III. DE ŞAPTESPREZECE ORI

— De şaptesprezece ori…?

— De şaptesprezece ori!

— Da!… Roşul a ieşit de şaptesprezece ori!

— E cu putinţă?!

— Se poate să fie cu neputinţă, dar aşa el

— Şi jucătorii s-au încăpăţânat să joace contra roşului?

— Da… Banca a câştigat mai bine de nouă sute de mii de franci.

— De şaptesprezece ori! De şaptesprezece ori…!

— La ruletă sau la cărţi…?

— La cărţi!

— sunt mai bine de cincisprezece ani de când nu s-a mai pomenit aşa ceva!

— Cincisprezece ani, trei luni şi paisprezece zile! răspunse cu răceală un jucător bătrân, aparţinând onorabilei categorii a celor ruinaţi la mesele de joc. Da, domnule, şi – un amănunt foarte ciudat – era în plină vară, în ziua de 16 iunie 1867… He-he, tocmai eu să nu ştiu!

Acestea erau cuvintele sau, mai degrabă, exclamaţiile ce se schimbau în vestibulul şi chiar pe terasele Cercului Străinilor din Monte-Carlo, în seara zilei de 3 octombrie, la opt zile după evadarea lui Carpena din penitenciarul spaniol.

Apoi, în mulţimea aceea de jucători, bărbaţi şi femei, de toate naţiile, de toate vârstele şi din toate straturile sociale, izbucni un vuiet de entuziasm. Aplaudau roşul întocmai ca pe un cal care ar fi câştigat marele premiu la cursele de la Longchamps sau de la Epsorn. Căci pentru lumea aceasta cam deocheată, pe care atât continentul vechi, cât şi cel nou o varsă zilnic în micul principat Monaco, această „serie de şaptesprezece” era tot atât de importantă ca orice eveniment politic care ar fi răsturnat tot echilibrul european. Bineînţeles că roşul, în încăpăţânarea lui cu totul neobişnuită, făcuse şi numeroase victime, din moment ce câştigul băncii se cifra la o sumă atât de imensă. Aproape un milion, după cum se vorbea printre aceste grupuri de jucători, ceea ce însemna că aproape toţi jucătorii se înverşunaseră să joace într-una împotriva acestei culori.

Dintre toţi aceştia, doi străini fuseseră mai crunt loviţi de ceea ce cavalerii mesei verzi numesc „ghinion”. Unul din ei, având o ţinută foarte rece şi reţinută, deşi trecuse prin emoţiile care se puteau încă citi pe faţa-i palidă, iar celălalt, cu figura-i răvăşită, cu părul vâlvoi, cu o privire de nebun sau de disperat, coborâră scările terasei şi se pierdură în umbra parcului.

— Blestemata asta de serie ne costă peste patru sute de mii de franci! exclamă cel mai în vârstă.

— Poţi spune exact patru sute treisprezece mii! zise cel mai tânăr, cu vocea liniştită a unui casier care citeşte rezultatul unei adunări.

— Şi acum, nu mi-au mai rămas decât două sute de mii de franci… abia zise primul jucător.

— O sută nouăzeci şi şapte de mii numai, răspunse al doilea, cu un calm desăvârşit.

— Da… numai atâta, din aproape două milioane cât mai aveam când m-ai silit să viu aici cu dumneata!

— Un milion şapte sute şaptezeci şi cinci de mii de franci!

— Şi asta, în mai puţin de două luni…

— O lună şi şaisprezece zile.

— Sarcany, exclamă cel mai vârstnic, pe care sângele rece al tovarăşului său îl întărâtă la culme tot atât de mult ca şi exactitatea plină de ironie cu care îi corecta cifrele.

— Ei, ce e, Silas?

Cei doi care vorbeau erau Silas Toronthal şi cu Sarcany. De când plecaseră din Raguza, într-un scurt răstimp de trei luni ajunseseră să se ruineze cu totul, sau aproape cu totul. După ce îşi risipise toată partea ce-i revenise drept preţ al ticăloasei sale denunţări, Sarcany venise pe capul complicelui său, la Raguza. Apoi părăsiră oraşul împreună cu Sava. Şi atunci Silas Toronthal, împins de Sarcany pe aceste drumuri ale jocului şi risipei, îşi irosise în curând toată averea. Trebuie să spunem că nici nu i-a fost prea greu lui Sarcany să facă din fostul bancher, obişnuit cu speculaţiile şi nu o dată riscându-şi situaţia în aventuri financiare, un jucător, un client al cluburilor şi în cele din urmă al tripourilor.

