IV. PRIN ÎMPREJURIMILE MALTEI

În timp ce se petreceau aceste ultime evenimente care îl priveau atât de aproape pe Petru Bâthory, starea sănătăţii lui se îmbunătăţea din zi în zi. în curând nu-l va mai îngrijora nici rana, care i se vindecase aproape complet. Dar cât de mult trebuia să sufere gândindu-se la mama sa, gândindu-se la Sava, pe care o credea pierdută pentru el!

Mama sa?… N-o putea totuşi lăsa aşa, doborâtă de lovitura acestei neadevărate morţi a fiului său. De aceea botărâră să fie informată cu multă băgare de seamă, astfel încât să-l-poată întâlni în Antekirtta. Unul din agenţii din Raguza ai doctorului avea ordin să n-o piardă din ochi, până când sănătatea lui Petru va fi complet refăcută, şi aceasta în foarte scurt timp.

În privinţa Savei, Petru se hotărâse, oricât de greu îi venea, să nu-i vorbească niciodată doctorului despre ea. Dar cum ar fi putut s-o uite, deşi ştia că acum era soţia lui Sarcany. Oare, dacă era fiica lui Silas Toronthal, înseamnă că n-o mai iubea. Câtuşi de puţin! În definitiv, de ce era răspunzătoare Sava de crima tatălui ei. Şi totuşi, crima aceasta îl dusese la moarte pe Ştefan Bâthory. Numai Petru putea şti ce luptă teribilă se ducea din cauza aceasta în sufletul său. Doctorul îşi dădea seama. De aceea, pentru a da un alt curs gândurilor tânărului, îi amintea tot. timpul de actul acela de dreptate la care trebuiau să conlucreze amândoi. Trădătorii trebuiau pedepsiţi – şi vor fi! Cum vor izbuti să pună mâna pe ei, nu se ştia încă, dar vor izbuti!

— O mie de drumuri, dar un singur ţel, spunea mereu doctorul.

Şi dacă era nevoie, va străbate toate aceste o mie de drumuri, ca să-şi atingă ţelul.

În timpul ultimelor zile de convalescenţă, Petru putu să se plimbe, prin insulă şi s-o viziteze, fie pe jos, fie cu trăsura. Şi cine n-ar fi rămas uimit, văzând în ce stare înfloritoare ajunsese această mică colonie sub administraţia doctorului Antekirtt?

În primul rând, se lucra fără răgaz la fortificaţiile care trebuiau să pună la adăpost de orice atac oraşul, clădii la poalele colnicului din mijlocul insulei, apoi portul şi insula însăşi. când vor fi terminate aceste lucrări, bateriile, înzestrate cu tunuri cu tragere lungă, vor putea executa un foc încrucişat, astfel încât să facă cu neputinţă apropierea vreunui vas inamic. Electricitatea urma să joace un rol important în acest sistem de apărare, fie pentru lansarea torpilelor ce apărau canalul de intrare al portului, fie pentru manipularea pieselor de artilerie. Doctorul ştiuse să obţină cele mai minunate rezultate utilizând această forţă, de mare viilor. O staţie centrală, înzestrată cu motoare, acţiona cu vapori, avea douăzeci de dinamuri de un sistem nou, foarte perfecţionat. Aici se producea curentul, pe care nişte aciunulalori speciali, de o extraordinară intensitate, îl puneau la dispoziţia tuturor serviciilor din Antekirtta: de distribuţie a apei, iluminatul oraşului, de telegraf şi telefon, de cale ferată de pe ţărmurile şi din interiorul insulei. într-un cuvânt, doctorul, ajutat fiind de serioasele studii pe care le făcuse în tinereţe, realizase unul din dezideratele ştiinţei moderne: proprietatea electricităţii de a transporta energia la distanţă. Apoi, graţie acestui agent atât de practic şi de util, putuse construi vasele despre care am vorbit, precum şi acele Electrice, care puteau străbate cu o viteză extraordinară Marea Mediterană de la un capăt la altul.

