V. MALTA.

Aşadar, cel care îi salvase era fiul pescarului din Rovignoprintr-o întâmplare providenţială, Luigi Ferrato era acela al cărui curaj şi iscusinţă salvase steam-iahtul, pasagerii şi întregul său echipaj de la o pierzanie sigură!

Doctorul era gata să se repeadă la Luigi, să-l îmbrăţişeze… Dar se reţinu. Dacă şi-ar fi arătat recunoştinţa ar fi fost contele Sandorf, iar contele Sandorf trebuie să rămână mort pentru toţi, chiar şi pentru fiul lui Andrea Ferrato.

Dar Petru Bâthory, care din aceleaşi motive trebuia să fie şi el la fel de rezervat, era să uite lucrul acesta, dacă doctorul nu-l oprea deodată cu o privire. Apoi coborâră amândoi în salon, rugându-l pe Luigi să-i urmeze.

— Prietene, îl întrebă doctorul, eşti fiul pescarului din Istria, care se numea Andrea Ferrato?

— Da, domnule, răspunse Luigi.

— Nu ai o soră…?

— Ba da, şi locuim amândoi în La Valetta. L-aţi cunoscut pe tatăl meuântrebă el după o clipă de şovăire.

— Pe tatăl dumitale, zise doctorul. Tatăl dumitale a găzduit acum cincisprezece ani pe doi fugari în casa sa din Rovigno. Aceşti fugari erau nişte prieteni de-ai mei, pe care devotamentul său nu i-a putut salva. Dar acest devotament l-a costat pe Andrea Ferrato libertatea şi viaţa, pentru că a fost trimis la ocnele din Stein, unde a şi murit…

— Şi a murit fără să fi regretat nimic din tot ce a făcut! răspunse Luigi.

Doctorul luă mâna tânărului pescar.

— Luigi, zise el, prietenii mei mi-au dat mie sarcina de a plăti datoria lor de recunoştinţă faţă de tatăl dumitale. De ani de zile caut să aflu ce s-a întâmplat cu dumneata şi cu sora dumitale, dar de la plecarea voastră din Rovigno vi s-a pierdut urma. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a trimis în cale! Vasul pe care l-ai salvat dumneata l-am botezat cu numele de Ferrato, în amintirea lui Andrea. Lasă-mă să te îmbrăţişez, copilul meu.

În timp ce doctorul îl strângea la pieptul său, Luigi simţea că-i dau lacrimile.

În faţa acestei mişcătoare scene, Petru nu se putu reţine. Se simţi mânat de o pornire a întregii sale fiinţe înspre acest tânăr, cam de aceeaşi vârstă cu el, înspre acest brav fiu al pescarului din Rovigno.

— Şi eu!… Şi eu te îmbrăţişez, exclamă el cu braţele întinse spre Luigi.

— Dumneavoastră… domnule?

— Da, eu… fiul lui Ştefan Băthory!

Putea oare doctorul să regrete că lui Petru îi scăpase această mărturisirenu! Căci Luigi Ferrato va şti să-i păstreze secretul, întocmai ca şi Pescade şi Matifou.

Luigi fu pus atunci la curent cu totul, şi mai ales cu scopul pecare-l urmărea doctorul. Un singur lucru nu i se spuse: că tânărul pescar se afla în faţa contelui Mathias Sandorf.

Doctorul voi să fie condus numaidecât la Maria Ferrato. Era nerăbdător s-o vadă, era nerăbdător mai ales să afle ce viaţă ducea, o viaţă de muncă şi de mizerie, fără îndoială, căci moartea lui Andrea o lăsase singură, cu fratele său în grijă.

— Da, domnule doctor; răspunse Luingi, să plecăm numaidecât, dacă doriţi! Maria trebuie să fie foarte îngrijorată din pricina measunt aproape patruzeci şi opt de ore de când am plecat de acasă ca să pescuiesc în golful Melleah, şi s-o fi temând poate că în timpul furtunii de azi-noapte mi s-o fi întâmplat vreo nenorocire!

— Îţi iubeşti mult sora? îl întrebă doctorul Anterkirtt.

— Ea mi-e şi mamă şi soră, răspunse Luigi.

Insula Malta, situată la o sută de kilometri de Sicilia, ţine oare mai mult de Africa decât de Europa, deşi se află la o depărtare de două sute de kilometri de continentul african. Este o chestiune care i-a pasionat mult pe geografi. în orice caz, după ce a fost dăruită de Carol Quintul călugărilor ospitalieri alungaţi din Thodos de Soliman, care luară atunci numele de cavaleri de Malta, ea aparţine acum englezilor, şi cu greu li s-ar putea lua înapoi. Malta este o insulă lungă de douăzeci şi opt de kilometri şi lată de şaisprezece. Capitala ei e La Valetta şi anexele sale, apoi are alte oraşe şi sate ca Cittâ Vecchia – un fel de oraş sfânt, care a fost reşedinţă episcopală pe timpul cavalerilor – Bosquet, Dinghi, Zebug, Itard, Berkercara, Luca, Farrugi etc. Destul de fertilă în partea răsăriteană, foarte stearpă în partea apuseană, insula oferă un contrast izbitor, fapt pentru care şi populaţia e mai densă în regiunea răsăriteană. în total are peste o sută de mii de locuitori.