De altfel, cum ar fi putut Silas Toronthal să i se împotriveascănu era el oare, acum mai mult ca oricând, sub dominaţia fostului său samsar din Tripolitania. E adevărat că uneori se mai revolta, dar Sarcany continua, să aibă asupra lui o autoritate morală, în faţa căreia Silas Toronthal trebuia să se supună, şi acum nenorocitul căzuse atât de greu, încât nu mai avea putere să se ridice. De aceea, Sarcany nici nu mai băga în seamă încercările complicelui său de a se sustrage influenţei sale. Brutalitatea răspunsurilor sale, voinţa sa de fier îl băgaseră repede din nou în jug pe Silas Toronthal.

Părăsind Raguza în condiţiile pe care le ştim, prima grijă a celor doi asociaţi fusese să o pună pe Sava la adăpost sigur, sub paza Namirei. Şi acum, pierdută în îndepărtatul Tetuan de la marginile ţinuturilor marocane, ar fi fost foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să mai fie descoperită de cineva. Acolo îşi luase nemiloasa tovarăşă a lui Sarcany sarcina să frângă voinţa fetei, pentru a-i smulge consimţământul la această căsătorie. Neclintită în hotărârea sa, îmbărbătându-se la amintirea lui Petru, Sava rezistase până acum cu îndârjire. Dar până când se va mai putea oare împotrivi?

Între timp, Sarcany îşi îndemna într-una tovarăşul să se arunce orbeşte în nebunia jocului, cu toate că şi el îşi pierduse averea la joc în Franţa, în Italia, în Germania, prin marile centre unde hazardul ţine tarabă sub toate formele, la Bursă, la curse, prin cluburile marilor capitale, în staţiunile climaterice şi balneare, Silas Toronthal se lăsă dus de Sarcany – şi în curând nu mai rămase decât cu câteva sute de mii de franci. în timp ce bancherul îşi risca banii săi proprii, Sarcany îi risca pe ai bancherului şi, alunecând pe această dublă pantă, cei doi mergeau de două ori mai repede spre ruină. De altfel, ceea ce jucătorii numesc „ghinion” – cuvânt prin care caută să-şi ascundă incalificabila lor prostie – se ţinea scai de ei, după ce îşi încercaseră norocul în fel şi chip. până la urmă, bacaraua le răpi cea mai mare parte din milioanele provenite din averea contelui Mathias Sandorf, aşa încât palatul de pe aleea Stradone trebui să fie scos la vânzare.

În sfârşit, sătui de atmosfera acestor cluburi deocheate, veniră în ultimă instanţă să caute un joc mai cinstit la mesele de ruletă şi de cărţi. Dacă şi acum erau jupuiţi de bani, cel puţin nu mai puteau arunca vina decât pe propria lor încăpăţânare de a lupta cu orice preţ împotriva ghinionului.

Şi iată de ce se aflau ei acum, de trei săptămâni, la Monte-Carlo, pironiţi la mesele de joc, încercând martingalele care li se păreau mai sigure, ţinându-se scai de jocul care tot timpul ieşea de-a-ndoaselea, studiind rotaţia cilindrului ruletei când mâna crupierului obosise în ultimul sfert de oră de serviciu, pontând la maximum pe numerele care nu voiau nicicum să iasă, îmbinând combinaţiile simple cu combinaţiile multiple, ascultând sfaturile vechilor jucători ruinaţi, deveniţi acum profesori de joc, făcând în sfârşit toate încercările cele mai neghioabe, lăsându-se duşi de toate superstiţiile prosteşti, care-l aşază pe jucător între copilul care n-are minte şi idiotul care şi-a pierdut-o pentru totdeauna. Şi încă n-ar fi nimic dacă şi-ar risca numai banii, dar îşi mai slăbeşte şi inteligenta, stând şi făcând fel de fel de combinaţii absurde, şi îşi mai compromite şi demnitatea sa personală amestecându-se printre această lume atât de deocheată.

