III. CE SE PETRECEA LA RAGUZA

În timp ce acestea se petreceau în insula Antekirtta, iată ce se mai întâmplase la Raguza:

Doamna Bâthory nu mai era în acest oraş. După moartea fiului său, Borilc, ajutat de câţiva prieteni, reuşi să o ducă departe de casa de pe strada Marinella. în primele zile, lumea crezuse că nenorocita mamă nu va mai putea rezista, că-şi va pierde minţile de durere. Şi, de fapt, biata femeie, oricât de energică era, dădu oarecare semne de tulburare mintală, care îi îngroziră pe medici. în aceste împrejurări şi în urma sfaturilor lor, doamna Bâthory fu dusă în salul Vinticello, la un prieten al familiei sale. Aici urma să aibă toate îngrijirile. Dar cum mai putea fi mângâiată această mamă, această văduvă, această fiinţă de două ori lovită crunt, în dragostea pentru soţul ei şi pentru fiul ei?

Bătrânul său servitor nu voise s-o părăsească. Aşa că, după ce încuie bine casa din strada Marinella, Borik o urmă – el, umilul şi credinciosul prieten al bietei văduve atât de crunt lovită.

Despre Sava Toronthal, pe care mama lui Petru Bâthory o blestemase, nu mai vorbiră niciodată nici un cuvânt. Nu mai ştiau nici măcar că nunta ei fusese amânată pentru o dată mai îndepărtată. De altfel, starea în care se găsea o silea pe biata fată să stea tot timpul în pat. Primise o lovitură pe cât de neaşteptată, pe atât de teribilă. Iubitul ei era mort… mort de deznădejde, fără îndoială!… Şi în timp ce ea pornise spre biserică spre a săvârşi această căsătorie odioasă, convoiul acela îi ducea trupul lui neînsufleţit la cimitir…

Timp de zece zile, adică până la 16 iulie, Sava fu într-o stare foarte îngrijorătoare. Mama sa stătea tot timpul la căpătâiul ei. Acestea fură, de altfel, ultimele îngrijiri pe care i le dădu doamna Toronthal, căci ea însăşi avea să fie în curând lovită de moarte. în timpul lungilor ceasuri de veghe, câte gânduri nu schimbaseră între ele mama şi fiica. E lesne de ghicit, aşa că nu mai trebuie să stăruim. Două nume reveneau mereu, printre lacrimi şi suspine: numele lui Sarcany, pentru a-l blestema, şi numele lui Petru, care nu mai era acum decât un nume săpat pe o piatră de mormânt, pentru a-l plânge.

Din aceste convorbiri, la care Silas Toronthal se ferea să ia parte vreodată, se ferea chiar şi să-şi vadă fiica, reieşea că doamna Toronthal mai făcuse un ultim demers pe lângă soţul său. Încercase să-l facă să consimtă să renunţe la această căsătorie, de care Sava se îngrozea numai gândindu-se. Dar bancherul rămăsese neclintit în hotărârea sa. Poate că dacă ar fi putut lua singur o hotărâre, fără nici o constrângere dinafară, s-ar fi lăsat înduplecat de rugăminţile soţiei sale. Dar, cum era sub stăpânirea complicelui său, chiar mai mult decât s-ar fi putut crede, nici nu voi s-o asculte pe doamna Toronthal. Căsătoria Savei cu Sarcany era hotărâtă, şi urma să aibă loc de îndată ce starea sănătăţii Savei o va permite.

Ne putem uşor închipui cât de enervat fusese Sarcany când avusese loc această întâmplare neprevăzută, cât de mult se înfuriase văzând că îi încurcă socotelile, şi cu ce ameninţări îl copleşise pe Silas Toronthal. Nu era decât o întârziere, fireşte, dar dacă întârzierea aceasta se prelungea prea mult, putea să-i răstoarne toate planurile de viitor. Pe de altă parte, ştia prea bine că Sava nu avea pentru el decât cea mai profundă repulsie. Şi ce ar mai fi devenit această repulsie, dacă fata ar fi bănuit că Petru Bâthory fusese înjunghiat tocmai de omul pe care era silită să-l ia de bărbat?

cât despre Sarcany, el nu putea decât să se simtă fericit că se descotorosise în felul acesta de rivalul său. Nici o remuşcare, de altfel, în sufletul său, întins oricărui simţământ omenesc.

