IV. ULTIMA MIZĂ.

Saloanele Cercului Străinilor – numit de obicei cazinoul – erau deschise începând de la orele unsprezece. Deşi se adunaseră deocamdată puţini jucători, câteva mese de ruletă începuseră să funcţioneze. Poziţia acestor mese fusese controlată dinainte, căci are mare importanţă ca ele să fie perfect orizontale. Cea mai mică înclinare – ceea ce ar influenţa mişcarea bilei lansate în cilindrul turnant – ar fi numaidecât observată şi jucătorii s-ar folosi de acest defect spre paguba băncii.

Pe fiecare din cele şase mese de ruletă fuseseră depuşi câte şaizeci de mii de franci, în aur, în argint şi în bancnote; pe fiecare din cele două mese de cărţi, câte o sută cincizeci de mii de franci. Aceasta e, în aşteptarea deschiderii marelui sezon, miza băncii, şi;foarte rareori se întâmplă ca administraţia să fie nevoită să reînnoiască aceste prime fonduri. Chiar şi numai cu reluarea jocului şi cu zero, al cărui profit îi aparţine, administraţia trebuie să câştige, şi câştigă mereu. Dacă, prin urmare, jocul în sine este imoral, pe deasupra mai e şi stupid, fiindcă se desfăşoară în asemenea condiţii de inegalitate. în jurul fiecărei mese de ruletă, opt crupieri cu lopăţica în mână îşi şi ocupaseră locurile. Alături de ei, pe scaune sau în picioare, stăteau jucătorii sau spectatorii. Inspectorii se plimbau prin saloane, supraveghind atât crupierii, cât şi pontările, în timp ce băieţii de serviciu umblau de ici-colo, servind atât publicul, cât şi personalul administrativ, care numără nu mai puţin de o sută cincizeci de funcţionari.

Pe la ora douăsprezece şi jumătate, trenul de Nisa aduse obişnuitul contingent de jucători. în ziua aceea erau parcă mai mulţi ca de obicei. Seria de şaptesprezece de roşu produsese efectul care era şi de aşteptat. Era un fel de atracţie nouă, şi toţi cei care trăiesc de pe urma hazardului veneau să-i urmărească peripeţiile cu mai multă înfocare. Peste un ceas saloanele erau pline. Toată lumea vorbea în special despre această pasă cu totul neobişnuită, dar toţi vorbeau în şoaptă. în definitiv nu există ceva mai jalnic decât sălile acestea imense, cu belşugul de aurărie, cu fantezia ornamentaţiei bogate, cu tot mobilierul acesta luxos, cu risipa de lustre ce revarsă valuri de lumină din lămpile de gaz, fără să mai vorbim de candelabrele ale căror lămpi cu abajururi verzui luminează în mod special mesele de joc. Cu toată afluenţa publicului, ceea ce domină aici nu este zgomotul conversaţiilor, ci zornăitul monedelor de aur şi de argint, numărate sau aruncate pe masă, fâşâitul bancnotelor, apoi mereu aceleaşi cuvinte: „Roşul câştigă şi culoare”, sau: „şaptesprezece, negru, impar şi pierde”, rostite cu o voce nepăsătoare de conducătorul jocului. Era un spectacol cât se poate de trist!

Dar doi dintre cei mai faimoşi jucători ce pierduseră în ajun nu-şi făcuseră încă apariţia în saloane. Câţiva jucători şi începuseră să urmărească diferitele şanse, să vadă din ce parte bate vântul norocului, unii la ruletă, alţii la cărţi. Câştigurile şi pierderile însă se compensau, încât se părea că „fenomenul” din seara precedentă nu se va mai repeta.

Sarcany şi Silas Toronthal intrară în clădirea cazinoului abia pe la ora trei. înainte de a-şi face apariţia în sălile de joc, se plimbară prin hol, urmăriţi tot timpul de privirile curioase ale publicului. Lumea îi pândea într-una, întrebându-se dacă vor mai încerca şi acum să se ia la luptă cu hazardul, cu acelaşi curaj care în seara trecută îi costase atât de scump. Câţiva profesori de joc ar fi vrut grozav să profite de ocazie ca să le vândă taina martingalelor ce nu dau greş, dar nu era momentul potrivit să se apropie de ei. Bancherul, cu un aer buimac, abia mai vedea ce se petrece în jurul său. Sarcany era mai calm, mai închis ca oricând. Se plimbau foarte gânditori înainte da a încerca ultima lovitură.