Ca să nu mai lungim vorba, după această seară ce urma să rămână celebră în analele cazinoului din Monte-Carlo, cei doi asociaţi care se încăpăţânaseră să lupte contra unei serii de şaptesprezece de roşu, la masa de cărţi, nu mai rămăseseră nici cu două sute de mii de franci. De acum, ruina completă nu mai era departe. Dar dacă acum erau aproape ruinaţi, în schimb nu-şi pierduseră mintea; şi, în timp ce stăteau de vorbă pe terasă, văzură un jucător, cu privirile aiurite, alergând prin parcul cazinoului şi strigând:

— Se-nvârte într-una!… Se-nvârte într-una!… Nenorocitului i se năzărea că pontase pe numărul ce trebuia neapărat să iasă şi că cilindrul, într-o mişcare de rotaţie fantastică, se învârtea mereu şi că nu se va opri în vecii vecilor!… înnebunise.

— Te-ai mai liniştit, Silas întrebă Sarcany pe tovarăşul său care rămăsese încremenit. Să-ţi fie învăţătură de minte nebunul ăsta şi să nu-ţi pierzi capul!… N-am reuşit, e adevărat, dar o să ne vină şi nouă norocul, pentru că trebuie să vină şi fără să-l forţăm noi!… Să nu căutăm cu orice preţ să-l silim! E un lucru periculos, şi, de altfel, cu totul zadarnic.! Când n-ai noroc, n-ai noroc, şi pace! Dar, şi când e să vină, apoi vine oricum! N-avem decât să aşteptăm, şi când va fi să vină, să avem destulă îndrăzneală să jucăm cât se poate de tare!

Asculta oare Silas Toronthal aceste sfaturi, sfaturi de altfel absurde, ca toate raţionamentele pe care le faci când e vorba de un joc de noroc? Nu! Era cu totul doborât şi nu mai avea decât un singur gând: să scape de sub dominaţia aceasta a lui Sarcany, să fugă, să fugă atât de departe, încât trecutul său să nu se mai poată întoarce împotriva lui. Dar asemenea momente de hotărâre nu puteau dura multă vreme în sufletul său molatic, lipsit de orice energie. De altminteri, tot timpul era supravegheat îndeaproape de complicele său. înainte de a se despărţi de el pentru totdeauna, Sarcany avea nevoie să vadă odată realizată căsătoria sa cu Sava. După aceea se va descotorosi el de Silas Toronthal, îl va da cu totul uitării, nici măcar nu-şi va mai aduce aminte că omul ăsta slab a existat vreodată, că fuseseră amestecaţi vreodată în afaceri comune. până atunci însă, bancherul trebuia să depindă cu totul de voinţa lui.

— Silas, continuă Sarcany, prea am fost nenorocoşi azi, pentru ca norocul să nu se întoarcă în favoarea noastră!… Mâine, va fi de partea noastră!

— Dar dacă pierd şi puţinul ce mi-a mai rămas? răspunse Silas Toronthal, zbătându-se zadarnic împotriva acestor sfaturi proaste.

— Ne va mai rămâne Sava Toronthal! zise Sarcany repede. E o carte straşnică, în jocul nostru, care nu poate fi tăiată cu o carte mai mare!

— Da!… Mâine!… Mâine!… făcu bancherul, care se afla în starea sufletească în care un jucător şi-ar risca şi capul.

Cei doi se înapoiară la hotelul lor, situat la jumătatea drumului ce coboară de la Monte-Carlo la Condamina. Portul Monaco, cuprins între mica peninsulă Focinana şi fortul Antoine, formează un golf destul de deschis, expus vuiturilor din nord-est şi sud-est. El se întinde între stânca pe care se înalţă capitala statului Monaco şi platoul pe care se ridică hotelurile, vilele şi cazinoul de la Monte-Carlo, la poalele acelui măreţ Mont Angel, al cărui vârf înalt de o mie o sută de metri domină pitoreasca panoramă a ţărmurilor Liguriei. Oraşul, care numără o mie două sute de locuitori, seamănă cu o fructieră aşezată pe această masă splendidă formată ele stânca Monacoului, scăldată din trei părţi de apele mării şi pierzându-se, spre partea dinspre uscat, în verdeaţa veşnică a palmierilor, rodiilor, sicomorilor, portocalilor, lămâilor, eucalipţilor, pomişorilor de piper, arbuştilor de indrişaim, crângurilor de aloeşi, de mirţi, de ricini, de fistici, ce cresc alandala ici şi colo, într-o harababură de toată frumuseţea.

De cealaltă parte a portului, Monte-Carlo are în faţă mica capitală cu ciudata sa îngrămădire de case, clădite pe toate povârnişurile, cu străzile-i înguste şi întortocheate căţărându-se până la drumul ce duce la Corniche, parcă agăţat la jumătatea muntelui, cu grădinile sale veşnic înflorite, cu priveliştea de case de toate formele, de vile de toate stilurile, dintre care unele stau povâmite peste apele atât de limpezi ale acestui mic golf mediteranian.