Dar cum cărbunele era indispensabil maşinilor cu aburi ce serveau la producerea electricităţii, în magaziile Antekirttei se găsea în permanenţă un stoc de cărbune, şi acest stoc era împrospătat mereu cu ajutorul unui vas, care aducea combustibil direct din Anglia. Portul, în fundul căruia se ridica în amfiteatru orăşelul, era de formaţie naturală, dar fusese îmbunătăţit prin lucrări mari. Două diguri, un zăgaz, un stăvilar mai mic îl puneau la adăpost de vânturile din orice direcţie, încât flotila Antekirttei era în deplină siguranţă, pe orice vreme. Această flotilă se compunea din goeleta Savarena, vasul destinat aprovizionării cu cărbuni din Swansea şi Cardiff, un steam-iaht cu o deplasare de şapte sau opt sute de tone, numit Ferralo, şi trei Electrice, dintre care două, amenajate ca torpiloare, puteau fi foarte folositoare apărării insulei. Astfel, datorită doctorului, Antekirtta îşi vedea sporându-i din zi în zi mijloacele-i de apărare. Piraţii din Tripolitania şi Cirenaica o ştiau prea bine. Cu toate acestea, cea mai mare dorinţă a lor ar fi fost să pună mâna pe ea, căci posesia acestei insule i-ar fi ajutat foarte mult marelui maestru al confreriei senuzismului Sidi Mohamed El-Mahedi în planurile lui. Cunoscând însă toate greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat un asemenea atac, aştepta să se ivească prilejul potrivit, cu acea răbdare care e una din însuşirile de bază ale arabului. Doctorul cunoştea şi el intenţiile senuziştilor şi de aceea grăbea aceste lucrări de apărare. Ca să poată trece peste aceste fortificaţii după ce ele vor fi gata, ar fi însemnat să întrebuinţeze mijloace moderne de distrugere, de care însă senuziştii nu dispuneau încă. De altfel, locuitorii insulei între optsprezece şi patruzeci de ani fuseseră instruiţi şi constituiţi în companii de miliţieni, înzestraţi cu arme de precizie cu tragere rapidă, instruiţi în manevrarea artileriei, încât această miliţie, pusă sub comanda unor şefi aleşi dintre cei mai destoinici, reprezenta o forţă de cinci-şase sute de oameni, pe care se putea conta.

Câţiva dintre colonişti ocupau nişte ferme aşezate pe câmp. Cei mai mulţi dintre ei însă locuiau în orăşelul ce primise numele transilvănean de Artenak, în amintirea domeniului pe care contele Mathias Sandorf îl avusese pe versantul sudic al Carpaţilor. Orăşelul avea un aspect foarte pitoresc. Avea doar câteva sute de case. în loc să fie construit în linii drepte, asemenea oraşelor americane, cu străzi şi bulevarde trase parcă cu frânghia, aici casele erau împrăştiate care încotro, printre grădini înverzite şi la umbra deasă a pomilor, unele clădite în stil european, altele în stil arab, cam dezordonat aranjate – totul însă cu un aspect cât se poate de plăcut – un oraş în sensul modest al cuvântului, un oraş în care membrii unei familii puteau duce foarte bine o viaţă comună, păstrându-şi în acelaşi timp liniştea şi independenţa unei vieţi de cămin.

Dacă erau fericiţi? Da, aceşti băştinaşi ai Antekirttei erau nişte oameni fericiţi. „Ubi bene, ibi patria!” (Unde este bine, acolo este patria ) este fără îndoială o deviză prea puţin patriotică; dar lucrul acesta li se va trece cu vederea unor oameni inimoşi veniţi aici la chemarea doctorului, şi care, nefericiţi în patria lor, îşi găsiseră fericirea şi buna stare în insula aceasta atât de primitoare. cât despre locuinţa doctorului Antekirtt, coloniştii o botezaseră Siadthaus, ceea ce înseamnă „casa oraşului”. Aici locuia nu stăpânul, ci omul cel mai de seamă dintre ei. Era una din acele adorabile case maure, cu terase, curte interioară, galerii, portice, fântâni, saloane şi camere împodobite de decoratori veniţi de prin provinciile arabe. Pentru construcţie se întrebuinţaseră materialele cele mai de preţ, marmură şi onix, aduse din carierele muntelui Filfila, de pe ţărmurile golfului Numidiei, la câţiva kilometri de Philippeville, casa fiind construită de un inginer-arhitect pe cât de priceput, pe atât de artist. Aceste materiale se pretaseră de minune la toate fanteziile arhitectului, şi, sub această climă tare a Africii, căpătaseră de pe acum acea nuanţă aurie cu care pensula razelor soarelui colorează priveliştele ţărilor orientale.