Printre persoanele care îi priveau cu acea curiozitate deosebită cu care priveşti pacienţii sau condamnaţii, era şi un tânăr, ce părea foarte hotărât să nu-i piardă din ochi nici o clipă. Era un tânăr de vreo douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, cu o figură fină, cu un aer de şmecher, cu nasul ascuţit – un nas din acelea care parcă te privesc. Ochii, de o vioiciune deosebită, i se ascundeau după nişte ochelari cu lentile de sticlă simplă. Ca şi cum ar fi avut argint viu prin vine, îşi ţinea tot timpul mâinile în buzunarele pardesiului, anume ca să nu poată gesticula. Destul de corect îmbrăcat, fără să pară însă un filfizon, nu afecta nici o pretenţie în ţinută; totuşi, parcă nu se simţea prea bine în hainele acestea prea pe corp lucrate.

Faptul nu trebuie să ne mire, căci tânărul acesta nu era altul decât Pescade. Afară, în grădină, îl aştepta Matifou. Cel care îi trimisese în misiune specială în acest paradis, sau mai degrabă infern, din principatul Monaco, era doctorul Antekirtt. Vasul care îi adusese în ajun aici la Monte-Carlo, era Electric 2 din flotila Antekirttei. Şi iată în ce scop:

La două zile după ce fusese sechestrat pe bordul lui Ferrato, Carpena fusese dus pe uscat şi, cu toate protestele lui, încarcerat într-una din cazematele insulei. Aici, individul care scăpase din presidiile spaniole îşi dădu seama numaidecât că nu făcuse decât să schimbe o închisoare pentru alta. în loc să facă parte dintre deţinuţii aflaţi în mâna guvernatorului, se afla, fără să ştie, în mâinile doctorului Antekirtt. Dar unde, habar n-avea. Câştigase oare ceva de pe urma acestei schimbări? Era o întrebare pe care şi-o punea şi el, cu oarecare îngrijorare. De altfel, era hotărât să facă orice, numai să-şi mai uşureze situaţia. De aceea, încă de la prima întrebare pe care i-o puse chiar doctorul, nu şovăi să răspundă cu toată sinceritatea. Îi cunoştea pe Silas Toronthal şi pe Sarcany?

Pe Silas Toronthal nu, pe Sarcany da, deşi nu-l văzuse decât foarte rar. Avea Sarcany relaţii cu Zirone şi cu banda lui pe când opera prin împrejurimile Cataniei? Da, fiindcă Sarcany era aşteptat să vină în Sicilia, şi cu siguranţă că ar fi venit, dacă acea nenorocită expediţie, care se terminase cu moartea lui Zirone, n-ar fi eşuat. Unde era Sarcany acum? La onte-Carlo, dacă între timp nu cumva plecase din acest oraş, unde îşi avea de câtva, timp reşedinţa, şi foarte probabil că era acolo împreună cu Silas Toronthal. Asta era tot ce ştia Carpena, dar informaţiile acestea îi erau de ajuns doctorului, ca să poată porni din nou în campanie. E de prisos să mai spunem că spaniolul nu ştia ce interes avea doctorul să-l ajute să evadeze din Ceuta, pentru ca pe urmă să-l captureze, şi nici nu ştia că trădarea pe care o săvârşise contra lui Andrea Ferrato îi era bine cunoscută celui care îl interoga. De altminteri, habar n-avea nici că Luigi era fiul pescarului din Rovigno. în această cazemată prizonierul urmă să fie mai bine păzit decât în penitenciarul din Ceuta, fără să poată comunica cu cineva, până în ziua când i se va hotărî soarta.

Aşadar, din cei trei trădători care provocaseră sângerosul deznodământ al conspiraţiei din Triest, unul se afla acum în mâinile doctorului. Mai rămânea să pună mâna şi pe ceilalţi doi. Carpena îi destăinuise unde îi putea găsi. Totuşi, cum doctorul era cunoscut de Silas Toronthal, iar Petru de Silas Toronthal şi de Sarcany, găsiră de cuviinţă să nu intervină decât în momentul când vor fi siguri de succes. Ceea ce era mai important însă acuma, când dăduseră de urma celor doi complici, era să nu-i piardă din vedere, până în momentul când împrejurările le vor permite să-i prindă. în acest scop, Pescade fu trimis la Monaco să-i urmărească pas cu pas, împreună cu Matifou, care la nevoie să-i dea o mână de ajutor. Doctorul, Petru şi Luigi urmau să pornească şi ei pe bordul lui Ferrato, de îndată ce va sosi momentul potrivit. Cei doi prieteni ajunseră în timpul nopţii şi se puseră numaidecât pe treabă. Nu le fusese greu să descopere hotelul la care locuiau Silas Toronthal şi Sarcany. În timp ce Matifou se plimba prin împrejurimi aşteptând să se însereze, Pescade, care stătea la pândă, îi văzu pe cei doi asociaţi ieşind pe la ora unu după-amiază. I se păru că bancherul, foarte abătut, abia răspunde, cu toate că Sarcany îi vorbea destul de aprins. în dimineaţa aceea, Pescade aflase ce se petrecuse în ajun în saloanele cazinoului, aflase adică de acea uluitoare serie ce făcuse numeroase victime, printre care se vorbea mai cu seamă de Sarcany şi de Silas Toronthal. Trase concluzia, prin urmare, că cei doi vorbeau despre ghinionul acesta extraordinar. Cum aflase, pe deasupra, că cei doi jucători pierduseră enorm în ultimul timp, mai trase încă o concluzie – i nu se înşela – anume că ultimele lor resurse trebuiau să fie pe sfârşite, şi că se apropia momentul când doctorul va putea interveni din plin.

