V. DIVERSE ÎNTÂMPLĂRI.

Totuşi doctorul Antekirtt nu se grăbea să părăsească Gravosa, aşa cum bănuise doamna Bâthory. După ce încercase zadarnic să vină în ajutorul mamei, voita acum să vină în ajutorul fiului. Dacă până atunci Petru Băthory nu izbutise să-şi facă o situaţie la care îi dădeau dreptul studiile sale strălucite, fără îndoială că nu va refuza ofertele pe care voia să i le facă doctorul. Să-i creeze o situaţie demnă de însuşirile lui alese, demnă şi de numele pe care îl purta – aceasta nu mai putea fi luată drept o pomană umilitoare. N-ar fi fost altceva decât răsplata dreaptă ce i se cuvenea acestui tânăr. Dar, după cum spusese şi Borik, Petru Băthory era plecat la Zara pentru nişte afaceri…

Doctorul însă nu voi să mai întârzie şi îi scrise chiar în ziua aceea. în scrisoare nu îi spunea, decât că ar fi încântat să-l primească pe bordul Savarenel, întrucât voia să-i facă o propunere, care l-ar fi putut interesa. Puse această scrisoare la poştă la Gravosa, după care nu-i mai rămânea decât să aştepte ca tânărul inginer să se întoarcă de la Zara.

În timpul acesta, doctorul continuă să trăiască mai retras ca oricând pe bordul goeletei. Ancorată în mijlocul portului, Savarena, al cărei echipaj nu cobora niciodată pe uscat, era tot atlt de izolată ca şi cum s-ar fi găsit în mijlocul Mediteranei sau al Atlanticului.

Felul său de a fi era, într-adevăr, destul de ciudat, ca să poată aţâţa curiozitatea lumii şi a reporterilor, care nu renunţaseră de loc la ghidul de „a-i lua un interviu” acestui personaj legendar, cu toate că nu erau admişi pe bordul iahtului său nu mai puţin legendar Şi cum Pescade şi prietenul său Matifou aveau o deplină „libertate de manevră”, reporterii li se adresară lor, încercând să obţină câteva informaţii, pe care apoi ziarele ar fi ştiut cum să le înflorească.

Pescade era un ghiduş care înveselea tot echipajul, bineînţeles cu voia doctorului Anlekirtt. Dacă Matifou era veşnic serios ca un cabeslan şi tot pe atâta de puternic, în schimb Pescade râdea şi cânta tot timpul, sprinten şi uşor ca steguleţul unui vas de război. Se căţăra pe catarge, iscusit ca un matelot şi iute ca o sfârlează, dând lecţii de echilibristică echipajului s«au înveselindu-l cu nesfârşitele lui glume. Oare nu-i recomandase doctorul Antekirtt să-şi păstreze această bună dispoziţie? Ei bine, iată că şi-o păstra, şi în acelaşi timp o mai împărtăşea şi altora!

Spuneam mai sus că Pescade şi Matifou aveau „libertatea de manevră”, ceea ce înseamnă că erau liberi să plece şi să vină când pofteau. Echipajul trebuia să rămână pe bord, ei însă puteau coborî pe uscat când doreau. De aceea era firesc ca reporterii să-i urmărească, să caute să-i ademenească, să le pună fel de fel de întrebări. Dar Pescade nu era omul pe care să-l poţi trage de limbă sau, dacă vorbea, vorbea fără să spună nimic limpede.

— Cine-i acest doctor Antekirtt?

— Un medic vestit. Vă vindecă de toate bolile, chiar şi după ce aţi dat ortul popii!

— E bogat?

— N-are nici un sfanţ… Eu Pescade, sunt acela care-l împrumut în fiecare duminică.

— Şi de unde vine?

— Dintr-o ţară al cărei nume nu-l ştie nimeni.

— Şi unde e ţara aceea?

— Tot ce pot să vă spun e că se mărgineşte la miazănoapte cu nimica toată, iar la miazăzi cu absolut nimic.

Era cu neputinţă să scoţi alte informaţii de la năzdrăvanul tovarăş al lui Matifou, care, pe de altă parte, rămânea mut ca o stană de piatră. Dar dacă nu răspundeau niciodată la aceste întrebări indiscrete ale reporterilor, în schimb cei doi prieteni nu mai conteneau să vorbească între patru ochi despre noul lor stăpân, începuseră să-l îndrăgească – şi-l îndrăgeau mai mult decât pe un părinte, între ei şi doctorul Antekirtt se stabilise un fel de afinitate chimică, un fel de coeziune, care din zi în zi îi lega tot mai strâns de el.

Şi în fiecare dimineaţă se aşteptau să-i cheme în camera lui şi să-l audă că, în sfârşit, le spune: „Prieteni, am nevoie de voi!”

Spre marele lor necaz însă clipa aceasta nu mai venea.

— Oare multă vreme vom mai sta aşa, zise într-o zi Pescade. E neplăcut să nu faci nimic, mai ales când n-ai fost obişnuit să stai cu mâinile în sân!

— Dar Braţele şi picioarele încep să prindă rugină, zise uriaşul, privindu-şi braţele-i enorme, rămase fără ocupaţie, ca bielele unei maşini în repaus.

— Ei, haide, spune, Matifou!