Între Monaco şi Monte-Carlo, în fundul portului, începând de la ţărm şi până la gâtul văii cu multe cotituri care desparte cele două grupuri de munţi, se aşterne un al treilea oraş – Condamina. Deasupra lui, înspre dreapta, se înalţă un munte falnic, care din pricina profilului său îndreptat înspre mare a fost botezat Capul Câinelui. în vârf, la o înălţime de cinci sute patruzeci şi doi de metri, se vede o fortăreaţă, care are tot dreptul să se socotească de necucerit, şi cinstea de a şti că aparţine Franţei. Aci se termină teritoriul Monacoului. De la Condamina la Monte-Carlo, trăsurile pot urca pe o şosea superbă. în partea sa de sus se înalţă clădiri particulare şi hoteluri. într-unul din acestea locuiau Sarcany şi Silas Toronthal. De la fereastra apartamentelor lor se vedea tot oraşul Condamina până sus de Monaco, până la Capul acela al Câinelui, cu mutra de buldog ce parcă contemplă Mediterana ca un sfinx din deşertul Libiei.

Sarcany şi Silas Toronthal se retrăseseră în camerele lor. Acolo examinară situaţia, fiecare din punctul său de vedere. Nestatornicia norocului va rupe oare comunitatea de interese care îi legase atât de strâns de cincisprezece ani încoace?

Mai întâi de toate, întorcându-se acasă, Sarcany găsise o scrisoare din Tetuan, pe care se grăbi s-o deschidă. în câteva cuvinte, Namir îi comunica două informaţii de cel mai mare interes pentru el: în primul rând moartea lui Carpena, care se înecase în portul Ceutei, în împrejurări destul de ciudate; în al doilea rând, apariţia doctorului Antekirtt în acest punct de pe coasta marocană, legăturile pe care le avusese cu spaniolul, apoi dispariţia lui grabnică.

După ce citi scrisoarea, Sarcany deschise fereastra camerei sale. Sprijinit cu coatele de parmalâc şi cu privirea pierdută îşi dădu drumul gândurilor.

— A murit Carpena?… întâmplarea asta a venit tocmai la timp!… Secretele pe care le deţinea s-au înecat o dată cu el!… Dinspre partea aceasta, iată-mă acum liniştit!… Nu mai am de ce să mă tem!

Apoi, ajungând la partea a doua a scrisorii:

— Cât despre apariţia doctorului Antekirtt îa Ceuta, asta e mai grav!… Cine o mai fi şi omul ăsta? La urma urmei, puţin mi-ar păsa, dacă de câtva timp nu s-ar amesteca, mai mult sau mai puţin direct, în treburile mele!… La Raguza avea legături cu familia Bâthory!… La Catania i-a întins o cursă lui Zirone!… La Ceuta şi-a avut şi el partea lui în povestea care până la urmă s-a terminat cu moartea lui Carpena!… Ceuta era foarte aproape de Tetuan… Dar nu cred că s-a dus la Tetuan, şi nici că ar avea vreo cunoştinţă de faptul că Sava e ascunsă acolo! Asta ar fi fost lovitura cea mai grozavă, şi în definitiv, s-ar putea să se mai producă şi de acum înainte!… Vom vedea dacă nu e cazul să luăm măsuri, atât pentru prezent, cât şi pentru viitornu mai e-mult până ce senuziştii vor fi stăpâni pe toată Cirenaica, şi nu vor avea de trecut decât un braţ de mare, ca să se arunce asupra Antekirttei!… Şi dacă trebuie îndemnaţi din urmă… las’ pe mine…

Aşadar, mai erau o mulţime de piedici în calea planurilor sale de viitor. Pe drumul întunecatelor uneltiri pe care le urzea pas cu pas, în faţa ţelului pe care voia să-l atingă, pe care aproape că-l atinsese, cea mai mică piedică l-ar fi putut da peste cap, şi poate că pentru totdeauna. Şi acum, nu numai intervenţia aceasta a doctorului Antekârtt era de natură să-l îngrijoreze, dar însăşi situaţia actuală a lui Silas Toronthal începea să-l neliniştească de-a binelea. „Da, îşi zicea el, am ajuns amândoi la ananghie. Mâine vom juca ultima carte!… Sau banca se va duce de râpă, sau noi. Dacă o dată cu el mă ruinez şi eu, asta nu face nimic, voi şti eu să mă refac. Dar ce va face Silas? Aci, se schimbă socoteala! Din momentul acela poate deveni periculos, poate să facă mărturisiri, poate dezvălui secretul pe care mi se bazează acum tot viitorul!… Într-un cuvânt, dacă până acum am fost eu stăpân pe el, de-acum încolo va ajunge el stăpân pe mine „