Aceste informaţii fură consemnate într-o depeşă pe care Pescade, fără să menţioneze nici un nume, o trimise chiar în dimineaţa aceea la oficiul telegrafic din La Valetta, de unde urma să fie transmisă imediat prin fir direct la Antekirtta. când Sarcany şi Silas Toronthal intrară în holul cazinoului, Pescade intră şi el după ei; apoi, când păşiră pragul saloanelor de ruletă şi ale celorlalte jocuri de cărţi, se ţinu după ei.

Era ora trei după-amiază. Jocul începea să se înteţească. Bancherul şi tovarăşul său făcură la început înconjurul sălilor. Se opriră un timp în faţa câtorva mese observând jocul, dar fără să ia parte la el. Pescade umbla de colo până colo, ca orice om curios, fără să-i piardă din ochi. Ca să nu dea cumva de bănuit, se gândi chiar să rişte câteva monede de cinci franci la ruletă, şi bineînţeles că pierdu, cu foarte mult sânge rece, de altfel. Ar fi trebuit însă să asculte excelentul sfat pe care i-l dăduse, confidenţial, un profesor de joc foarte priceput:

— Ca să reuşeşti la joc, domnule, trebuie să te obişnuieşti să pierzi loviturile mici, ca să le câştigi pe cele mari. Aci e tot secretul!

Bătea ora patru când Sarcany şi Silas Toronthal socotiră că sosise momentul să-şi încerce norocul. La mesele de ruletă mai erau câteva locuri libere. Cei doi se aşezară faţă-n faţă, şi în curând conducătorul jocului se văzu înconjurat nu numai de jucători, ci şi de spectatorii nerăbdători să asiste la revanşa celor doi faimoşi ruinaţi din ajun. Pescade se aşeză, foarte firesc, în primul rând al curioşilor, urmărind cu mult interes alternativele acestei lupte. în primul ceas şansele se arătau cam egale. Ca să şi le împartă mai bine, Silas Toronthal şi Sarcany nu se întovărăşiseră la joc. Pontau separat, dând lovituri destul de mari, fie pe combinaţiile simple, fie pe combinaţiile multiple pe care le prezintă ruleta, fie pe mai multe combinaţii deodată. Norocul nu se pronunţa însă nici în favoarea, nici împotriva lor.

Dar între orele patru şi şase se părea că norocul va rămâne de partea lor. Câştigară de câteva ori, cu numere pline, suma de şase mii de franci, suma cea mai mare ce se poate câştiga la ruletă. Mâinile lui Silas Toronthal tremurau când se întindeau peste masă ca să pună miza sau când se grăbeau să apuce aurul şi bancnotele de la crupieri. Sarcany, care tot timpul era perfect stăpân pe sine, nu lăsa să i se citească nimic pe figură. Se mulţumea doar să-şi încurajeze cu privirea tovarăşul de joc şi, de fapt, acum Silas Toronthal era acela de care se ţinea norocul. Pescade, deşi puţin cam ameţit de această goană nebună a aurului şi a bancnotelor, nu-i scăpa din ochi nici o clipă pe cei doi jucători. Se întreba dacă vor fi oare atât de prudenţi încât să se oprească la timp, ca să-şi păstreze banii pe care îi recâştigau văzând cu ochii. Se gândi, apoi, că dacă Sarcany şi Silas Toronthal ar fi avut această înţelepciune – lucru de care, de altminteri, se îndoia – ar fi putut să fie tentaţi să părăsească Monte-Carlo, să fugă undeva într-un alt colţ al Europei, unde era mai greu să-i găsească. Având bani destui la dispoziţie, n-ar mai fi fost la discreţia doctorului Antekirtt.

„în orice caz, se gândi el, fără îndoială că cel mai bun lucru ar fi să se ruineze, şi nu-mi vine să cred în ruptul capului că pungaşul ăsta de Sarcany ar fi omul care să se oprească la jumătatea drumului, tocmai acum când a dat norocul peste el!”