— Ce vrei să spun, Pescade?

— Ştii ce cred eu despre doctorul Antekirtt?

— Nu, dar spune-mi ce gândeşti, Pescade. Asta mă va ajuta să-ţi răspund.

— Ei bine, eu cred că în trecutul său se ascund nişte lucruri… nişte lucruri… Asta i se poate citi din priviri, care te fulgeră, uneori, gata să te orbească, nu altceva… Şi în ziua când şi tunetul va izbucni…

— Va face un zgomot…!

— Da, Matifou, zgomot… dar şi treabă. Şi sunt sigur că şi noi vom avea, atunci de lucru!

Pescade avea dreptate. Deşi pe bordul goeletei domnea liniştea cea mai desăvârşită, agerul băiat observase anumite lucruri, care îi dădeau de gândit. Că doctorul nu era un simplu turist ce călătoreşte pe iahtul său de plăcere de-a lungul şi de-a latul Mediteranei numai ca să se distreze, era un lucru cât se poate de lămurit. De bună seamă că Savarena era un centru în care se adunau o mulţime de fire nevăzute, pe care le mânuia,misteriosul său proprietar.

Într-adevăr, doctorul primea scrisori şi telegrame aproape din toate colţurile acestei mări minunate, ale cărei valuri scaldă ţărmul atâtor ţări diferite, fie de pe litoralul francez sau spaniol, fie de pe litoralul Algeriei, Marocului sau Tripolitaniei. Cine le trimiteacu siguranţă că nişte corespondenţi ocupaţi cu anumite treburi, a căror seriozitate nu putea fi pusă la îndoială; sau poate că erau nişte clienţi care cereau vreo consultaţie prin corespondenţă faimosului doctor, ceea ce era foarte puţin probabil. Ba chiar dacă te-ai fi găsit în birourile telegrafului din Raguza, cu greu ai fi putut pricepe sensul acestor telegrame, căci erau scrise într-o limbă necunoscută, pe care se părea că numai doctorul o ştia. Şi chiar dacă ai fi înţeles această limbă, ce concluzie ai fi putut trage din nişte fraze ca acestea: „Alemeira; Se credea că ne găsim pe urmele Iul Z. R. Drum greşit, acum abandonat.” „Regăsit corespondentul lui H. V. 5. în legătură cu banda lui K. 3, între Catania şi Sinacuza. ~Va urma.” „în Manderaggio, La Valelta, Malta, am constatat trecerea lui T. K. 7.” „Cirene. Aşteptăm noi ordine. Flotila din Aniek. Gaia. Electric 3 stă sub presiune zi şi noapte.”

„R. O.3. Mort la ocnă. Amândoi dispăruţi.”

Şi cealaltă telegramă, purtând o menţiune particulară cu ajutorul unui număr convenit: „2117. Sare. Pe vremuri, samsar… Serviciul Toronlhal. încetat raporturi cu Tripoli din Africa.”

Apoi, celor mai multe din aceste telegrame li se trimitea de pe Savarena acelaşi răspuns: „Cercetările să continue. Nu cruţaţi nici bani, nici eforturi. Trimiteţi noi documente”.

Acest schimb de corespondenţă misterioasă părea că pune sub supraveghere tot bazinul Mediteranei. Doctorul nu era deci atât de lipsit de ocupaţie, cum voia să pară. Totuşi, în ciuda secretului profesional, nu se putea ca o asemenea corespondenţă să nu ajungă să ifie cunoscută de public, fapt care făcu să sporească curiozitatea lumii cu privire la acest personaj enigmatic.

Printre oamenii cei mai intrigaţi din înalta societate raguzană era fostul bancher din Triest. Cititorul n-a uitat că Sila Toronthal il întâlnise pe doctorul Aniekirtt pe cheiul Gravosa, la câteva minute după sosirea Savarenei. întâlnirea aceasta îi provocase unuia din cei doi un viu sentiment de repulsie, iar celuilalt un sentiment nu mai puţin viu de curiozitate. Dar, deocamdată, împrejurările nu-i îngăduiră bancherului să-şi satisfacă această curiozitate.

Adevărul era că prezenţa doctorului făcuse asupra lui Silas Toronthal o impresie cu totul neobişnuită, pe care el însuşi nu şi-o putea lămuri. Ceea ce se vorbea tot timpul în Raguza pe socoteala lui, haina aceasta de mister în care părea că vrea să se învăluie, imposibilitatea de a te apropia de el, toate acestea îi stârneau bancherului dorinţa de a-l mai revedea. în acest scop, bancherul se duse de mai multe ori la Gravosa. Stătea pe chei şi privea goeleta, arzând de dorinţa de a se duce pe bord. într-una din zile chiar se duse, dar cârmaciul îi dădu şi lui acelaşi invariabil răspuns:

— Domnul doctor Antekirft nu primeşte pe nimeni.

Ca urmare, Silas Toronthal fu cuprins de un fel de iritare cronică, întocmai ca în faţa unui obstacol pe care nu-l putea trece în nici un fel. Bancherul se gândi atunci să plătească pe cineva care să-l spioneze pe doctorul Antekirtt. Angaja un agent, în care avea toată încrederea, şi îl puse să observe toate mişcările misteriosului străin, chiar şi când acesta nu făcea altceva decât să viziteze Gravosa şi împrejurimile. Ne putem lesne închipui, atunci, neliniştea care trebuie să-l fi cuprins pe Silas Toronthal, când află că bătrânul Borik avusese o convorbire cu doctorul, şi că a doua zi acesta se dusese să-i facă o vizită doamnei Bâthory.