Artenakul era dominat de turla zveltă a unei bisericuţe, pentru construcţia căreia se adusese din aceeaşi carieră marmură albă şi neagră – care răspundeau de minune cerinţelor sculpturii şi ale arhitecturii – apoi marmură albastră cu vine albe sau marmură galbenă cu vine roşii, asemenea celei de Carrara sau de Paros. În afara oraşului, pe înălţimile din jur, se ridicau alte case, cu o înfăţişare mai vioaie, apoi câteva vile, un mic spital în care doctorul, singurul medic al coloniei, avea de gând să-şi trimită bolnavii, când va fi nevoie. Apoi, pe povârnişurile dinspre ţărm, erau împrăştiate alte case, ce formau o mică staţiune balneară. Printre ele, una dintre cele mai confortabile, dar semănând cu un mic blochaus, aproape de dig, s-ar fi putut chema „Vila Pescade şi Matifou”, căci aici fuseseră instalaţi cei doi prieteni nedespărţiţi. Nu, niciodată n-au visat ei un asemenea noroc!

— E bine aici, spunea mereu Matifou.

— Prea bine încă, răspundea Pescade, şi mai mult decât merităm! Vezi tu, Matifou, ar trebui să mai învăţăm şi noi ceva carte, să mergem la şcoală, să luăm premii la gramatică, să luăm diplome de merit…

— Dar tu eşti un om cu carte, Pescade, răspundea Hercule. Tu ştii să citeşti, ştii să scrii, ştii să socoteşti…

De fapt, faţă de camaradul său, Pescade putea trece drept un om învăţat în realitate, însă, bietul băiat îşi dădea prea bine seama de defectele lui. Dar unde şi când să fi învăţat, el care nu fusese niciodată la şcoală, cum zicea el, decât la „Liceul Proştilor de dau în Gropi”. De aceea, stând tot timpul în biblioteca din Artenak, căuta să înveţe, citea, în timp ce Matifou, cu încuviinţarea doctorului, muta nisipul şi stâncile de pe ţărm, ca să facă un mic adăpost pentru bărcile de pescuit.

De altfel, Petru Bâthory îl încuraja tot timpul pe Pescade, văzându-l deosebit de inteligent, o inteligenţă căreia nu-i lipsea decât cultura. Era acum profesorul lui, îl îndruma astfel încât să-şi însuşească temeinic cunoştinţele de bază – şi elevul făcea progrese rapide. Mai erau şi alte motive pentru care Petru se apropiase atât de mult de Pescade. Oare nu-i cunoştea el atât de bine trecutul? Oare nu avusese el misiunea să supravegheze palatul Toronthal? Oare nu fusese el fie faţă, acolo pe aleea Slradone, la trecerea convoiului său de înmormântare, când Sava leşinase? De multe ori trebuise Pescade să-i povestească aceste întâmplări dureroase, la care, îndirect, luase şi el parte. De aceea, numai cu el putea sta de vorbă, numai cu el vorbea Petru, când îl copleşeau amintirile. Din această pricină se simţeau ei atât de legaţi unul de celălalt. Între timp se apropia momentul când doctorul urma să-şi pună în aplicare dublul său plan: mai întâi de a răsplăti, apoi de a pedepsi.

