţaţi poliţiei austriece de către nişte trădători.

— Nişte trădători!… făcu doamna Băthory.

— Da, doamnă, şi dovada acestei trădări rezultă din înseşi dezbaterile procesului. Mai întâi, aceşti trădători au găsit la un porumbel călător un bilet cifrat, adresat contelui Sandorf, şi pe care l-au copiat exact, în al doilea rând, ei au izbutit să găsească chiar în casa contelui Zathmar grătarul ce servea la citirea acestor depeşe. Apoi, după ce-au descifrat biletul, l-au predat guvernatorului Triestului. Şi bineînţeles că o parte din averea confiscată contelui Sandorf a servit să plătească trădarea aceasta a lor.

— Se ştie cine sunt aceşti ticăloşi?… întrebă doamna Băthory, cu o voce care îi tremura de emoţie.

— Nu, doamnă, răspunse doctorul. Poate că cei trei condamnaţi îi cunoşteau şi le-ar fi spus numele, dacă şi-ar fi putut revedea pentru ultima dată familia, înainte de a muri!

Într-adevăr, nici doamna Băthory, care la data aceea lipsea din oraş împreună cu fiul său, nici Borik, reţinut în închisoarea din Triest, nu putuseră fi alături de condamnaţi în ultimele lor ceasuri.

— Oare nu se va putea şti niciodată numele acestor ticăloşiântrebă doamna Bâthory.

— Doamnă, răspunse doctorul Antekirtt, trădătorii sfârşesc totdeauna prin a se trăda pe ei înşişi!

Iată, acum, ce trebuie să mai adaug, pentru a-mi completa istorisirea: Dumneavoastră aţi rămas văduvă, cu un copil de opt ani, şi aproape complet lipsită de mijloace. Borik, servitorul contelui Zathmar, după moartea stăpânului său n-a mai vrut să vă părăsească; dar el era sărac, şi nu avea ce să vă aducă altceva decât devotamentul său. Atunci, doamnă, dumneavoastră aţi părăsit Triestul şi v-aţi instalat în această locuinţă modestă din Raguza. Aţi muncit, aţi muncit cu braţele, pentru a putea face faţă nevoilor vieţii de toate zilele, precum şi nevoilor vieţii sufleteşti. Voiaţi, într-adevăr, ca fiul dumneavoastră să urmeze în ştiinţă acelaşi drum pe care îl urmase cu «atâta strălucire tatăl său. Dar, câte lupte n-a trebuit să daţi, şi câtă mizerie n-a trebuit să înduraţi, cu atâta curaj. De aceea, mă închin cu adânc respect în faţa nobilei femei care a dat dovadă deatâta energie, şi în faţa mamei, ale cărei îngrijiri au făcut din fiul său un om.

Spunând aceste cuvinte, doctorul se ridicase, şi obişnuita sa înfăţişare atât de liniştită, de astă dată era tulburată de o emoţie, pe care nu şi-o putea stăpâni.

Doamna Bâthory nu răspunse nimic. Aştepta, neştiind dacă doctorul îşi terminase istorisirea sau dacă urma s-o continue, vorbind despre lucruri care o interesau atât de mult şi în legătură cu care ea îi ceruse această întrevedere.

— Totuşi, doamnă, continuă doctorul care îi pricepu gândul, fireşte că puterile omeneşti au margini, şi, cum eraţi suferindă, istovită de atâtea încercări grele prin care aţi trecut, poate că v-aţi fi prăbuşit sub povara acestor îndatoriri, dacă un necunoscut, adică nu, dacă un prieten al profesorului Băthory, nu v-ar fi venit într-ajutor. Niciodată nu v-aş fi pomenit despre asta, dacă bătrânul dumneavoastră servitor nu mi-ar fi comunicat dorinţa dumneavoastră de a mă vedea.

— Aveţi dreptate, domnule, răspunse doamna Băthory. De aceea, nu e oare de datoria mea să-i mulţumesc doctorului Antekirtt?

— Şi de ce, doamnă? Pentru că, acum cinci sau şase ani, în amintirea prieteniei ce-l lega de contele Sandorf şi de cei doi prieteni ai săi, precum şi din dorinţa de a vă ajuta în opera dumneavoastră, doctorul Antekirtt v-a trimis o sumă de o sută de mii de florini. Nu era el oare prea fericit că poate să vă pună la dispoziţie aceşti bani? Dimpotrivă, doamnă, eu sunt acela care trebuie să vă mulţumesc că aţi binevoit să acceptaţi acest dar, dacă darul acesta a putut veni în ajutorul văduvei şi fiului lui Ştefan Băthory.