Situaţia era întocmai aşa cum o vedea Sarcany. Nu-şi putea face nici o iluzie în privinţa ţinutei morale şi a scrupulelor complicelui său. Chiar el fusese acela care îi dăduse lecţii înainte, în privinţa aceasta; era limpede că Silas Toronthal nu va sta la îndoială să profite de situaţie, acum, când nu va mai avea nimic de pierdut.

Sarcany se întreba, aşadar, ce avea de făcut. Adâncit cum era în gândurile lui, nu văzu nimic din tot ce se petrecea la intrarea portului Monaco, la câteva sute de paşi de el. La vreo sută de metri în larg, un vas deforma lunguiaţă, fără catarg şi fără coşuri luneca pe suprafaţa mării; corpul vasului, nu ieşea – decât cel mult cu un metru deasupra apei.’ în curând, apropiindu-se încetul cu încetul de mica peninsulă Focinana, căută un loc mai adăpostit pentru a ancora. Apoi se văzu desprinzându-se o barcă uşoară, care parcă era lipită de acest vas aproape invizibil. Trei oameni luară loc în ea. După câteva vâslituri ajunseră la o mică plajă, pe care doi din ei debarcară, în timp ce al treilea ducea înapoi barca la vas… Peste câteva minute, vasul misterios, care nu-şi trădase prezenţa nici prin vreo lumină de pe bord, nici prin vreun zgomot, se pierduse în întunericul nopţii, ca şi cum nici n-ar fi trecut pe aici, cât despre cei doi oameni, aceştia, îndată ce coborâră pe ţărm, o luară, pe lângă stânci, îndreptându-se spre gară, şi urcară apoi strada Spelugues, care ocoleşte grădinile din Monte-Carlo.

Sarcany nu văzuse nimic. în momentul acela, gândurile lui zburau departe de Monaco, pe meleagurile Tetuanului… Dar nu se va duce acolo singur, ci îl va sili şi pe tovarăşul său să-l însoţească. „Silas, stăpân pe mine… îşi spunea el într-una. Silas să mă poată împiedica, printr-un singur cuvânt, să-mi ating ţinta!… Niciodată!… Dacă mâine hazardul n-o să ne dea înapoi ceea ce ne-a luat, am să ştiu eu cum să-l silesc să mă urmeze!… Da… să-mă urmeze până la Tetuan şi acolo, pe coasta aceea a Marocului, cine se va mai sinchisi de Silas Toronthal că a dispărut?”

Se ştie că Sarcany nu era omul care să dea înapoi din faţa unei noi crime, mai ales când împrejurările, depărtarea ţinutului, sălbăticia locuitorilor săi, imposibilitatea de a căuta şi de a găsi vinovatul, făceau atât de simplă săvârşirea ei. După ce îşi făcu acest plan, Sarcany închise fereastra, se culcă şi adormi în curând, căci conştiinţa nu-i era tulburată de nici o umbră de remuşcare.

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu Silas Toronthal. Bancherul petrecu o noapte îngrozitoare. Ce-i mai rămânea din toată averea de odinioară? Abia două sute de mii de franci pe care reuşise să-i salveze – şi nici pe aceştia nu era stăpânbanii aceştia erau miza ultimei partide de jocaşa voia complicele său, aşa voia şi el. Creierul său slăbit, zăpăcit de calcule himerice, nu-i mai îngăduia să judece la rece şi limpede. Nu era în stare – cel puţin în momentul acela – nici măcar să-şi dea seama de situaţia sa, aşa ca Sarcany. Nu se mângâia cu gândul că acum rolurile se schimbaseră, că îl avea acum în puterea sa pe cel care îl stăpânise pe el atât de multă vreme. Nu vedea decât prezentul cu ruina care se apropia ameninţător, şi nu se gândea decât la ziua de mâine care trebuia să-l scoată la mal sau să-l arunce pe ultima treaptă a mizeriei.