Ceea ce nu putuse să facă pentru Andrea Ferrato, mort la câteva luni după condamnarea sa, în ocnele din Stein, ar fi voit să facă acum pentru copiii lui. Din nefericire însă, cu toate străduinţele agenţilor săi, nu putuse afla nimic despre Luigi şi despre sora lui. După moartea tatălui lor, copiii plecaseră din Rovigno şi din Istria, pentru a doua oară, în pribegie. încotro se duseseră? Nimeni nu ştia, nimeni nu putea da nici o informaţie. Aceasta îl mâhnea profund pe doctor. Totuşi, nu renunţase la gândul de a-i găsi pe copiii omului ce se sacrificase pentru el, şi dădu dispoziţii ca cercetările să continue fără răgaz.

cât despre doamna Bâthory, singura dorinţă a lui Petru era s-o aducă în insula Antekirtta. Dar doctorul voind să se folosească de presupusa moarte a lui Petru, cum se folosea de a sa însăşi, reuşi să-l facă să înţeleagă că trebuia să acţioneze cu multă băgare de seamă. De altfel, aştepta ca, pe de o parte, convalescentul său să-şi recapete forţele, pentru a-l însoţi în campania pe care urma s-o întreprindă; iar pe de altă parte, ştiind că nunta Savei cu Sarcany fusese amânată din pricina morţii doamnei Toronthal, era hotărât să nu întreprindă nimic până nu se va face această nuntă. Unul din agenţii săi din Raguza îl ţinea la curent cu tot ce se petrecea acolo şi supraveghea casa doamnei Bâthory tot atât de atent ca şi palatul de pe aleea Stradone.

Aşa se prezenta situaţia la data aceea. Doctorul aştepta cu nerăbdare să treacă la acţiune. Dacă deocamdată nu ştia nimic despre Carpena, a cărui urmă i se pierduse după plecarea lui din Rovigno, în schimb Silas Toronlhal şi Sarcany, care erau în Raguza, nu puteau să-i scape din mână.

Astfel stând lucrurile, ne putem închipui cât de neliniştit fu doctorul când, în ziua de 20 august, sosi prin Malta la Antekirtta, la Stadthaus, o telegramă de la agentul său. Telegrama îi anunţa mai întâi plecarea lui Silas Toronthal, a Savei şi a lui Sarcany, apoi dispariţia doamnei Bâthory şi a lui Borik, care părăsiseră Raguza, fără să li se poată da de urmă.

Nu mai era timp de pierdut. Doctorul îl chemă pe Petru. îi spuse deschis tot ce aflase. Ce lovitură pentru bietul tânăr! Maică-sa dispărută, Sava – dusă de Silas Toronthal nu se ştie unde şi, fără ndoială că tot în mâinile lui Sarcany!

— Plecăm chiar mâine, zise doctorul.

— Ba chiar aziexclamă Petru. Dar unde s-o căutăm pe mama?… Unde s-o căutăm pe…

Nu-şi termină gândul, căci doctorul îl întrerupse, spunându-i:

— Nu ştiu dacă nu trebuie să vedem doar o simplă coincidenţă între aceste două fapte. Vom afla mai târziu dacă Silas Toronthal şi Sava au vreun amestec în dispariţia doamnei Băthory. Dar, mai întâi, trebuie să dăm de urma acelor doi ticăloşi!

— Şi unde să-i găsim?

— Poate că… în Sicilia!

Ne amintim că în decursul acelei convorbiri dintre Sarcany şi Zirone, pe care contele Sandorf o surprinsese în donjonul din Pisino, Zirone vorbise despre Sicilia ca despre teatrul obişnuit al isprăvilor sale, propunându-i tovarăşului său să se întoarcă acolo, într-o zi, când va fi silit de împrejurări. Doctorul reţinuse acest amănunt, o dată cu numele lui Zirone. Era un indiciu slab, e adevărat, dar în lipsa altuia, putea şi acesta să-i ajute să dea de urma lui Sarcany şi a lui Silas Toronthal.