— Cine e omul ăsta? se întreba el mereu.

Şi totuşi… ce l-ar fi putut face pe Toronthal să se mai teamă în actuala lui situaţiepână acum nimic nu ieşise la iveală în legătură cu uneltirile lui de acum cincisprezece ani. Dar tot ce era în legătură cu familiile celor pe care îi trădase sau îi vânduse nu putea decât să-l neliniştească. Dacă conştiinţa sa nu era câtuşi de puţin obişnuită cu remuşcările, în schimb teama se strecura adesea în sufletul său; şi vizita pe care o făcuse doamnei Bâthory acest doctor necunoscut, atât de puternic prin faima numelui său şi prin averea sa uriaşă, nu-l putea lăsa nepăsător.

— Cine să fie omul ăsta?… repeta el întruna. Ce a căutat la Raguza, în casa doamnei Bâthory?… A fost chemat în calitate de medic?… în fine, ce putea să fie comun între ea şi el?

Nu găsea nici un răspuns. Totuşi, ceea ce îl mai linişti puţin pe Silas Toronthal, după o anchetă minuţioasă, fu certitudinea că vizita făcută doamnei Bâthory nu se repetase. Bancherul ţinea acum morţiş să intre cu orice preţ în legătură cu doctorul. gândul acesta îl obseda zi şi noapte. Trebuia să facă tot posibilul, ca să pună capăt odată acestei obsesii. Printr-um fel de iluzie care de obicei pune stăpânire pe creierele înfierbântate, Toronthal îşi închipuia că se va linişti din nou după ce va izbuti să-l vadă pe doctorul Antekirtt, după ce va sta de vorbă cu el şi va afla motivele venirii lui la Gravosa. De aceea căută ocazia de a-l întâlni.în sfârşit crezu că găsise ocazia mult aşteptată, şi iată cum:

De câţiva ani încoace, doamna Toronthal suferea de o stare de astenie, pe care medicii din Raguza nu o puteau vindeca. Cu toate îngrijirile lor şi ale fiicei sale, doamna Tdronthal, deşi nu stătea încă la pat, se prăpădea văzând cu ochii. Să fi avut oare starea aceasta o cauză de ordin moral? Se prea poate, dar nimeni nu-i putuse da încă de urmă. Numai bancherul ar fi fost în măsură să spună dacă soţia lui, care-i cunoştea tot trecutul, nu cumva căpătase un sentiment de dezgust profund pentru viaţa aceasta care nu putea decât s-o îngrozească. în orice caz, starea sănătăţii doamnei Toronthal, pe. care medicii din oraş renunţaseră să încerce s-o mai trateze, i se păru bancherului că iar fi ocazia cea mai nimerită pentru a-l mai întâlni pe doctorul Antekirtt. Fără îndoială că nu va putea refuza o consultaţie, o vizită, măcar din simplă omenie. Silas Toronthal scrise deci o scrisoare, pe care o trimise cu unul din oamenii săi pe bordul Savarenei.

„Aş fi foarte fericit, scria el, să am avizul unui medic de mare autoritate, ca dumneavoastră”. Apoi, scuzându-se pentru deranjul pe care acest lucru îl putea aduce într-o existenţă atât de retrasă ca a sa, îl ruga pe doctorul Antekirtt „să-i indice ziua când ar urma să-l aştepte la palatul de pe aleea Stradone”.

A doua zi când doctorul primi scrisoarea, uitându-se mai întâi la semnătură, nici un muşchi al feţei sale nu tresări. O citi până la capăt, fără ca cel mai uşor gest să trădeze natura gândurilor pe care scrisoarea i le-ar fi sugerat. Ce răspuns să-i deasă profite oare de această ocazie ce i se oferea pentru a pătrunde în palatul Toronthal şi a intra în legătură cu familia bancheru-l luidar a intra în această casă, fie chiar ca medic, nu însemna oare să ajungă într-o situaţie care nu-i putea conveni câtuşi de puţin?

Doctorul nu stătu mult pe gânduri. Răspunse printr-un bilet scurt, ce fu predat servitorului bancherului. Biletul nu conţinea decât două rânduri: „Doctorul Antekirtt regretă că nu poate da îngrijirile sale doamnei Toronthal. El nu practică medicina în Europa.” Atât şi nimic mai mult.

când bancherul primi răspunsul acesta laconic, mototoli biletul cu un gest plin de ciudă. Se vedea cât de colo că doctorul refuză să aibă relaţii cu el. Era un refuz abia mascat, care arăta că personajul acesta ciudat era de mult hotărât să se păzească să aibă legături cu bancherul.