— Bine că băiatul ăsta s-a gândit să se omoare, îi spuse el într-una din zile lui Silas Toronthal. Cu cât vor rămâne în viaţă mai puţini din neamul Bâthorylor, cu atât va fi mai bine pentru noi. Se vede că cerul ne ocroteşte!

Şi, într-adevăr, cine mai rămăsese în viaţă din cele trei familii, Sandorf, Zathmar şi Bâthory. O bătrână, ale cărei zile erau numărate. Da, se părea că Dumnezeu îi ocrotea pe aceşti ticăloşi, şi că îi va ocroti şi mai mult, atunci când Sarcany va fi soţul Savei Toronthal şi stăpân pe averea ei!

Cu toate acestea, Dumnezeu parcă voia să-i încerce răbdarea, căci căsătoria părea că va trebui să se mai amâne încă. Când fata se mai refăcu întrucâtva – cel puţin fiziceşte – de pe urma acestei groaznice lovituri, când Sarcany credea că în curâd îşi va atinge ţinta, doamna Toronthal căzu, la rândul său, bolnavă. Toată maşinăria vieţii sufleteşti a nenorocitei femei era uzată, de când cu evenimentele acelea din Triest, când aflase cu ce fel de om trebuia să-şi ducă viaţa. Apoi, toate demersurile pe care le făcuse pe lângă soţul ei în favoarea lui Petru, pentru a repara măcar în parte răul făcut familiei Bâthory, şi toate rugăminţile sale, zadarnice în faţa influenţei lui Sarcany, care se întorsese pe neaşteptate la Raguza, toate acestea o zdruncinaseră profund.

Încă din primele zile se văzu lămurit că biata femeie se va prăpădi în curând. Medicii nu-i dădeau decât câteva zile de trăit. Se topea văzând cu ochii. Nici un tratament n-o mai putea salva, nici un leac, doar dacă Petru Bâthory ar fi ieşit din mormânt şi s-ar fi însurat cu fiica ei! Acum era rândul Savei să o îngrijească. Nu mai pleca de la căpătâiul ei nici zi, nici noapte.

E lesne de înţeles cât de mult îl înfurie pe Sarcany şi această întârziere. îl mustra tot timpul pe bancher, care însă era şi el tot atât de neputincios în faţa sorţii. Deznodământul nu avea să întârzie.

— Pe la 29 iulie, adică peste câteva zile, se părea că doamna Toronthal se mai întremase puţin. Dar această stare se datora doar unei febre puternice, care avea s-o biruiască în următoarele patruzeci şi opt de ore. Tot timpul cât avu febră, doamna Toronlhal aiurea; începu să vorbească alandala, spunând vorbe fără nici o noimă.

Un cuvânt – un nume pe care îl repeta întruna – o surprinse pe Sava. Era numele Bâthory, dar nu era vorba de tânăr, ci de mama sa, pe care bolnava o chema, îi cerea iertare tot timpul, ca şi cum ar fi fost copleşită de remuşcări.

— Iertaţi-mă… doamnă… iertaţi-mă…

Şi când doamna Toronthal, într-un moment de linişte, fu întrebată de fiica sa, ea îi răspunse, speriată:

— Taci, Sava!… Taci!… N-am spus nimic…!