Plecarea fu deci hotărâtă numaidecât. Pescade şi Matifou, înştiinţaţi că-l vor însoţi pe doctor, trebuiau să fie gata să-l urmeze. Pescade află atunci cine erau Silas Toronthal, Sarcany şi Carpena.

— Trei pungaşi! zise el. Eram sigur Apoi îi spuse lui Matifou: Vei intra în scenă.

— Curând?

— Da, dar aşteaptă-ţi replica!

Plecară chiar în seara aceea. Ferrato, gata în orice clipă să pornească în larg, aprovizionat cu merinde şi cu combustibil, cu compasurile în regulă, ridică ancora către ora opt.

Din golful Syrtei mari până în punctul meridional al Siciliei, adică până la capul Portio di Palo, sunt cam nouă sute cincizeci de mile. Steam-iahtului, a cărui viteză medie depăşea optsprezece mile pe oră, nu-i trebuia decât o zi şi jumătate ca să străbată această distanţă.

Ferrato, acest crucişător al marinei antekirttiene, era un vas minunat. Construit în Franţa, pe şantierele Londrei, avea aproape o mie cinci sute de cai putere. Cazanele lui, sistem Belleville – sistem în care tuburile conţin apa, iar nu flacăra – avea avantajul că consuma cărbune puţin, că producea o vaporizare rapidă, că ridica uşor tensiunea vaporilor până la paisprezece – cincisprezece kilograme pe centimetru pătrat, fără nici un pericol de explozie. Aceşti vapori, captaţi din nou de aparatele de încălzit cazanele, deveneau un agent mecanic de o forţă uimitoare şi permiteau steam-iahtului, deşi acesta nu era atât de lung ca marile vase de poştă ale escadrelor europene, să le egaleze în viteză.

E de prisos să mai spunem că Ferrato era amenajat cât se poate de confortabil pentru pasagerii lui. Pe deasupra, mai avea şi patru tunuri de oţel, care se încărcau prin culasă, aşezate pe pasarelă; apoi două tunuri-revolvere Hotchkiss, două mitraliere Gatlings, iar pe pasarela din faţă mai era şi un tun cu tragere lungă, ce putea arunca la o distanţă de şase kilometri un proiectil conic de o sută treizeci de milimetri.

Ca stat major – un căpitan, dalmat de origină, numit Kostrik, un secund şi doi locotenenţi; la maşini – un mecanic-şef, un ajutor-mecanic, patru fochişti şi doi fochişti-ajutori; ca echipaj – treizeci de marinari, dintre care un şef de echipaj şi doi cartnici; la camere şi la bucătărie – un cabiner-şef, un bucătar-şef şi trei ajutoare – în total patru ofiţeri şi patruzeci şi trei de oameni. Acesta era personalul de bord.

Ieşiră din golful Sidrei în condiţii destul de bune. Deşi vântul bătea din faţă – o briză destul de rece dinspre nord-vest – căpitanul putu să dea vasului o viteză mare; dar îi fu cu neputinţă să întrebuinţeze pânzele, flocurile, trínchetele, velele pătrate ale catargului din faţă, velele catargului mare şi ale celui din spatele vasului.

În timpul nopţii, doctorul şi cu Petru, în cele două camere alăturate pe care le ocupau pe bord, precum şi Pescade şi Matifou, în cabinele lor din faţă, putură să se odihnească fără să le pese de legănările steamiahtului, care naviga în condiţii perfecte. La drept vorbind, dacă cei doi prieteni dormirá tun, în schimb doctorul şi Petru, în prada celor mai vii nelinişti, abia putură să aţipească.

A doua zi, când pasagerii urcară pe punte, străbătuseră mai bine de o sută douăzeci de mile de la plecarea lor din Antekirtta. Briza bătea din aceeaşi direcţie, din ce în ce mai tare. Soarele se înălţase pe un cer ce prevestea furtună, şi atmosfera, apăsătoare, anunţa apropiata dezlănţuire a stihiilor. Pescade şi Matifou salutară pe doctor şi pe Petru Bălhory.