„Şi apoi, îşi zise el, dacă nu practică medicina în Europa, de ce a acceptat s-o consulte pe doamna Băthory… afară numai dacă nu cumva s-o fi prezentat la ea pentru cu totul alte motive!… Dar, în cazul acesta, ce a căutat acolo?… Ce legături sunt între ei? „

Nesiguranţa aceasta îl rodea pe Silas Toronthal, a cărui viaţă era foarte tulburată de prezenţa doctorului la Gravosa, şi urma să rămână tulburată atâta vreme cât Savarena nu ridica ancora. De altfel nu spuse nici un cuvânt nici soţiei, nici fiicei sale în legătură cu rugămintea pe care o adresase doctorului Antekirtt. Ţinea să păstreze numai pentru sine taina neliniştilor sale, continuând însă în acelaşi timp să-l spioneze pe doctor, astfel încât să fie la curent cu tot ce făcea doctorul prin Gravosa şi prin Raguza.

Chiar a doua zi, o altă întâmplare îi dădea un nou prilej tot atât de serios de a se alarma. Petru Băthory se întorsese de la Zara, descurajat şi abătut. Nu putuse să ajungă la nici un rezultat în privinţa postului care i se oferise, de a conduce o importantă uzină metalurgică din Herţegovina.

— Condiţiile nu erau acceptabile, se mărgini el să-i spună mamei sale.

Doamna Băthory se uită lung la fiul său, fără să-l mai întrebe de ce erau inacceptabile aceste condiţii. Apoi îi înmână o scrisoare, sosită pentru el în lipsa lui. Era scrisoarea prin care doctorul Antekirtt îl ruga pe Petru Bâthory să poftească pe bordul Savarenei, pentru a sta de vorbă împreună în legătură cu o afacere care îl interesa direct. Petru Bâthory întinse mamei sale scrisoarea. Oferta doctorului nu o miră de loc.

— Mă aşteptam la asta, zise ea.

— Te aşteptai la propunerea asta, mamă? întrebă tânărul, destul de uimit de cuvintele ei.

— Da… Petru!… Doctorul Antekirtt mi-a făcut o vizită în lipsa ta.

— Ştii cumva ceva despre omul acesta de care se vorbeşte atâta în Raguza, în ultimul timp?

— Nu, dragul meu, dar doctorul Antekirtt îl cunoştea pe tatăl tău, era prietenul contelui Sandorf şi al contelui Zathmar, şi în această calitate s-a prezentat el la mine.

— Mamă, întrebă Petru Bâthory, ce dovezi ţi-a dat acest doctor că ar fi fost prietenul tatălui meu?

— Nici o dovadărăspunse doamna Bâthory, care nu voia să pomenească nimic despre cei o sută de mii de florini pe care îi trimisese doctorul.

— Dar dacă este vreun agent, vreun spion de-al Austriei, urmă Petru Bâthory.

— Ai să vezi tu, băiete.

— Aşadar, mă sfătuieşti să mă duc să-l văd?

— Da, te sfătuiesc să te duci. Nu trebuie să treci cu vederea gestul unui om care vrea să treacă asupra ta toată prietenia pe care a avut-o faţă de tatăl tău.

— Dar ce caută la Raguza? continuă Petru. Are ceva interese pe aici?

— Poate că da, răspunse doamna Bâthory. Se zice că e un om extrem de bogat, şi poate că vrea să-ţi ofere o situaţie demnă de tine.

— Am să mă duc, mamă, şi voi vedea ce vrea cu mine.

— În cazul acesta, du-te chiar azi, copilul meu, şi înapoiază-i vizita pe care eu nu i-o pot înapoia.

Petru Bâthory o îmbrăţişa pe maică-sa, ţinând-o mult timp la pieptul său. Părea că îl înăbuşea o taină, o taină pe care desigur că nu îndrăznea s-o destăinuiască. Ce se ascundea oare în inima lui, ce taină atât de gravă şi atât de dureroasă, pe care nu cuteza s-o încredinţeze mamei sale?

— Bietul meu copil! murmură doamna Bâthory.

Pe la ora unu după-amiiază, Petru cobora pe aleea Stradone, înspre portul Gravosa. Trecând prin faţa palatului Toronthal, se opri o clipă – numai o clipă. Privirile i se îndreptară înspre unul din pavilioane, ale cărui ferestre dădeau spre stradă. Perdelele erau lăsate. Casa părea nelocuită. Petru Bâthory îşi continuă drumul. Dar oprirea lui nu scăpase privirii unei femei, care se plimba încoace şi încolo pe celălalt trotuar al aleii Stradone. Era o fiinţă înaltă de statură. Vârsta?… Între patruzeci şi cincizeci de ani. Mersul?… Măsurat, aproape mecanic, ca şi cum tot corpul i-ar fi fost dintr-o singură bucată. Această străină – căci naţionalitatea i se recunoştea după părul său brun şi creţ şi după culoarea arămie a feţei sale de marocană – era înfăşurată într-o mantie de culoare închisă, a cărei glugă îi acoperea coafura împodobită cu monezi de aur. Era oare o ţigancă, sau o egipteancă, ori indiană. N-ai fi putut spune precis, într-atâta tipurile acestea seamănă între ele. în tot cazul nu cerea de pomană, şi desigur că nici n-ar fi primit-o. Se afla acolo de bună voie sau poate pusă de altcineva, supraveghind, spionând tot ce se petrecea în palatul Toronthal, precum şi în casa din strada Marinella.