Oricare ar fi fost în privinţa aceasta gândurile şi speranţele lui Pescade, fapt e că norocul nu-i părăsi pe cei doi jucători. în trei rânduri ar fi curăţat toată masa de bani, dacă conducătorul jocului n-ar fi adăugat de fiecare dată câte douăzeci de mii de franci.

Pentru spectatorii acestei lupte, dintre care cei mai mulţi ţineau cu cei doi jucători, fu un adevărat eveniment. Nu era oare un răspuns aspru dat acelei neruşinate serii de roşu de pe urma căruia administraţia profitase atât de mult în ajun? în fine, la ora şase şi jumătate, când suspendară jocul, Silas Toronthal şi Sarcany realizaseră un câştig de peste douăzeci de mii de napoleoni ( patru sute de mii de franci ). Se ridicară şi părăsiră masa de ruletă. Silas Toronthal mergea împleticindu-se de parcă era beat, beat de emoţie şi de oboseală nervoasă. Tovarăşul său, foarte liniştit, îl urmărea tot timpul, temându-se în primul rând ca nu cumva Silas să fie ispitit să o şteargă cu cele câteva sute de mii de franci, recâştigaţi cu atâta greutate, şi în felul acesta să scape de sub dominaţia lui.

Cei doi, fără să-şi spună un cuvânt, străbătură din nou holul, coborâră şi se îndreptară spre hotel. Pescade îi urmărea de la distanţă. când ieşi îl văzu pe Matifou lângă un chioşc din grădină, stând pe o bancă. Pescade se duse la el.

— A sosit momentul? întrebă Matifou.

— Ce moment…?

— Să… să…

— Să intri în scenă?… Nu, dragă Matifou!… încă nu… Rămâi încă în culise. Ai cinat?

— Da, Pescade.

— Felicitările mele! Stomacul meu e gol… şi zău că nu ăsta-i rostul unui stomac. Dar o să-l împac eu, n-avea nici o grijă, numai să am timp!… Să nu te mişti de aici până nu vin eu!

Şi Pescade porni în grabă pe poteca pe care coborau Sarcany şi Silas Toronthal. După ce se asigură că cei doi tovarăşi porunciseră să se ducă cina în apartamentele lor, Pescade îşi permise şi el să se aşeze la masă. Era tocmai timpul! Peste o jumătate de oră, aşa după cum spusese, îşi împăcase de-a binelea stomacul, care numai aşa îşi putea îndeplini rosturile lui în această maşinărie a corpului omenesc. Apoi ieşi, cu o ţigară fină de foi în gură, şi se aşeză din nou la pândă în faţa hotelului.

— De bună seamă că m-am născut să fiu santinelă, şopti el. Mi-am ratat vocaţia!

Singura întrebare pe care şi-o punea era aceasta: oare domnii ăştia se vor mai întoarce în seara asta la cazino?

Către ora opt, Silas Toronthal şi Sarcany se iviră în uşa hotelului. Lui Pescade i se păru că discutau aprins. Se părea că bancherul mai încerca pentru, ultima oară să se împotrivească stăruinţelor şi voinţei complicelui său, căci acesta termină prin a-i spune cu un glas poruncitor:

— Trebuie, Silas!… Aşa vreau eu!

Urcară apoi înspre parcul cazinoului. Pescade îi urmărea, fără să poată prinde ceva din convorbirea lor, spre marele lui regret. Iată însă ce-i spunea Sarcany, cu un ton ce nu admitea replica, bancherului, a cărui împotrivire se înmuia încetul cu încetul:

— Ar fi o nebunie, Silas, să te opreşti tocmai când norocul e iarăşi de partea noastră!… Se vede că ţi-ai pierdut capul cu totul!… Cum adică!… când ne păştea ghinionul forţam jocul ca nişte nebuni, şi acum, când avem şi noi noroc, de ce să nu-l forţăm şi acum, ca nişte oameni deştepţi. Cum adică, acum, când avem şi noi o ocazie, care poate să nu se mai repete, să fim stăpâni pe noroc, să câştigăm o avere, tocmai acum să-l lăsăm să ne scape din mână?… Silas, nu simţi că şansa…

— Dacă nu cumva s-o fi isprăvit şi cu şansa! murmură Silas Toronthal.

— Nu! De o sută de ori nu! răspunse Sarcany. E ceva ce nu se poate explica, dar îl simţi, îl simţi până în măduva oaselor!… Astă-seară, pe mesele de joc de la cazino ne aşteaptă un milion de franci!… Da! Un milion, şi n-am de gând să-l las să-mi scape din mână!

— Atunci, joacă dumneata, Sarcany!

— Eu…?! Să joc singur?… De loc! Joc cu dumneata împreună, Silas!… Şi dacă ar fi să alegem între noi doi, ţi-aş ceda dumitale locul numai decât!… Norocul e ceva personal, şi e vădit că pe dumneata te paşte!… Aşa că joacă şi vei câştiga!… Vreau eu să joci!