— Bună dimineaţa, prieteni, zise doctorul. Cum aţi dormit în pătucurile voastre?

— Am dormit buştean, ca nişte oameni cu conştiinţa împăcatărăspunse vesel Pescade.

— Dar Matifou şi-a luat dejunul?

— Da domnule doctor, un castron de cafea neagră, cu două kilograme de biscuiţi!

— Hm!… sunt cam tari biscuiţii!

— Ei, aşpentru unul care pe vremuri mânca şi pietre… între două mese!

Matifou clătină domol din căpăţâna sa uriaşă, în felul său obişnuit de a încuviinţa spusele camaradului său.

În timpul acesta, Ferrato, din ordinul doctorului, înainta cu toată viteza, despicând valurile din faţa sa în două brazde de apă înspumată.

De altfel era şi mai bine să se grăbească. încă de pe acum, căpitanul Kostrik, după ce se sfătuise cu doctorul, se întreba dacă n-ar fi cazul să facă un popas la Malta, ale cărei lumini se vor putea zări către orele opt seara.

Într-adevăr, atmosfera era din ce în ce mai ameninţătoare. Cu toată briza din vest, ce bătea tot mai tare pe măsură ce soarele cobora spre asfinţit, nori groşi se ridicau într-una dinspre răsărit, acoperind pe trei sferturi cerul. Deasupra mării se lăsase o fâşie plumburie, pe care câte o rază de soare ce străbătea printre despicăturile ei o făceau să pară neagră ca cerneala. Câteva fulgere începeau să spintece uriaşul nor încărcat cu electricitate, a cărui margine de sus se termina în rotocoale greoaie. în acelaşi timp, ca şi cum s-ar fi pornit o luptă înverşunată între vânturile dinspre apus şi cele dinspre răsărit, care nu începuseră încă să bată, dar a căror putere agita marea, valurile creşteau tot mai mult, se învolburau şi începeau să se năpustească furioase pe puntea iahtului. Apoi, către ora şase, sub această boltă de nori groşi ce acopereau văzduhul, totul se scufundă în întuneric. Tunetul bubuia asurzitor şi fulgerele orbitoare brăzdau bezna adâncă.

— Liber la manevră, zise doctorul, adresându-se căpitanului.

— Da. Trebuie, domnule doctor, răspunse căpitanul Kostrik. Aşa e pe Mediterană – sau vremea cea mai minunată, sau vremea cea mai afurisită. Răsăritul şi Apusul se iau la luptă pe viaţă şi pe moarte, şi mă tem că, ajutat şi de furtună, până la urmă va birui Răsăritul! Marea va fi foarte agitată dincolo de Gozo sau de Malta, şi s-ar putea să ne stingherească rău de tot. Nu vă propun să poposim la La Valetta, ci să căutăm un adăpost, până mâine dimineaţă, după coasta apuseană a uneia din aceste insule.

— Fă cum socoteşti de cuviinţă, răspunse doctorul. Steam-iahtul se găsea la vest de Malta, la o distanţă de vreo treizeci de mile. Pe insula Gozo, situată mai la nord-vest de Malta, de care nu o despart decât două canaluri strâmte, formate de un ostrov aşezat chiar între cele două insule, se află un far foarte puternic, putând fi zărit de la o depărtare de două zeci şi şapte de mile.

În mai puţin de o oră, şi cu toată furtuna ce răscolea marea, Ferraio trebuia să intre în raza farului. După determinarea poziţiei insulei şi fără să se apropie prea mult de uscat, ar fi putut căuta totuşi prin apropiere un adăpost pentru câteva ceasuri.

Aceasta şi făcu căpitanul Kostrik, după ce luă din timp toate măsurile de precauţie, micşorând viteza, pentru a evita vreun accident fie la corpul vasului, fie la maşini. Dar nici după un ceas, farul de la Gozo nu se zări încă. Era cu neputinţă să vezi pământul, deşi malurile insulei sunt destul de înalte.