Veni şi noaptea de 30 spre 31 iulie. Un timp, medicii crezură că boala doamnei Toronthal, după ce atinsese punctul culminant, va începe să intre în perioada de convalescenţă. Ziua îi fusese mai bine, fără tulburări cerebrale, şi cu toţii erau, pe bună dreptate, surprinşi de o schimbare atât de neaşteptată în starea bolnavei. Noaptea promitea a, fi tot atât de liniştită cum fusese şi ziua. Dar aceasta era pentru că doamna Toronthal, înainte, de a muri, mai făcea o ultimă sforţare de voinţă, ce dovedea o energie nebănuită. Era pentru că, după ce se. spovedise şi se împărtăşise, luase o anumită hotărâre, şi nu mai aştepta decât momentul potrivit pentru a o duce la îndeplinire. în noaptea aceea stărui ca fiică-sa să se ducă să se odihnească câteva ceasuri. Sava, cu toate că la început se împotrivi, în cele din urmă trebui să se supună voinţei mamei sale. Seara, pe la orele 11, Sava intră în camera ei. Doamna Toronthal rămăsese singură. Toată lumea dormea; în casă domnea, o linişte desăvârşită, pe drept cuvânt „liniştea morţii”.

Atunci, doamna Toronthal se sculă din pat, şi cu toate că toţi credeau despre ea că era atât de slăbită, încât nu mai putea face nici cea mai mică mişcare, avu totuşi puterea, după ce se îmbrăcă, să se ducă şi să se aşeze la masa ei de scris. Luă o foaie de hârtie şi, cu o mână tremurătoare, scrise doar câteva rânduri, urmate de semnătura ei. Puse foaia de hârtie într-un plic, pe care-l lipi, şi scrise această adresă: DOAMNEI BATHORY, STR. MARINELLA, Cartierul STRADONE RAGUZA Luptându-se apoi cu oboseala pe care i-o pricinuise această sforţare, deschise uşa camerei sale, coborî scara principală, străbătu curtea, deschise anevoie poarta şi ieşi în stradă.

Aleea Stradone era întunecată şi pustie la ora aceea, căci trebuie să fi fost după miezul nopţii. Abia târându-se, doamna Toronthal merse vreo cincizeci de paşi pe trotuar, se opri în faţa unei cutii poştale, puse scrisoarea la cutie şi se întoarse acasă. Dar după acest ultim act. de voinţă, puterile o părăsiră şi se prăbuşi în pragul porţii de la intrare. Acolo o găsiră, peste un ceas, Silas Toronthal şi Sava. O duseră în camera ei. clar bolnava nu-şi mai revenea în simţiri.

A doua zi Silas Toronthal îi spuse lui Sarcany tot ce se întârnplase. Niciunul din ei nu ar fi putut bănui că doamna Toronthal ieşise în timpul nopţii ca să pună o scrisoare la cutie. Dar de ce ieşise din casă? iată ce nu-şi puteau explica, şi întânplarea aceasta rămase pentru ei un motiv serios de îngrijorare.

Bolnava mai zăcu încă douăzeci şi patru de ore. Mai dădea foarte puţine semne de viaţă. Erau ultimele sforţări ale unui suflet gata să părăsească închisoarea trupului. Sava îi luase mâna, ca şi cum ar fi vrut s-o mai reţină pe lumea aceasta, unde ea rămânea atât de singură şi de părăsită. Dar gura mamei sale rămânea acum mută, iar buzele ei nu mai rosteau numele Bâthory. Fără îndoială, conştiinţa îi era împăcată, ultima ei dorinţă se împlinise, aşa că doamna Toronthal nu mai trebuia nici să se roage, nici să ceară iertare. în noaptea următoare, pe la orele trei dinspre ziuă, în timp ce Sava era singură lângă ea, muribunda făcu o mişcare, şi mâna ei atinse mâna fiicei sale. La această atingere deschise ochii pe jumătate. Apoi privirea ei se îndreptă spre Sava. Şi privirea aceasta era atât de întrebătoare, încât Sava îşi dădu seama că mama ei dorea ceva.

— Mamă!… Mamă!… zise. ea. Vrei ceva?

Doamna Toronthal făcu semn că da.

— Vrei să-mi spui ceva?

— Da! şopti limpede doamna Toronthal.

Sava se aplecă spre bolnavă… Aceasta îi făcu semn să se apropie şi mai mult. Fata îşi lipi capul de capul mamei sale, care îi zise:

— Copilul meu, am să mor…

— Mamă! Mamă…!

— Mai încet… şopti doamna Toronthal, mai încet!… Să nu ne audă nimeni!