Într-adevăr, de îndată ce îl zări pe tânărul acela ce cobora aleea Stradone îndreptându-se spre Gravosa, ea îl urmări în aşa fel, încât să nu-l piardă din ochi, dar şi cu destulă dibăcie, pentru ca să nu fie observată că îl urmărea. De’ altminteri Petru Bâthory era prea adâncit în gânduri pentru a mai băga de seamă ce se petrecea în jurul lui. când îşi încetini pasul în dreptul palatului Toronthal, femeia şi-l încetini şi ea. Când o porni din nou la drum, ea îl urmări, potrivit-şi mersul după pasul lui. Ajungând la primele întărituri ale Raguzct, Petru Băthory le străbătu destul de repede, iar străina nu rămase nici ea mult în urmă. După ce ieşi pe poarta cetăţii, ea se luă după el pe drumul ce duce la Gravosa, urmărindu-l la o distanţă de vreo douăzeci de paşi pe o alee lăturalnică.

În momentul acela, Silas Toronthal se întorcea la Raguza, într-o trăsură descoperită. Trebuia deci neapărat să se încrucişeze pe drum cu Petru Băthory. Văzându-i pe amândoi, marocana se opri o clipă. Se gândea poate că unul din ei îl va opri pe celălalt. Atunci privirea i se lumină şi căută să se ascundă după un pom gros. Dar dacă aceşti doi oameni îşi vor vorbi, cum va putea ea să-i audă?

Nu se întâmpla însă nimic. Silas Toronthal îl zărise pe Petru Băthory cu vreo douăzeci de paşi înainte de a ajunge în dreptul lui. De astă dată nu-i răspunse nici măcar în felul acela trufaş cu care fusese silit să-i răspundă la salut, atunci, pe cheiul Gravosei, când era însoţit de fiicăsa. întoarse capul în altă parte tocmai în momentul când tânărul îşi scotea pălăria, şi trăsura goni mai departe spre Raguza.

Străina nu scăpase nici un amănunt din această scenă: un fel de zâmbet îi lumină figura, de obicei atât de nepăsătoare. cât despre Petru Băthory, care se vedea că era mai mult mâhnit decât supărat de purtarea lui Silas Toronthal, el îşi continuă drumul, cu un pas mai puţin grăbit, dar fără să întoarcă capul.

Marocana îl urmări de departe, murmurând acesta cuvinte în limba arabă:

— E timpul să vină!

Peste un sfert de oră, Petru ajunse pe cheiul portului Gravosa. Se opri un timp să privească eleganta goeletă, al cărei steguleţ fâlfâia uşor în bătaia brizei mării, în vârful’ catargului cel mare, „De unde vine oare acest doctor Antekirttrepeta el mereu în sinea lui. Pavilionul acesta îmi este cu totul necunoscut”. Apoi, adresându-se unui pilot care se plimba pe chei, îl întrebă:

— Prietene, dumneata ştii ce pavilion este acela?

Nici pilotul nu ştia. Tot ce putea spune în legătură cu această goeletă era că venea de la Brindisi, şi că după ce actele ei fuseseră examinate de ofiţerul portului, fuseseră găsite în perfectă regulă. Or, întrucât era vorba de un iaht de plăcere, autorităţile îi respectaseră dorinţa de a rămâne necunoscut.

Petru Bâthory luă atunci o barcă şi spuse barcagiului să-l ducă pe bordul Savarenei, în timp ce marocana îl privea, uluită, cum se îndepărtează de ţărm. Peste câteva minute, tânărul puse piciorul pe puntea goeletei şi întrebă dacă doctorul Antekirtt era pe bord. Fireşte că obişnuitul consemn, care interzicea oricărui străin accesul pe bordul Savarenei, nu era valabil şi pentru el. De aceea, şeful echipajului îi răspunse că doctorul se afla în cabina lui. Petru Bâthory îi trimise cartea de vizită, întrebând dacă doctorul putea să-l primească. Un pilot luă cartea de vizită şi coborî pe scara ce duce la salonul din spatele vasului.

Peste un minut, pilotul urcă din nou pe punte, spunând că doctorul îl aştepta pe domnul Petru Bâthory. Tânărul fu condus numaidecât într-un salon luminat doar de o lumină palidă ce se strecura prin perdelele uşoare ale spiraiurilor. Dar când ajunse la uşa ale cărei canaturi erau larg deschise, lumina pe care o reflectau oglinzile peretelui din fund deveni mai puternică.

Doctorul Antekirtt stătea pe un divan, în penumbră. când apăru fiul lui Ştefan Bâthory, el avu o uşoară tresărire, pe care Petru nu o putu observa, şi de pe buzele lui scăpară – ca să zicem aşa – aceste cuvinte:

— E el… E leit el!

Şi într-adevăr, Petru Bâthory era portretul viu al tatălui său, aşa cum trebuie să fi fost nobilul ungur la vârsta de douăzeci şi doi de ani: aceeaşi energie în priviri, aceeaşi nobleţe în mişcări, aceiaşi ochi ageri, gata să se entuziasmeze pentru tot ce înseamnă bine, adevăr şi frumos.

— Domnule Bâthory, zise doctorul ridicându-se, sunt foarte fericit că ai binevoit să răspunzi la invitaţia mea.

Şi, la un gest al lui, Petru Bâthory se aşeză în colţul celălalt al salonului.