Furtuna era în toi. Cădeau stropi mari de ploaie caldă. Norii zdrenţuiţi de vânt erau purtaţi prin văzduh cu mare iuţeală. Printre ei se vedea strălucind o clipă câte o stea care se stângea numaidecât, iar cozile zdrenţelor de nori, târându-se pe deasupra apei, măturau marea ca nişte pămătufuri uriaşe. Din când în când, steam-iahtul era scăldat cu totul în lumina orbitoare a fulgerelor, iar bubuiturile tunetului zguduiau necontenit înaltul cerului.

până acum, situaţia fusese doar grea; acum însă începea să devină îngrijorătoare. Căpitanul Kostrik, dându-şi seama că intrase cel puţin cu douăzeci de mile în raza farului din Gozo, nu îndrăznea să se apropie mai mult de insulă. Era îndreptăţit chiar să se teamă ca nu cumva înălţimea ţărmului să-l împiedice de a zări lumina. în cazul acesta însemna că se găsea în imediata apropiere a uscatului. Or, dacă ar fi intrat printre stâncile singuratice din preajma ţărmurilor insulei, ar fi fost pierdut.

Către ora nouă şi jumătate, căpitanul luă deci hotărârea să micşoreze presiunea. Dacă nu opri complet, măcar reduse motoarele la câteva învârtituri de elice doar, ceea ce era necesar, pentru ca vasul să mai poată fi condus din cârmă. în felul acesta, vasul trebuia să fie, şi de fapt fu puternic zguduit, dar cel puţin nu mai risca să fie aruncat pe coastă.

Aceasta dură trei ore, cam până la miezul nopţii, când situaţia se agrava şi mai mult. Aşa cum se întâmplă adesea în timp de furtună, lupta între vânturile opuse, dintre răsărit şi apus, încetă dintr-o dată. Briza bătu din nou, din aceeaşi direcţie din care bătuse în timpul zilei, dar de astă dată cu mai multă putere. Oprită câtva timp de curentele contrare, furtuna deveni mai năprasnică acum, când cerul se mai limpezi.

— Un far în faţă la tribord, strigă unul din oamenii de cart, care era de gardă la bompres.

— Bara complet jos, ordonă căpitanul Kostrik care voia să se îndepărteze de coastă.

Văzuse şi el farul semnalat. Licăririle lui intermitente arătau că era vorba de farul din Gozo. Era tocmai timpul să se îndrepte în direcţia opusă, căci vânturile potrivnice se dezlănţuiau acum cu o furie de nedescris. Ferrato nu era nici la două mile de punctul deasupra căruia se ivise pe neaşteptate lumina farului. Mecanicul primi ordinul să mărească presiunea; dar deodată maşinile îşi încetiniră mersul, apoi se opriră de tot.

Doctorul, Petru Băthory, cu toţii erau pe punte, presimţind o nenorocire. într-adevăr, se întâmplase un accident. Clapeta pompei de aer nu mai acţiona, condensatorul funcţiona prost şi, după câteva ture zgomotoase, ca şi cum în partea dinapoi a vasului s-ar fi produs nişte detunături, elicea se opri complet. Un asemenea accident era ireparabil, cel puţin în aceste condiţii. Ar fi trebuit demontată pompa, ceea ce ar fi durat câteva ceasuri. Or, în mai puţin de douăzeci de minute, târât de furtună, steam-iahtul putea să ajungă la coastă.

— Sus trincheta!… Sus flocul mare!… Sus brigantina!

Acestea fură ordinele pe care le dădu căpitanul Kostrik, care nu se mai putea bizui acum decât pe pânze, pentru a fi stăpân pe vas, ordine pe care oamenii echipajului se grăbiră să le execute manevrând cu toţii cot la cot. Nu e nevoie să mai spunem că le veni în ajutor şi Pescade cu sprinteneala lui, precum şi tovarăşul său, cu puterea sa uimitoare. Matifou trăgea la odgoane, de parcă era gata să le rupă.