Aşa se scurse noaptea aceasta pentru cei doi tovarăşi. Dacă unul se mai putu odihni câteva ceasuri, în schimb celălalt se zbătu tot timpul în chinurile insomniei. A doua zi, pe la ora zece, Sarcany îl întâlni pe Silas Toronthal. Bancherul stătea la masă şi îşi umplea paginile carnetului cu cifre şi cu formule.

— Ia spune, Silas, îl întrebă el cu un ton nepăsător, cu tonul omului care nu vrea să acorde mizeriilor din lumea asta mai multă importanţă decât merită, ia spune, în timp ce visai ai pontat pe roşu sau pe negru?

— N-am dormit nici o clipă… Nu!… Nici o clipă! răspunse bancherul.

— Foarte rău ai făcut, Silas, foarte rău!… Azi trebuie să fii calm şi ar fi trebuit să te odihneşti câteva ceasuri. Uită-te la mine. Eu n-am tras decât un pui de somn, şi iată-mă acum în stare să înfrunt din nou norocul. La urma urmelor, norocul ăsta e ca o femeie care nu iubeşte decât bărbaţii care se pricep s-o stăpânească!

— Şi totuşi, femeia asta ne-a trădat!

— Aş’! A avut doar nişte toane!… Şi după ce îi trec toanele, se va întoarce iarăşi la noi!

Silas Torontal nu răspunse. Poate că nici nu auzea ce vorbea Sarcany, în timp ce ochii nu i se mai dezlipeau de foaia din carnet, pe care îşi făcuse calculele acelea zadarnice.

— Ce făceai acolo? întrebă Sarcany. Combinaţii, martingale?… Drace!… Arăţi bolnav de-a binelea, dragul meu Silas. Nu există calcule cărora hazardul să li se supună – şi doar numai hazardul se va pronunţa azi pentru sau contra noastră!

— Bine, dacă zici turăspunse Silas Toronthal după ce îşi închise carnetul.

— Aşa e cum îţi spun eu, Silas!… Eu ştiu doar un singur fel de a-i călăuzi paşii, adăugă Sarcany ironic. Dar pentru asta trebuie să fi făcut studii speciale…şi educaţia noastră este incompletă în privinţa aceasta. Deci… să ne lăsăm în voia norocului!… Ieri, norocul a fost de partea băncii. Poate că azi va fi de partea noastră!… Şi în cazul acesta, vom câştiga tot ce am pierdut până acum!

— Tot…!

— Da, tot, Silas. Să nu ne descurajăm. Dimpotrivă, s-avem curaj şi sânge rece!

— Şi dacă deseară vom fi ruinaţi? continuă bancherul, privindu-l pe Sarcany drept în faţă.

— În cazul acesta, vom pleca din Monaco!

— Şi unde o să ne ducem…?! exclamă Silas Toronthal. Ah, blestemată fie ziua când te-am cunoscut, Sarcany, ziua când am apelat la serviciile tale!… N-aş fi ajuns unde am ajuns acum!

— E cam târziu să mă învinuieşti acum, dragul meu, răspunse neruşinatul individ, şi e un lucru puţin cam prea comod să te lepezi de oamenii de care te-ai servit odinioară!

— Bagă de seamă! strigă bancherul.

— Da… Voi băga de seamă! murmură Sarcany.

Şi această ameninţare a lui Silas Toronthal nu putu decât să-l întărească în hotărârea pe care o luase în privinţa bancherului: să-l pună în starea de a nu-i mai putea face nici un rău.

Apoi continuă:

— Dragul meu Silas, să nu ne certăm. La ce bun?… Asta nu face decât să-ţi aţâţe nervii… şi azi nu trebuie să fim nervoşi. Ai încredere şi nu deznădăjduit cum nu deznădăjduiesc nici eu… Dacă, din nenorocire, ghinionul s-ar ţine de noi şi azi, să nu uiţi că mă mai aşteaptă şi alte milioane, din care vei avea-şi dumneata partea dumitale!

— Da… ai dreptate!… Trebuie să-mi iau revanşa! continuă Silas Toronthal, în care se trezi iarăşi instinctul jucătorului ce-l părăsise pentru moment. Da! Banca a fost prea norocoasă ieri, aşa că deseară…

— Deseară vom fi bogaţi, foarte bogaţi, făcu Sarcany, şi îţi promit, Silas, că de astă dată nu vom mai pierde ceea ce vom recâştigade altminteri, orice s-ar întâmpla, mâine plecăm din Monte-Carlo!… Plecăm…

— Unde?

— La Tetuan, unde mai avem de jucat ultima partidă, o partidă frumoasă, o partidă straşnică!