Doctorul i se adresase în limba maghiară, care ştia că este limba maternă a tânărului.

— Domnule doctor, zise Petru Bâthory, aş fi venit să vă întorc vizita pe care aţi făcut-o mamei mele, chiar dacă n-aş fi fost invitat pe bordul vasului dumneavoastră. Ştiu căsunteţi unul din acei prieteni necunoscuţi nouă şi cărora le este scumpă amintirea tatălui meu, percum şi a celorlalţi doi patrioţi care au murit o dată cu el!… Vă mulţumesc că le-aţi păstrat un loc în amintirea dumneavoastră!

Evocând trecutul acesta, atât de îndepărtat acum, vorbind despre tatăl său şi despre prietenii săi, contele Mathias Sandorf şi Ladislau Zathmar, Petru nu-şi putu stăpâni tulburarea.

— Vă cer iertare, domnule, zise el, când îmi amintesc ceea ce au făcut, nu pot să…

Nu simţea el, oare, că doctorul Antekirtt era poate mai tulburat decât el? Şi că, dacă nu-i răspundea, era pentru a nu lăsa să se vadă nimic din ceea ce se petrecea în sufletul său?

— Domnule Bâthory, zise el în cele din urmă, nu ai de ce să-mi ceri iertare pentru o durere atât de firească. De altfel, dumneata eşti de sânge unguresc, şi care fiu al Ungariei ar putea fi atât de denaturat, încât să nu-şi simtă inima strângându-i-se la astfel de amintiri. Pe vremea aceea, acum cincisprezece ani? – da! au şi trecut cincisprezece ani de-atuncidumneata erai foarte tânăr. Abia dacă poţi spune că l-ai cunoscut pe tatăl dumitale şi că îţi mai aduci aminte de evenimentele la care ai luat parte!

— Mama mea are întru totul firea lui, domnule doctor, răspunse Petru Bâthory. Ea m-a crescut în cultul aceluia pe care ea n-a încetat a-l plânge. Toate faptele lui, toate năzuinţele lui, toată viaţa aceasta de jertfire de sine pentru semenii săi şi de dragoste faţă de patria sa, toate acestea le-am aflat de la dânsa. Nu aveam decât opt ani când a murit tatăl meu, şi cu toate acestea mi se pare că trăieşte şi acum, căci el trăieşte în însăşi fiinţa şi în chipul mamei mele.

— Iţi iubeşti mama aşa precum merită, zise doctorul Antekirtt, iar noi o venerăm ca pe văduva unui martir!

Petru îi mulţumi doctorului pentru frumoasele sale cuvinte. Inima îi bătea cu putere, şi nu băgă de seamă că vorbea tot timpul cu un fel de răceală, firească sau voită, ce părea a fi potrivită însăşi firii sale.

— Pot să vă întreb, continuă el, dacă l-aţi cunoscut personal pe tatăl meu?

— Da, domnule Bâthory, răspunse doctorul după o clipă de şovăire, clar numai aşa cum poate cunoaşte un student pe profesorul său – unul din cei mai distinşi profesori ai universităţii ungureşti. Eu mi-am făcut studiile medicale în ţara dumneavoastră. Am fost studentul tatălui dumitale, care nu era mai mare ca mine decât cu vreo zece ani. Am învăţat să-l stimez, să-l iubesc, căci simţeam vibrând în lecţiile lui tot ceea ce a făcut din el, mai târziu, un patriot înflăcărat, şi nu l-am părăsit decât în momentul când a trebuit să plec în străinătate, să-mi termin studiile pe care le începusem în Ungaria. Dar, după puţin timp, profesorul Ştefan Bâthory şi-a sacrificat situaţia sa ideilor pe care le socotea nobile şi drepte, fără ca vreun interes personal să-l fi putut opri din drumul datoriei. în epoca aceea a părăsit el Presburgul, pentru a veni să se stabilească în Triest. Mama dumitale l-a ajutat cu sfaturile ei, în perioada, aceea de grele încercări. Ea avea toate calităţile unei femei, aşa după cum tatăl dumitale avea toate calităţile unui bărbat. Mă ierţi, domnule Bâthory, că îţi reîmprospătez aceste amintiri dureroase, şi dacă am făcut-o, este pentru că dumneata nu eşti de loc dintre aceia care să le poată da uitării!

— Nu, domnule doctor, nu, răspunse tânărul, cu entuziasmul neînfrânat al vârstei sale, aşa după cum nici Ungaria nu-i va uita niciodată pe cei trei bărbaţi care s-au jertfit pentru ea – pe Ladislau Zathmar, pe Ştefan Bâthory şi pe cel mai îndrăzneţ dintre ei, pe contele Mathias Sandorf!

— Dacă el a fost cel mai îndrăzneţ, răspunse doctorul, crede-mă că cei doi prieteni ai săi nu au fost mai prejos nici în dragostea de patrie, nici în spiritul de sacrificiu, nici în curaj. Toţi trei au dreptul în aceeaşi măsură la stimă Toţi trei au acelaşi drept de a fi răzbunaţi…

Doctorul se opri. Se întreba dacă doamna Bâthory îi făcuse oare cunoscute lui Petru împrejurările în care conducătorii conspiraţiei fuseseră predaţi poliţiei, dacă ea rostise în faţa lui cuvântul de „trădare…”? Dar tânărul nu se opri asupra ultimului cuvânt al doctorului. în realitate, doamna Bâthory nu-i spusese nici un cuvânt despre acest lucru. Desigur că ea nu voise să sădească un sentiment de ură în sufletul fiului său şi să-l împingă poate în felul acesta pe un drum greşit, din moment ce nimeni nu cunoştea numele trădătorilor.