Apoi, după o nouă sforţare, zise:

— Sava, trebuie să-ţi cer iertare pentru răul pe care ţi l-am făcut… pentru răul pe care n-am avut curajul să-l împiedic.

— Tu, mamă…?! Tu mi-ai făcut rău…?! Tu să-mi ceri iertare?!

— Sărută-mă pentru ultima oară, Sava… Da… Pentru ultima oară… Asta va însemna că mă ierţi…

Fata îşi lipi uşor buzele de fruntea palidă a muribundei.

Aceasta avu putere să-şi petreacă braţul pe după gltul fetei. Apoi, ridicându-se şi privind-o înspăimântător de fix, zise:

— Sava… Sava… tu nu eşti fiica lui Silas Toronthal… Tu nu eşti fiica mea!… Tatăl tău…

Nu putu termina. Un spasm puternic o zvârli din braţele Savei, şi sufletul său îşi luă zborul o dată cu ultimele-i cuvinte. Fata se aplecă asupra moartei… Voia s-o trezească, s-o readucă la viaţă… Zadarnic.

Atunci începu să strige. Veniră toţi ai casei. Silas Toronthal fu printre cei dintâi care intrară în camera soţiei sale. când îl zări, Sava, cuprinsă de o nestăpânită pornire de scârbă, se feri din faţa acestui om, pe care avea acum dreptul să-l dispreţuiască, să-l urască, pentru că nu era tatăl ei. Muribunda îi destăinuise acest lucru – şi oamenii când mor nu mint!

Fugi apoi afară din odaie, înspăimântată de cuvintele ce i le spusese nenorocita femeie, care o iubise ca pe fiica ei, şi poate chiar mai înspăimântată de lucrurile pe care aceasta nu avusese timp să i le spună!

A treia zi, doamna Toronthal fu înmormântată cu mare pompă. Bancherul era înconjurat de mulţimea aceea de prieteni care roiesc întotdeauna în jurul unui om bogat. lângă el păşea Sarcany, afirnând astfel prin prezenţa lui că nu intervenise nici o schimbare în planurile lor, în urma cărora avea să devină un membru al familiei Toronthal. Şi de fapt, aceasta era speranţa lui; dar mai avea încă multe piedici de trecut până să ajungă să şi-o vadă împlinită. De altfel, Sarcany se gândea că împrejurările acestea, care o lăsau şi mai mult pe Sava la cheremul lui, nu puteau fi decât favorabile realizării planurilor sale. Dar întârzierea provocată de boala doamnei Toronthal se mai prelungea acum în urma morţii ei. Pe timpul cât familia era în doliu nu putea fi vorba de căsătorie. Aşa era obiceiul, trebuiau să aştepte să mai treacă măcar câteva luni.

Desigur că faptul acesta îl supăra grozav pe Sarcany, grăbit cum era să-şi atingă cât mai repede scopul. Dar n-avea ce face, trebuia să respecte obiceiurile, nu însă fără să aibă discuţii aprinse cu Silas Toronthal. Şi discuţiile lor se terminau de fiecare dată cu astfel de cuvinte din partea bancherului:

— Ce pot să fac eu. Şi, de altfel, dacă nunta se face numai peste cinci luni, nu văd ce motiv ai avea să fii îngrijorat?

Fireşte că cei doi bărbaţi se înţelegeau de minune între ei. Dar oricât de bine s-ar fi înţeles, Sarcany era tot timpul într-o stare de enervare, care-l ducea uneori la scene de o extremă violenţă.

Pe deasupra, amândoi erau îngrijoraţi gândindu-se că nu ştiau unde se dusese doamna Toronthal în ajunul morţii sale. Sarcany se gândi chiar că poate ea a vrut să pună la poştă o scrisoare, a cărei destinaţie voia să rămână neştiută de nimeni.

Bancherul, căruia Sarcany îi împărtăşi acest gând, fu şi el de aceeaşi părere.