În definitiv, ceea ce voia Sarcany era ca Silas Toronthal să nu se mulţumească cu câteva sute de mii de franci care i-ar fi permis să scape de sub dominaţia lui. Ceea ce voia el era ca vechiul său complice să ajungă din nou milionar, sau să piardă tot. Dacă va ajunge iar bogat, va continua să ducă viaţa pe care o dusese până atunci. Iar dacă va fi complet ruinat, va trebui să-l urmeze pe Sarcany oriunde ar vrea acesta să-l ducă. în ambele cazuri n-ar mai fi avut de ce să se teamă din partea lui. De altfel, deşi încerca să se împotrivească, Silas Toronthal simţea acum zbătându-se în el toate pasiunile jucătorului. în, starea nenorocită în care ajunsese acum, avea în acelaşi timp un simţământ de teamă, dar şi o dorinţă vie de a se reîntoarce în saloanele cazinoului. Cuvintele lui Sarcany îi aţâţau pofta de câştig. Era atât de vădit că în ultimele ceasuri sorţii se arătaseră a fi de partea lui, încât ar fi fost o greşeală de neiertat să se oprească la jumătatea drumului!

Nebunul! Ca toţi jucătorii, semenii săi, el punea în prezent ceea ce nu poate fi pus niciodată decât în trecut. în loc să zică: „Am avut noroc” – ceea ce era adevărat, el îşi zicea: „Am noroc” – ceea ce era cu totul greşit. Şi cu toate acestea, toţi cei care contează pe hazard, numai în felul acesta judecă. Ei uită prea uşor ceea ce spunea nu demult unul din cei mai mari matematicieni ai Franţei: „Hazardul are capricii, nu obiceiuri”…între timp, Sarcany şi Silas Toronthal ajunseseră în faţa cazinoului, mereu urmăriţi de Pescade. Aici se opriră un moment.

— Silas, zise Sarcany, fără nici o şovăire… Eşti hotărât să joci, nu-i aşa?

— Da!… sunt hotărât să risc totul! răspunse bancherul, care de altfel nu mai avea nici o umbră de şovăială din clipa când pusese piciorul pe cele dintâi trepte ale terasei.

— Nu mai trebuie să te influenţez eu! continuă Sarcany. Lasă-te în voia inspiraţiei dumitale! Poţi fi sigur că nu te va înşela. Joci la ruletă?

— Nu… la cărţi! răspunse Silas Toronthal, intrând în hol.

— Ai dreptate, Silas! Nu asculta pe nimeni altcineva decât pe dumneata… Ruleta l-a dat aproape o avere!… Cărţile o să ţi-o rotunjească!

Cei doi făcuseră mai întâi o plimbare prin saloane. Peste zece minute, Pescade îi văzu aşezându-se unul lângă celălalt la mesele de cărţi. Adevărul e că aici se pot da loviturile cele mai îndrăzneţe. Aici, dacă şansele jocului sunt simple, dacă n-ai de luptat decât împotriva partidelor nedecise, maximul e de douăsprezece mii de franci, şi câteva partide pot da diferenţe considerabile de câştig sau de pierdere. Aici este, deci, locul de predilecţie al aşa numiţilor mari jucători. Aici, în fine, se decid marile averi sau marile prăbuşiri, cu o uimitoare repeziciune pe care Bursele din Paris, din New-York sau din Londra ar putea-o pe drept cuvânt invidia.

În faţa mesei de cărţi, Silas Toronthal uitase de toate şovăirile sale de până acum. De astă dată nu mai juca „de frică”, ci cu înverşunare, sau mai binezis ca un om gata să se îndârjească. De altminteri, s-ar putea oare spune că există o manieră de „a-ţi angaja banii”? Fireşte că nu, orice ar spune jucătorii vechi, căci eşti cu totul la voia întâmplării. Bancherul juca deci sub ochii lui Sarcany, care era de două ori interesat în această partidă hotărâtoare, oricare ar fi fost rezultatul ei. În. primul ceas, alternativele de pierdere sau de câştig fură cam egale. Totuşi, în cele din urmă balanţa înclină către Silas Toronthal.

Amândoi crezură că pot fi siguri de succes. Se „aţâţară”, cum se zice, şi. nu mai jucau decât la mizele cele mai mari. Dar în curând norocul trecu de partea băncii, care ştie să-şi păstreze neclintită sângele rece, care ştie ce înseamnă să-ţi pierzi capul şi ale cărei interese sunt considerabil apărate de această sumă maximă peste care jucătorii nu pot trece. Se dădură nişte lovituri teribile. Tot ce câştigase Silas Torontal după amiază se duse, încet-încet, pe apa sâmbetei… Bancherul, îngrozitor la vedere, cu faţa congestionată, cu priv-irile rătăcite, se agăţa de marginile mesei, de scaun, de teancurile de bancnote, de fişierele de aur de care nu se mai putea dezlipi, cu gesturi, cu mişcări, cu convulsii de om care se îneacă! Şi Sarcany nici măcar nu încercă să-l smulgă de aici, înainte de a se fi ruinat complet, înainte, de a fi dispărut sub aceste valuri ale dezastrului.