Doctorul se crezu deci obligat să păstreze aceeaşi rezervă, cel puţin deocamdată, şi de aceea nu stărui. Ceea ce însă nu şovăi el să spună, fu că, fără actul odios al spaniolului aceluia care îi predase pe fugarii ascunşi în casa pescarului Andrea Ferrato, foarte probabil că Ştefan Bâthory şi contele Mathias Sandorf ar fi scăpat de urmărirea agenţilor din Rovigno. Şi după ce ar fi trecut frontiera austriacă, în orice ţară s-ar fi dus, toate uşile le-ar fi fost deschise.

— La mine ar fi găsit oricând adăpost, adăugă el.

— În ce ţară, domnule doctor, întrebă Petru.

— În Cefalonia, unde locuiam la data aceea.

— Da! în insulele ioniene, sub protecţia pavilionului grec ar fi fost salvaţi şi tatăl meu ar trăi şi acum!

Un răstimp, convorbirea fu întreruptă de această întoarcere spre trecut. Apoi, doctorul continuă:

— Domnule Petru, amintirile ne-au dus prea departe de prezent. Vrei să vorbim acum, mai întâi de toate, de viitorul pe care îl întrezăresc eu pentru dumneata?

— Vă ascult, domnule doctor, răspunse Petru. În scrisoarea dumneavoastră mi-aţi dat de înţeles că era vorba de interesele mele…

— Aşa e, domnule Petru, şi dacă am avut prilejul să aflu cu câte sacrificii şi-a crescut doamna Bâthory fiul, ştiu de asemenea că şi dumneata ai fost demn de sacrificiile sale, şi că după încercările grele prin care aţi trecut, ai ajuns un adevărat bărbat…

— Un bărbat!… zise Petru Bâthory, cu oarecare amărăciune în glas. Un bărbat, care n-a putut încă să se lipsească de ajutorul altora, nici să-şi arate recunoştinţa faţă de mama sa pentru tot ceea ce a făcut ea pentru el.

— Aşa este, dar vina nu e de loc a dumitale, răspunse doctorul. Ştiu prea bine cât este de greu să-ţi croieşti un rost în viaţă, când sunt atâţia concurenţi care îşi dispută atât de puţine locuri. Eşti inginer?

— Da. domnule doctor. Am ieşit din şcoli cu acest titlu, dar sunt inginer liber, fără nici o legătură cu statul. Aşa că a trebuit să caut să mă plasez singur la vreo întreprindere industrială, şi până acum n-am găsit nimic care să-mi convină, cel puţin în Raguza.

— Dar în altă parte?

— În altă parte… zise Petru Bâthory, şovăind puţin în faţa întrebării.

— Da… Nu pentru o afacere de felul acesta te-ai dus dumneata la Zara, zilele trecute?

— Mi se vorbise, într-adevăr, de un post pe care putea să mi-l ofere o întreprindere metalurgică.

— Şi ce e cu postul acela?

— Mi l-au oferit!

— Şi nu l-ai acceptat?

— Am fost silit să-l refuz, pentru că trebuia să mă stabilesc definitiv în Herţegovina.

— În Herţegovina. Şi probabil că doamna Bâthory nu te-ar fi putut însoţi acolo…?

— Mama, domnule doctor, m-ar fi urmat oriunde m-ar fi obligat interesele mele să mă duc.

— Atunci, de ce n-ai acceptat postul acela, stărui doctorul.

— Domnule doctor, răspunse tânărul, în împrejurările în care mă găsesc în prezent, am motive serioase să nu pot pleca din Raguza.

Doctorul observase că Petru Bâthory era puţin cam stânjenit în timp ce rostea ultimele cuvinte. când îşi exprima această dorinţă – mai mult decât dorinţă – această hotărâre de a nu părăsi Raguza, vocea îi tremura. Care era deci motivul atât de serios pentru care el refuza propunerile ce i se făcuseră?

— Motivele dumitale, zise doctorul, vor face desigur inacceptabilă şi propunerea pe care voiam să ţi-o fac eu.

— Ar fi fost vorba să plec din Raguza…?

— Da… într-o ţară unde trebuie să fac nişte lucrări mari, pe care aş fi fost încântat să le pun sub conducerea dumitale.

— Regret, domnule doctor, clar vă rog să mă credeţi că dacă am luat această hotărâre…

— Te cred, domnule Petru, şi poate că regret mai mult decât dumneata. Aş fi fost atât de fericit să pot trece asupra dumitale toată dragostea pe care o aveam faţă de tatăl dumitale!

Petru Bâthory nu răspunse. Se vedea că suferea, că se zbătea în prada unei lupte lăuntrice. Doctorul ghici că tânărul ar fi vrut să vorbească, dar nu îndrăznea, în cele din urmă, însă, o pornire pe care nu şi-o putea stăpâni îl împinse înspre omul acesta, care arătaatâta simpatie pentru părinţii săi şi pentru el.