— Dacă într-adevăr aşa a fost, repeta Sarcany, înseamnă că scrisoarea aceea ne ameninţă direct şi grav. Soţia dumitale a fost totdeauna de părerea Savei şi a susţinut-o împotriva mea, ba chiar îl susţinea pe rivalul meu; şi cine ştie dacă în clipa morţii n-a găsit destulă putere, de care de altfel puteai s-o crezi în stare, ca să ne trădeze secreteleân cazul acesta, n-ar fi oare mai bine să luăm din vreme toate măsurile şi să plecăm din oraşul acesta, în care, şi dumneata, şi eu, avem mai mult de pierdut decât de câştigat?

— Dacă scrisoarea aceasta ne ameninţa, spuse Silas Toronthal, după câteva zile ameninţarea şi-ar fi făcut efectul. Dar vezi că până acum nu s-a întâmplat nimic!

La acest argument, Sarcany nu ştiu ce să mai răspundă. într-adevăr, dacă scrisoarea doamnei Toronthal ar fi fost în legătură cu planurile lor viitoare, n-aveau de ce să se aştepte deocamdată la vreo primejdie când va fi cazul, vor mai vedea ei ce au de făcut. Ceea ce se şi întâmplă, la cincisprezece zile după moartea doamnei Toronthal, dar cu totul altfel de cum se aşteptau ei. De la moartea mamei sale, Sava stătea tot timpul retrasă, tot timpul în camera ei. Nn venea nici la masă. Bancherul, foarte stânjenit faţă de ea, se ferea să rămână cu Sava între patru ochi, ceea ce l-ar fi pus într-o încurcătură şi mai mare. O lăsa deci să facă ce poftea, iar el stătea într-o altă aripă a palatului. în mai multe rânduri, Sarcany îl certase aspru că accepta o asemenea situaţie. Ca urmare a acestui fel de viaţă, Silas Toronthal nu mai avea nici o ocazie să-şi întâlnească fata, şi aceasta îi cam încurca planurile lui Sarcany, care avu o explicaţie foarte hotărâtă cu bancherul. Deşi nu putea fi vorba de nuntă până nu treceau primele luni de doliu, totuşi Sarcany nu voia ca Sava să se obişnuiască cu gândul că tatăl său şi cu el ar putea renunţa la această căsătorie.

În cele din urmă, Sarcany se arătă atât de categoric şi de poruncitor faţă de Silas Toronthal, încât acesta, în ziua de 16 august, o anunţă pe Sava că voia să-i vorbească chiar în seara aceea. Se aştepta la un refuz din partea ei, căci o anunţase că Sarcany dorea să fie şi el de faţă la această întrevedere. Dar Sava îi trimise vorbă că se va supune poruncii lui.

Spre seară, Silas Toronthal şi Sarcany o aşteptau nerăbdători în salonul cel mare. Primul era hotărât să nu se lase dus, având de partea lui drepturile pe care i le clădea autoritatea lui de tată. Al doilea, hotărât să se abţină, să asculte mai degrabă decât să vorbească, voia în primul rând să descopere care erau gândurile. ascunse ale fetei. Se temea tot timpul ca nu cumva fata să fi fost pusă la curent, mai bine decât se aşteptau ei, cu anumite lucruri.

La ora hotărâtă, Sava intră în salon. Sarcany se ridică; dar la salutul lui, fata nu răspunse nici măcar printr-o simplă înclinare a capului, ca şi cum nu l-ar fi zărit, sau, mai degrabă, ca şi cum n-ar fi vrut să-l vadă.

La un semn al lui Silas Toronthal, Sava luă loc. Apoi, liniştită, cu faţa care părea şi mai palidă sub hainele de doliu, aşteptă să fie întrebată.

— Sava, începu bancherul, am respectat durerea pe care ţi-a pricinuit-o moartea mamei tale şi n-am vrut să-ţi tulbur singurătatea. Dar acum, după ce a trecut un timp de la aceste triste evenimente, trebuie neapărat să discutăm şi să aranjăm unele chestiuni de afaceri. Deşi nu ai atins încă majoratul, e bine să ştii de pe acum care e partea de moştenire de la…

— Dacă nu e vorba decât de avere, răspunse Sava, e de prisos să mai vorbim, Nu pretind nimic din moştenirea de care îmi vorbeşti!