Văduva făcu o plecăciune şi răspunse:

— În orice caz, domnule doctor, ţineam să vă exprim recunoştinţa mea. Acesta era cel dintâi motiv al vizitei pe care voiam să v-o fac. Dar mai era şi un al doilea motiv…

— Care, doamnă?

— De… de a vă restitui această sumă…

— Cum, doamnă?… zise intrigat doctorul. N-aţi vrut s-o acceptaţi…?

— Domnule, nu m-am socotit îndreptăţită să dispun de aceşti bani. Nu-l cunoşteam pe doctorul Antekirtt. Nu auzisem niciodată rostindu-i-se numele. Această sumă putea foarte bine să fie un fel de pomană, putea să vină tocmai din partea acelora împotriva cărora luptase soţul meu şi a căror milă mi-ar fi fost odioasă. De aceea n-am vrut să mă ating de ea, nici chiar în scopul pentru care trimisese doctorul Antekirtt.

— Va să zică… suma aceasta…

— Este neatinsă.

— Şi fiul dumneavoastră…?

— Fiul meu nu va datora nimănui nimic, decât sie însuşi…

— Şi mamei sale, adăugă doctorul, căruiia atâta măreţie sufletească şiatâta energie de caracter nu puteau decât să-i stârnească admiraţia şi să-i impună cel mai adânc respect.

În timpul acesta, doamna Băthory se ridicase şi dintr-un scrin încuiat scoase un teanc de bancnote, pe care i-l întinse doctorului.

— Domnule, zise ea, vă rog să luaţi înapoi aceşti bani, căci sunt ai dumneavoastră; şi vă rog să primiţi mulţumirile unei mame, ca şi cum s-ar fi servit de ei ca să-şi crească fiul!

— Banii aceştia nu mai sunt ai mei, doamnă, răspunse doctorul, cu un gest de refuz.

— Vă repet că nu puteam în nici un caz să-i primesc!

— Dar dacă i-ar folosi Petru Băthory…

— Fiul meu îşi va face, până la urmă, situaţia pe care o merită, iar eu am să pot conta întotdeauna pe el, aşa cum a putut conta şi el pe mine.

— Sper că nu va refuza un dar, pe care un prieten al tatălui său insistă să-l accepte.

— Ba da, va refuza!

— Dar, cel puţin, doamnă, îmi daţi voie să încerc…?

— Vă rog să nu faceţi asta, domnule doctor, răspunse doamna Băthory. Fiul meu nici nu ştie că am primit aceşti bani, şi doresc să n-o ştie niciodată

— Cum doriţi, doamnă… înţeleg sentimentele care vă fac să procedaţi astfel, pentru că eu nu am fost şi nu sunt pentru dumneavoastră decât un necunoscut!… Da, le înţeleg şi le admir!… Vă repet, însă, că dacă banii aceştia nu sunt ai dumneavoastră, nici ai mei nu sunt!

Doctorul Antekirtt se ridică să plece. Refuzul doamnei Bâthory nu îl jignise, fireşte; delicateţea ei nu-i provocă decât sentimentul celui mai profund respect. O salută şi dădu să se retragă, când o ultimă întrebare îl opri din drum.

— Domnule, zise doamna Bâthory, aţi vorbit adineauri despre nişte uneltiri josnice care i-au trinmis la moarte pe Ladislau Zathmar, pe Ştefan Bâthory şi pe contele Sandorf, nu-i aşa?

— Da, doamnă, acesta este adevărul.

— Şi nu-i cunoaşte nimeni pe aceşti trădători?

— Ba da, doamnă!

— Cine?

— Dumnezeu!

Doctorul Antekirtt se înclină încă o dată şi ieşi. Doamna Bâthory rămase pe gânduri. Printr-o tainică legătură sufletească, de care poate că nu-şi dădea prea bine seama, se simţea irezistibil atrasă către acest ins misterios, a cărui fiinţă era atât de strâns legată de evenimentele intime ale vieţii ei. Oare îl va mai vedea vreodată? Şi dacă Savarena îl adusese la Raguzia numai pentru a-i face această vizită, oare se va mai reîntoarce vreodată? în orice caz, a doua zi, ziarele anunţau că spitalele din acest oraş primiseră din partea unui necunoscut un dar de o sută de mii de florini. Era darul doctorului Antekirtt; dar nu era oare şi darul văduvei lui Ştefan Bâthory, dar pe care ca îl refuzase pentru dânsa şi pentru fiul ei?