— Domnule doctor… domnule doctor… zise el, cu o tulburare pe care nu mai încerca să şi-o ascundă. Nu!… Să nu credeţi că ceea ce mă face să vă răspund printr-un refuz ar fi un simplu capriciu sau o încăpăţânare!… Dumneavoastră mi-a ţi vorbit ca un prieten al lui Ştefan Bâthory… Dumneavoastră vreţi să-mi arătaţi şi mie aceeaşi prietenie… Simt şi eu, deşi nu vă cunosc decât de câteva minute… Da, simt faţă de dumneavoastră, domnule doctor, aceeaşi afecţiune pe care aş fi avut-o şi faţă de tatăl meu.

— Petru!… Copilul meu, exclamă doctorul, apucându-i mâna.

— Da, domnule doctor… continuă Petru Bâthory, şi am să vă spun totul. Iubesc o fată din oraşul acesta… între noi doi e prăpastia care desparte sărăcia de bogăţie… Dar eu nu vreau să văd această prăpastie, şi poate că nici ea nu vrea s-o vadă. Oricât de rar o pot vedea, fie pe stradă, fie la fereastra ei, este o fericire la care n-aş avea putere să renunţ… Aş înnebuni la gândul că ar trebui să plec, şi încă pentru multă vreme!… Ah!… domnule doctor… vă rog să mă înţelegeţi… şi să mă iertaţi că vă refuz…

— Da, Petru, zise doctorul, te înţeleg şi n-ai de ce să-ţi ceri iertare. Ai făcut foarte bine că mi-ai vorbit deschis… Mama dumitale ştie lucrul acesta, pe care mi l-ai spus mie acum?

— Nu i-am spus încă nimicN-am îndrăznit, pentru că în situaţia modestă în care ne aflăm, poate că ar fi avut înţelepciunea să-mi smulgă orice speranţă… Dar cred că a ghicit şi a înţeles de ce sufeream… şi cât puteam să sufăr!

— Petru, zise doctorul, ţi-ai pus toată încrederea în mine, şi bine ai făcut!… Fata aceasta e bogată…?

— Foarte bogată!… Prea bogată răspunse tânăru! Prea bogată pentru mine!

— E o fată demnă de dumneata?

— Ah, domnule, credeţi că ma-aş fi putut gândi vreodată să-i aduc mamei mele o fiică nepotrivită?

— Ei bine, Petru, urmă doctorul, poate că nu există nici o prăpastie care să nu poată fi trecută.

— Domnule doctor, exclamă tânărul, nu-mi daţi speranţe care nu se pot înfăptui!

— Care nu se pot înfăptui?!

Şi accentul cu care doctorul Antekirtt rosti aceste cuvinte arăta atâta siguranţă şi încredere în sine, încât Petru Bâthory se simţi deodată cu totul altul, stăpân pe prezent, stăpân pe viitor.

— Da, Petru, continuă doctorul, poţi să ai încredere în mine. când vei socoti de cuviinţă, o să-mi spui numele fetei aceleia…

— Domnule doctor, zise Petru Bâthory, de ce vi l-aş ascunde?… E domnişoara Toronthal.

Sforţarea pe care trebui s-o facă doctorul pentru a continua să rămână calm la auzul acestui nume de care-i eraatâta silă fu asemenea sforţării unui om la picioarele căruia cade trăsnetul şi care totuşi nici măcar nu tresare. Câteva secunde rămase nemişcat şi mut. Apoi, fără ca glasul său să trădeze nici cea mai mică emoţie, zise:

— Bine, Petru, bine Lasă-mă să mă gândesc la toate lucrurile astea… Lasă-mă să văd ce e de făcut…

— Ei mă retrag, domnule doctor, răspunse tânărul, strângând mâna pe care i-o întindea doctorul, şi îngăduiţi-mi să vă mulţumesc aşa cum i-aş mulţumi şi tatălui meu.

Petru Bâthory părăsi salonul, lăsându-l pe doctor singur; urcă pe puntea vasului, coborî în barca ce îl aştepta, debarcă pe dig şi o luă pe drumul ce ducea la Raguza. Străina, care tot timpul vizitei sale pe bordul Savarenei îl aşteptase, se luă după el. Petru Bâthory se simţea foarte uşurat sufleteşte. În sfârşit, îşi deschisese inimaputuse să se destăinuiască unui prieten… poate chiar mai mult decât prieten. Trăia una din acele zile fericite, cu care soarta ni se arată de obicei atât de zgârcită!

Şi cum să nu fie fericit când, trecând prin faţa palatului de pe aleea Stradone, văzu la una din ferestrele pavilionului un colţ al perdelei ridicându-se uşor, apoi numaidecât căzând din nou?

Dar străina văzu şi ea această mişcare şi se opri în faţa palatului aceluia, până ce Petru Bâtbory dispăru după colţ, luând-o pe strada Marinella. Apoi se duse imediat la biroul de telegraf şi expedie o telegramă, care nu conţinea decât acest cuvânt: „Vino!” Adresa acestei telegrame era următoarea: „Sarcany, Postcrestante. Siracuza. Sicilia”.