Sarcany făcu o mişcare ce arăta din partea sa cea mai vie dezamăgire, dar poate că şi o surpriză amestecată cu oarecare îngrijorare.

— Cred că nu-ţi dai prea bine seama de ceea ce spui, zise Silas Toronthal. Fie că vrei, fie că nu vrei, tu eşti moştenitoarea doamnei Toronthal, mama ta, şi legea mă obligă să-ţi dau socoteală de averea aceasta, când vei fi majoră…

— Bineînţeles, în cazul când eu n-aş renunţa la această succesiune, răspunse calm fata.

— Şi de ce să renunţi?

— Pentru că e limpede că n-am nici un drept la ea.

Bancherul tresări. Niciodată nu s-ar fi aşteptat la un asemenea răspuns. cât despre Sarcany, el tăcu. îşi dădea seama că Sava ascundea ceva, şi voia să vadă clar ce anume ascunde.

— Nu ştiu Sava, continuă Silas Toronthal, enervat de răspunsul prompt şi liniştit al fetei, nu ştiu ce înseamnă cuvintele acestea, nici cine te-a învăţat să le rosteşti. De altfel, eu nu discut aici dreptul şi jurisprudenţa! Tu eşti sub tutela mea şi n-ai nici un drept de a refuza sau de a accepta. Aşa că vei face bine să te supui autorităţii tatălui tău, pe care cred că nu-l tăgăduieşti, nu-i aşa?

— Cine ştie? răspunse Sava.

— Asta-i bună! exclamă Silas Toronthal, care începea să-şi piardă răbdarea. Asta-i bună! Dar tu mai ai încă trei ani până să poţi vorbi, astfel. Când vei fi atins majoratul, vei face ce vei pofti cu averea ta până atunci însă, mie îmi sânt încredinţate interesele tale, şi le voi apăra aşa cum socot eu de cuviinţă!

— Bine, fie, răspunse Sava, voi aştepta.

— Ce ai să aştepţi? zise bancherul. Uiţi desigur că situaţia ta se va schimba în curând, de îndată ce va trece timpul ce se cuvine Cu atât mai puţin ai dreptul, prin urmare, să dispui după bunul tău plac de această avere, cu cât nu eşti singura interesată în această afacere.

— Da!… O afacere! răspunse Sava, cu un ton dispreţuitor.

— Credeţi-mă, domnişoară… crezu de cuviinţă să zică şi Sarcany, pe care cuvintele acestea rostite cu un dispreţ atât de jignitor îl vizau direct, vă rog să credeţi că un sentiment mai onorabil…

Dar Sava nici nu-l băgă în seamă, ci continuă să-l privească ţintă pe bancher, care îi spuse enervat:

— Nu, nu poţi să hotărăşti numai tu singură… căci moartea mamei tale n-a schimbat întru nimic planurile noastre.

— Ce planuri? întrebă fata.

— Planul de căsătorie, pe care te prefaci că l-ai uitat, planul acela care urmează să facă din domnul Sarcany ginerele meu!

— Eşti sigur că această căsătorie va face din domnul Sarcany ginerele dumitale?

De astă dată ironia era atât de directă, încât Silas Toronthal se ridică să iasă din cameră, într-atâta simţea nevoia să-şi ascundă tulburarea. Dar Sarcany îl reţinu cu un gest. El voia să meargă până la capăt, voia cu orice preţ să ştie ce-i rămânea de făcut.

— Ascultă-mă, tată, căci e ultima dată când îţi mai spun iată, zise atunci fata, domnul Sarcany nu vrea să se însoare cu mine de dragul meu, ci de dragul averii, la care eu renunţ. Oricât ar fi de neobrăzat, nu va îndrăzni să mă contrazică Totuşi, fiindcă ţine să-mi reamintească că eu consfinţisem la această căsătorie, am să-i răspund numaidecât. Da, trebuit să mă sacrific, când am crezut că în această chestiune era în joc cinstea tatălui meu. Dar dumneata ştii că tatăl meu nu poate fi amestecat în acest fel mârşav. Aşa că, dacă dumneata vrei să-l îmbogăţeşti pe domnul Sarcany, n-ai decât să-i dai averea!… Asta-i tot ce cere el!