Dar situaţia vasului continua să rămână primejduită. Un vas cu vapori, cu o formă prelungă, nu îndeajuns de lat, cu o mică afundare în apă, cu un sistem de pânze insuficient, nu e făcut să navigheze pieziş sau împotriva vântului. Dacă trebuie să meargă împotriva vântului, oricât de puţin furioasă ar fi marea, riscă totuşi să nu fie stăpân pe cârmă şi să fie târât de vânt.

Aceasta era primejdia care ameninţa şi vasul Ferrato. în afară de faptul că întâmpina mari greutăţi să-şi întindă pânzele, dar îi mai era şi cu neputinţă să revină înspre vest contra vântului. Puţin câte puţin, îm pins înspre stâncile ţărmului, se părea că nu-i mai rămânea decât să-şi aleagă locul unde să eşueze în condiţii cât de cât mai puţin fatale. Din nefericire însă, din pricina nopţii întunecoase, căpitanul Kăstrik nu putea distinge de loc cum era litoralul. Ştia că insulele Gozo şi Malta erau despărţite între ele de două canaluri, North Comino şi South Comino, între care se găsea un ostrov. Dar era oare cu putinţă să găsească deschizătura lor, acum, în bezna aceasta adâncă, şi să se aventureze când marea era atât de furioasă, să caute adăpostul coastei orientale a insulei şi eventual să ajungă în portul’ La Valettanumai un pilot de prin aceste părţi ar fi putut încerca o manevră atât de primejdioasă. Pe o vreme aşa de îngrozitoare, pe o noapte ca asta, cu ceaţă şi cu ploaie, ce pescar s-ar fi hazardat să vină în ajutorul vasului în primejdie?

Totuşi, sirena de alarmă a steam-iahtului lansa apeluri asurzitoare, pe care vuietul vântului nu le putea înăbuşi, şi trei lovituri de tun fură trase una după alta.

Deodată, dinspre uscat se zări prin ceaţă un punct negru. O barcă înainta spre Ferraio. Era desigur, vreun pescar, pe care furtuna îl silise să se refugieze în fundul golfuleţului Melleah. De acolo, de unde barca sa era adăpostită după stânci, ascunsă în această minunată grotă Calypso – care ar putea fi comparată cu grota lui Fingal din insulele Hebride – el auzise semnalele şi loviturile de tun ale vasului aflat în pericol. Şi numaidecât, cu riscul vieţii sale, omul acesta nu şovăise o clipă să vină în ajutorul steam-iahtului, aproape pierdut. Dacă Ferrato mai putea fi salvat, apoi numai el îl mai putea salva.

Barca se apropia din ce în ce mai mult. Un odgon fu pregătit pe bord spre a-i fi zvârlit, în momentul când va acosta. Trecură câteva minute, ce păreau că nu se mai sfârşesc. Vasul se afla acum la vreo sută de metri de stânci.

În momentul acesta azvârliră odgonul; „dar un val uriaş ridicând barca o izbi de coastele vasului. Barca se sfărâmă în bucăţi, iar pescarul ar fi pierit cu siguranţă, dacă nu-l prindea Matifou, care-l aşeză apoi pe punte, ca pe un copil. După aceea, fără să scoată o vorbă – mai era oare timp de vorbe – pescarul sări pe pasarelă, apucă roata cârmei, şi Ferraio, în clipa când era să fie izbit şi sfărâmat de stânci, coti, intră în deschizătura strâmtă a canalului North Comino şi, cu vântul în spate, ajunse în mai puţin de douăzeci de minute pe coasta răsărite ană a Maltei, pe o mare mai liniştită. Apoi îşi continuă drumul, la o jumătate de milă de ţărm. Pe la ora patru dimineaţa, când începu să mijească de ziuă, intră pe canalul din La Valetta şi ancoră la cheiul La Senglea, în faţa portului militar.

Doctorul Antekirtt urcă pe pasarelă şi, adresându-se tânărului marinar, îi zise:

— Ne-ai salvat, prietene

— Nu mi-am făcut decât datoria.

— Eşti pilot?

— Nu, sunt pescar.

— Şi cum te numeşti?

— Luigi Ferrato!