La ora zece, Silas Toronthal îşi riscase ultima miză. Câştigase, apoi pierduse iar. Şi când se sculă de pe scaun, cu capul buimăcit, apucat de o poftă sălbatică de a vedea prăbuşindu-se tot cazinoul peste el şi peste toată lumea dinăuntru, rămăsese fără nici un ban! Nimic nu mai rămăsese din milioanele băncii sale, refăcută cu milioanele contelui Sandorf. însoţit de Sarcany ca de un temnicer, părăsi sălile de joc, străbătu holul şi ieşi valvârtej afară din cazino. Apoi se făcură nevăzuţi pe potecile ce urcă spre satul La Turbie. Pescade se şi luase după ei, dar, trecând pe lângă Matifou, care moţăia pe o bancă, îl luă cu el, spunându-i:

— Păzea!… Să fim numai ochi şi picioare! Şi Matifou porni numaidecât alături de Pescade în urmărirea celor doi.

În timpul acesta, Silas Toronthal şi Sarcany îşi continuau drumul, unul alături de celălalt, urcând încet-încet potecile care şerpuiesc pe coasta muntelui, prin grădini de măslini şi de portocali. Zigzagurile acestea capricioase îi permiteau lui Pescade şi lui Matifou să nu-i piardă din ochi, dar fără să-i poată auzi.

— Întoarce-te la hotel, Silas, repeta într-una Sarcany, cu un glas poruncitor. întoarce-te… şi recapătă-ţi sângele rece…

— Nulsuntem ruinaţi!… Să ne despărţim!… Nu mai vreau să te văd!… Nu mai vreau…

Să ne despărţim?… Şi de ce?… Ai să mă urmezi, Silas!… Mâine plecăm din Monaco!… Ne-au mai rămas bani destui ca să putem ajunge până la Tetuan, şi acolo vom face tot ce mai avem de făcut!

— Nu!… Nu!… Lasă-mă, Sarcany… lasă-mă zicea Silas Toronthal.

Şi-l împingea cu putere, când celălalt voia să-l ia de braţ. Apoi o lua înainte atât de repede, încât Sarcany abia putea să se mai ţină după el. Fără să-şi mai dea seama de ceea ce făcea, Silas Toronthal risca la fiecare pas să se prăvălească în râpele abrupte de pe marginile acestor poteci. Un singur gând îl frământa până la obsesie: să fugă din Monte-Carlo, unde se ruinase complet, să fugă cât mai departe de Sarcany, ale cărui sfaturi îl aduseseră în această stare nenorocită, în sfârşit, să fugă oriunde, la voia întâmplării, fără să ştie încotro, fără să ştie ce va mai face.

Sarcany îşi dădea seama că de acum nu mai avea nici o autoritate asupra complicelui său, că acesta îi scapă din mână. Ah! Dacă bancherul n-ar fi cunoscut secretele „care l-ar fi putut pierde, sau dacă nu i-ar fi putut primejdui ultima partidă pe care Sarcany voia s-o mai joace, nici nu s-ar mai fi sinchisit de omul ăsta pe care îl târâse pe marginea prăpastiei. Dar înainte de a se prăbuşi cu totul, Silas Toronthal ar mai fi putut striga, şi strigătul acesta trebuia cu orice preţ înăbuşit!

De la gâdul crimei pe care era hotărât s-o facă şi până la executarea ei imediată nu mai era decât un pas; şi Sarcany era hotărât să facă şi acest pas. La urma urmei, de ce nu ar face chiar în noaptea asta, aici, în locurile acestea, care în curând vor fi pustii, ceea ce voia să facă pe drumul Tetuanului, în pustietatea câmpiilor marocane? Dar la ora aceasta, pe drumul care ducea de la Monte-Carlo la La Turbie, mai treceau încă oameni întârziaţi. Un singur strigăt al lui Silas i-ar fi putut aduce în ajutorul lui, în timp ce ucigaşul voia ca crima să fie săvârşită în astfel de împrejurări, încât el să nu poată fi de loc bănuit. De aceea trebuia să mai aştepte. Mai sus, dincolo de La Turbie şi de frontiera Monacoului, pe drumul spre Corniche, cocoţat la o înălţime de peste două mii de picioare pe coasta primului şir al Alpilor Maritimi, Sarcany ar putea să fie sigur pe lovitură. Cine ar mai fi venit atunci în ajutorul victimei. Cum mai putea fi găsit atunci cadavrul lui Silas Toronthal, în fundul acestei prăpăstii de pe marginea drumului?