Fata se ridică şi se îndreptă spre uşă.

— Sava, strigă atunci Silas Toronthal, tăindu-i drumul, e o babilonie în vorbele tale… încât nu le mai pricep de loc… şi de bună seamă că nici tu nu le pricepi!… Mă întreb dacă nu cumva moartea mamei tale…

— A mamei mele… daera mama mea… mama mea sufletească, murmură fata.

—.dacă nu cumva durerea ţi-a zdruncinat judecata, continuă Silas Toronthal, care nu se mai auzea decât pe sine. Da Dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile…

— Mi-am pierdut minţile!

— Dar ceea ce am hotărât să se facă, se va face şi înainte de şase luni vei fi soţia lui Sarcany.

— Niciodată!

— Voi şti eu să te silesc, n-ai nici o grijă!

— Şi cu ce drept? răspunse fata, cu un gest de indignare, pe care de astă dată nu şi-o putu stăpâni.

— Cu dreptul pe care mi-l dă autoritatea de tată!

— Dumneata… domnule! Dumneata nu eşti tatăl meu, şi eu nu mă numesc Sava Toronthal!

La auzul acestor cuvinte, bancherul, nemaigăsind ce să răspundă, se dădu un pas înapoi, în timp ce fata, fără a-şi întoarce măcar capul, ieşi din salon, ducându-se în camera ei. Sarcany, care în tot timpul acestei convorbiri o privise cu atenţie, nu fu câtuşi de puţin surprins de sfârşitul acestei scene. Ghicise totul de la început. De ceea ce se temuse, nu scăpase. Sava ştia că nu o lega nimic de familia Toronthal. cât despre bancher, el fu cu atât mai mult copleşit de această lovitură neaşteptată, cu cât nu putuse să fie destul de stăpân pe sine ca să o preîntâmpine.

Sarcany luă atunci cuvântul şi, obişnuit cum era să vorbească pe şleau, rezumă situaţia. Silas Toronthal se mulţumea să asculte. De altfel, nici nu putea decât să aprobe, căci vecinul său complice vorbea cât se poate de lămurit şi cu judecată.

— Nu trebuie să ne mai aşteptăm ca Sava să consimtă vreodată, de bună voie cel puţin, la această căsătorie, zise el. Dar, din motivele pe care noi le cunoaştem, mai mult ca oricând trebuie ca această căsătorie să se facă! Ce ştie ea despre trecutul nostrunimic, căci altfel ar fi spus-o. Ceea ce ştie, e că nu este fiica dumitale, şiatâta tot. Îşi cunoaşte ea tatăl? De loc. Aceasta ar fi fost cel dintâi nume pe care ni l-ar fi aruncat în faţă. Este ca informată de multă vreme despre adevărata ei situaţie faţă de noi? Nu, şi probabil că doamna Toronthal i-a spus numai cu puţin timp înainte de a muri. Dar ceea ce mi se pare tot atât de sigur este că nu i s-a spus decât: atât cât să-i dea dreptul să nu se supună omului care nu-i este tată!

Silas Toronthal aprobă dând din cap argumentarea lui Sarcany. De altfel, ştim că Sarcany nu se înşela nici în privinţa felului în care fusese informată tânăra fată despre aceste lucruri, nici asupra datei când îi fuseseră împărtăşite, nici în sfârşit asupra faptului că nu toate tainele în legătură cu naşterea sa îi fuseseră dezvăluite.