Totuşi, pentruultima dată, Sarcany voi să-şi oprească complicele şi să încerce să-l aducă la Monte-Carlo.

— Haide, Silas, vinozise el, apucându-l de braţ. Mâine vom începe din nou… Mai am ceva bani…

— Nu… lasă-mă… lasă-mă… strigă Silas Toronthal, cu un gest de furie.

Şi poate că dacă ar fi avut puterea să lupte cu Sarcany, sau dacă ar fi fost înarmat, n-ar fi stat la îndoială să se răzbune de tot răul pe care i-l făcuse fostul său samsar din Tripolilania. Cu o mână pe care mânia o făcea şi mai viguroasă, Silas Toronthal îl împinse pe Sarcany; apoi o luă la goană spre ultima cotitură a potecii şi urcă cele câteva trepte săpate în stâncă, intrând prin nişte grădini aşezate în terase. Ajunse apoi pe drumul ce ducea la La Turbie, pe creasta îngustă ce leagă Capul Câinelui de masivul muntelui Agel, vechea frontieră dintre Italia şi Franţa.

— Du-te, Silas, mai strigă o dată Sarcany. Du-te, dar să ştii că n-ai să te duci departe.

Apoi, apucând-o repede pe dreapta, sări peste un mic gard de piatră, urcă sprinten de-a lungul unei grădini aşezată în pantă, luând-o pieptiş, ca să-i iasă înainte, pe drum, lui Silas Toronthal.

Pescade şi Matifou nu auziseră nimic din toată convorbirea lor, dar îl văzuseră pe bancher îmbrâncindu-l pe Sarcany, apoi pe Sarcany dispărând în umbră.

— Ah! iar îşi vâră dracul coada în treaba noastră! făcu Pescade. Te pomeneşti că tocmai ăsta ne scapă din mână!… Asta ar mai lipsi, să ne mai scape, şi celălalt!… În orice caz, şi Toronthal e un vânat preţios!… De altfel, n-avem ce face, nu putem alege… înainte, Matifou, înainte! Şi din câteva salturi se apropiară numaidecât de Silas Toronthal.

Acesta urca repede pe drumul Turbiei. După ce lăsă în stâmga movila în vârful căreia se înalţă turnul lui August, trecu în goană prin faţa câtorva case şi ajunse în sfârşit pe drumul ce duce la Corniche. Pescade şi Matifou se ţineau după el, la mai puţin de cincizeci de paşi. Sarcany dispăruse, fie că o luase pe creasta dinspre dreapta, fie că îşi părăsise definitiv complicele, reîntorcându-se la Monte-Carlo. Drumul către Corniche – rămăşiţă a unui vechi drum roman – pornind din La Turbie coboară spre Nisa, printre stânci falnice, conuri izolate, prăpăstii adânci până la nivelul drumului de fier ce merge de-a lungul ţărmului. în partea cealaltă se zăreau nelămurit, în noaptea aceasta înstelată şi la lumina lunei ce se înălţa la răsărit, şase golfuri, insula Sainte-Hospice, gurile râului Var, peninsula Garoupe, capul Antibes, golful Juan, insulele Lerins, golful Napul, golful Cannes, iar în fund – munţii Esterel. Ici-colo se vedeau licărind luminile din porturi – din portul Beaulieu aşezat la poalele masivului Petite-Afrique, din portul Villefranche dominat de muntele Leuza, apoi câteva felinare de pe nişte bărci pescăreşti răsfrângându-se în apele liniştite din larg. Trecuse de miezul nopţii. în momentul acela, Silas Toronthal, după ce aproape ieşise din La Turbie, părăsi drumul Corniche şi o luă repede pe o potecă ce duce la Eza, un fel de cuib de vulturi, cu o populaţie pe jumătate barbară, cocoţat semeţ pe o stâncă din vârful unui masiv acoperit cu pini şi cu roşcovi. Drumul acesta era cu desăvârşire pustiu. O bucată de vreme, Siras Toronthal merse drept înainte, ca un om care nu e în toate minţile, fără să-şi încetinească pasul şi fără să întoarcă măcar o dată capul; apoi, deodată se repezi spre stânga, pe o cărare ce mergea ’foarte aproape de marginea înaltei faleze, la poalele căreia calea ferată şi şoseaua trec pe sub un tunel. Pescade şi Matifou alergară după el.