— Să tragem acum încheierea, urmă Sarcany. Oricât de puţine lucruri ştie Sava despre situaţia ei, şi cu toate că habar n-are de trecutul nostru, suntem ameninţaţi amândoi, dumneata în onorabila situaţie de care te bucuri la Raguza, iar eu în interesele foarte serioase pe care trebuie să mi le asigure această căsătorie şi la care nu vreau să renunţ nici în ruptul capului! Aşa că, iată ce trebuie să facem, şi cât mai curând: să plecăm din Raguza şi s-o luăm şi pe Sava cu noi, fără să mai aibă timp să se întâlnească sau să vorbească cu cineva, şi să nu ne mai întoarcem în acest oraş decât după ce ne vom căsători şi după ce Sava, ajungând soţia mea, va avea tot interesul să tacă. O dată plecată în străinătate, ea va fi atât de bine sustrasă oricărei influenţe, încât nu ne vom mai teme de loc de eacât priveşte consimţământul ei la această căsătorie, şi încă într-un răstimp care să-mi asigure toate foloasele ce vor decurge de aici, asta mă priveşte pe mine, şi dumnezeu să mă bată dacă n-o să reuşesc!

Silas Toronthal fu de acord: situaţia era întocmai cum o prezenta Sarcany. Nici măcar nu-i trecu prin gând să se împotrivească. Cum era dominat din ce în ce mai mult de complicele lui, nici nu s-ar fi putut împotrivi. Şi de ce să se împotrivească? Pentru cine? Pentru fata care nu-l putuse niciodată suferi? Pentru fata faţă de care nu simţise niciodată vreo afecţiune?

În seara aceea hotărâră ca planul să fie pus în aplicare chiar înainte ca Sava să mai iasă din casă. Apoi Silas Toronthal şi Sarcany se despărţiră. Şi – precum vom vedea – aveau toate motivele să se grăbească. Căci, a treia zi, doamna Bâthory, însoţită de Borik, care locuiau acum în satul Vintâcello, veni – pentru prima dată de la moartea fiului său – în casa din strada Marinella. Voia să se mute definitiv, să părăsească pentru totdeauna oraşul acesta, prea plin pentru ea de amintiri sfâşietoare, şi de aceea venise acum să facă toate pregătirile de plecare. când Borik deschise uşa, găsi în cutia de scrisori o scrisoare. Era scrisoarea pe care doamna Toronthal o pusese la poştă chiar în ajunul morţii sale şi în împrejurările pe care le ştim. Doamna Bâthory luă scrisoarea, o deschise, se uită mai întâi la semnătură, apoi citi dintr-o răsuflare cele câteva rânduri scrise de o mână muribundă, rânduri care dezvăluiau secretul naşterii Savei. Ce asociaţie bruscă între numele Savei şi al lui Petru avu loc oare în mintea doamnei Bâthory?

Ea!… El!… exclamă ea.

Şi fără să mai spună un cuvânt căci nici n-ar fi fost în stare, fără să-i răspundă bătrânului servitor şi dându-l la o parte, când acesta voi s-o reţină, se năpusti afară din casă, coborî pe strada Marinela, traversă aleea Stradone şi nu se opri decât în faţa porţii palatului Toronthal. îşi dădea ea oare seama de ceea ce făcea îşi dădea ea oare seama că ar fi fost mai bine să acţioneze mai puţin pripit şi deci cu mai multă prudenţă, chiar în interesul Savei? Nu. Se simţea împinsă spre această fată cu o putere căreia nu i se putea împotrivi, ca şi. cum bărbatul său, Ştefan Bâthory, ca şi cum fiul său, Petru, ar fi ieşit din mormânt şi i-ar fi poruncit:

— Salveaz-o!… Salveaz-o!

Doamna Bâthory bătu la poarta palatului Toronthal. Poarta se deschise. Ieşi un servitor şi o întrebă ce dorea. Doamna Bâthory dorea s-o vadă pe Sava. Domnişoara Toronthal nu mai era acolo! Doamna Bâthory dorea să vorbească cu Silas Toronthal. Bancherul plecase în ajun, fără să spună unde se duce, şi o luase cu el şi pe tânăra fată. Doamna Bâthory, zguduită de această lovitură din urmă, se clătină şi căzu în braţele lui Borik, care o ajunsese din urmă. Apoi, după ce bătrânul servitor o duse acasă, pe strada Marinella, ea îi spuse:

— Mâine mergem la nunta Savei cu Petru! Şi Doamna Bâthory îşi pierduse minţile.