În cele din urmă, Silas Toronthal se opri, la vreo sută de paşi în faţa lor. Se urcase în vârful unei stânci ce sta povârnită deasupra unei prăpăstii; dedesubtul stâncii, la o adâncime de câteva sute de picioare, începea marea. Ce voia să facă Silas Toronthal? îi trecuse oare prin minte să se sinucidă? Voia oare să termine o dată cu viaţa asta ticăloasă, aruncându-se în această prăpastie?

— Ei, drăcia dracului! făcu Pescade. Trebuie să-l avem viu! Ia înhaţă-l, Matifou, şi ţine-l zdravăn!

Dar abia făcură vreo douăzeci de paşi, că văzură un om ivindu-se din dreapta potecii, strecurându-se de-a lungul povârnişului printre tufişurile de mirţi şi de fistici, şi căţărându-se pe stânca pe care se afla Silas Toronthal. Era Sarcany.

— Mii de draci! exclamă Pescade. Desigur că vrea să-i dea un brânci tovarăşului său, să-l trimită pe lumea cealaltă!… Matifou, unul ţie, unul mie!

Dar Sarcany se oprise… Se temea să nu fie văzut de cineva…

Trase o înjurătură; apoi, năpustindu-se înspre dreapta, înainte ca Pescade să-l poată ajunge, se făcu nevăzut printre tufişuri. în clipa următoare, tocmai când Silas Toronthal era gata să-şi dea drumul în prăpastie, fu înhăţat de Matifou şi adus în drum.

— Lasă-mă!… striga el. Lasă-mă!

— Să vă lăsăm să alunecaţi de pe stâncă, domnule Toronthal? zise Pescade. Niciodată!

Inteligentul băiat nu era de loc pregătit pentru acest caz, pe care instrucţiunile nu-l putuseră prevedea. Dar dacă Sarcany le scăpase, în schimb puseseră mâna pe Silas Toronthal şi nu le mai rămânea decât să-l aducă la Anlekirtta, unde va fi primit cu toate onorurile la care avea dreptul.

— Vrei să-l transporţi pe domnul… cu preţ redus? îi întrebă Pescade pe Matifou.

— Bucuros!

Silas Toronthal, care habar n-avea de ceea ce se pe trecea, nu opunea nici cea mai mică împotrivire. Aşa că Pescade o luă pe o potecă destul de anevoioasă ce cobora la ţărm, urmat de Matifou, care aici târa, aici ducea pe sus corpul acesta, parcă lipsit de viaţă. Coborârea fu nespus de grea şi fără uimitoarea isteţime a lui Pescade, fără neobişnuita forţă a tovarăşului său, poate că amândoi s-ar fi prăvălit în râpă.

Totuşi, după ce îşi primejduiseră de douăzeci de ori viaţa, ajunseră până la ultimele stânci de la nivelul mării. Aici, ţărmul e format dintr-o sumedenie de golfuleţe, capricios scobite în masivul de gresie, cu pereţi de piatră înalţi şi roşcaţi, mărginite de tancuri de stânci feruginoase ce dau talazurilor o culoare sângerie. începea să mijească de ziuă, când Pescade găsi un adăpost în fundul uneia din adânciturile acestea, pe care mişcările ţărmului stâncos le-au scobit în străvechile epoci geologice şi în care îl putea lăsa pe Silas Toronthal în paza lui Matifou.

Acesta îl aduse aici, fără ca bancherul să pară că-şi dă seama unde se află şi fără să-i pese de tot ce se petrecea cu el. Apoi, adresându-se prietenului său, Pescade zise:

— Tu rămâi aici, Matifou!

— Rămân oricât va fi nevoie.

— Chiar şi douăsprezece ceasuri, dacă va trebui să lipsesc douăsprezece ceasuri?

— Chiar şi douăsprezece ceasuri.

— Şi fără să mănânci?

— Ei, şi? Dacă nu prânzesc, în schimb voi cina deseară… şi încă pentru doi.

— Şi dacă nu vei cina pentru doi, vei mânca după miezul nopţii pentru patru.

Matifou se aşeză pe o stâncă, astfel încât să nu-şi piardă din ochi prizonierul. Pescade porni de-a lungul ţărmului, înspre Monaco. Se reîntoarse mai degrabă decât crezuse. Nu trecuseră nici două ore până găsise Electricul, ancorat într-unul din aceste golfuri mici şi pustii, apărate de stânci împotriva valurilor din larg. Peste un ceas, rapidul vas ajunse în faţa golfuleţuluii strâmt în dreptul lui Matifou, care, văzut dinspre mare, părea asemenea lui Proteu din mitologie păscând turmele lui Neptun.

Peste câteva minute, Silas Toronthal şi Matifou erau pe bord; apoi, fără să fie măcar zăriţi de vameşii sau de pescarii de pe coastă, Electricul porni cu toată viteza, îndreptându-se spre Antekirtta.