Ceea ce a făcut natura pentru această insulă, tăind în ţărmurile ei patru sau cinci porturi, cele mai frumoase din lume, întrece orice închipuire. De jur împrejur apă, peste tot capuri, înălţimi care parcă abia aşteaptă să fie fortificate cu baterii de coastă. De aceea, cavalerii făcuseră încă de pe atunci din această insulă o poziţie greu de cucerit, iar englezii, care au păstrat-o în ciuda tratatului de pace de la Amiens, au făcut din ea o adevărată fortăreaţă. Se pare că nici un cuirasat n-ar fi în stare să forţeze trecătorile Adarsei Mari sau pe cele ale portului Carantinei sau Marsa Muscetto. De altfel, înainte de toate ar trebui să se apropie de coastă, dar acum pe coastă sunt instalate două tunuri de o sută de tone, cu aparate hidraulice de încărcare şi de reglare, care pot arunca un proiectil de nouă sute de kilograme la o distanţă de cincisprezece kilometri.

Bineînţeles că la Malta sunt englezi destui. Este un guvernator general, care îşi are reşedinţa în vechiul palat al Marelui Maestru al Ordinului, un amiral, şeful marinei şi al porturilor, o garnizoană de patrucinci mii de oameni; dar mai sunt şi italieni, care ar vrea să se socotească aici ca la ei acasă, apoi o populaţie flotantă, cosmopolită, ca în Gibraltar, şi mai ales maltezi.

Maltezii sunt africani. Îi vezi prin porturi conducându-şi bărcile lor viu colorate; îi vezi pe străzi gonindu-şi căruţele pe pantele repezi; îi vezi prin pieţe vânzând fructe, legume, carne, peşte, la lumina candelei de sub o icoană zugrăvită în culori ţipătoare şi într-o hărmălaie asurzitoare. Ai zice că toţi oamenii seamănă unii cu alţii, căci toţi au faţa oacheşă, părul negru, puţin creţ, privirile aprinse, statura mijlocie, dar robustă. Ai jura că toate femeile fac parte din aceeaşi familie, căci toate au ochii mari, cu gene lungi, părul de culoare închisă, mâini încântătoare, au picioarele subţiri, talia zveltă, sunt mlădioase şi au o piele albă, pe care soarele n-o poate bronza, fiind acoperită de „falzetta” – un fel de manta de mătase neagră, cum se poartă şi prin Tunisia – pe care o poartă toate femeile, şi care serveşte în acelaşi timp de broboadă, de năframă şi chiar de evantai.

Maltezii au o înclinaţie firească înspre negustorie. îi întâlneşti peste tot unde e rost de negoţ. sunt oameni muncitori, economi, harnici, cumpătaţi, dar în acelaşi timp sunt firi aprinse, care nu te iartă. Vorbesc un dialect al cărui fond este arab, rămăşiţă a cuceririi ce a urmat după căderea Imperiului de Răsărit, o limbă vie, sprintenă, pitorească, plină de metafore, de imagini şi de poezie. sunt buni marinari şi pescari îndrăzneţi, pe care desele furtuni de pe mările acestea i-au obişnuit cu primejdiile. în această insulă se îndeletnicea acum Luigi cu meseria lui, cu aceeaşi îndrăzneală ca şi cum ar fi fost maltez, şi aici locuia el, cu sora sa Maria, de aproape cincisprezece ani.

Am pomenit mai înainte de La Valetta şi anexele ei, pentru că, în realitate, sunt cel puţin şase oraşe, înspre cele două porturi ale Marsei Mari şi Carantinei. Floriana, La Senglea, La Cospiqua, La Vittoriosa, La Sliema, La Misida nu sunt nişte cartiere, nici chiar o simplă îngrămădire de case locuite de oameni nevoiaşi, ci adevărate oraşe, cu locuinţe luxoase, cu hoteluri, cu biserici, demne de capitale, care au douăzeci şi cinci de mii de locuitori şi în care poţi admira aceste palate care se numesc „hanurile” Provenţei, Castiliei, Auvergnei, Italiei şi Franţei.

Fratele şi sora locuiau în La Valetta. Ar fi poate mai bine să spunem că locuiau sub La Valetta, căci stăteau într-un fel de cartier subteran numit Manderaggio, în care dai din strada San Marco. Aici îşi putuseră găsi ei o locuinţă pe potriva slabelor lor mijloace, şi în această construcţie subterană îi conduse Luigi pe doctor şi pe Petru, de îndată ce terminară cu ancorarea steam-iahtului.

Cei trei, după ce refuzară sutele de bărci ce îi asaltară, oferindu-se să-i ducă la ţărm, debarcară pe chei. Trecură apoi de Poarta Marinei, asurziţi de clopotele şi de clopoţelele care fac să plutească deasupra capitalei Maltei un fel de atmosferă sonoră. După ce trecură pe sub fortul cu două rânduri de cazemate, urcară un povârniş foarte abrupt, apoi o stradă îngustă în scară. Trecând printre două şiruri de case înalte cu balcoane verzui şi cu firide cu lămpi aprinse, ajunseră în faţa catedralei Sf. Ioan, în mijlocul celei mai gălăgioase populaţii din lume.

când ajunseră în spatele acestui deal, cam în dreptul catedralei, coborâră din nou, îndreptându-se spre portul Carantinei; apoi, pe strada San Marco, se opriră la jumătatea pantei, în faţa unei scări care se înfunda, în dreapta, înspre centrul oraşului.

Manderaggio este un cartier ce se prelungeşte până sub zidurile de apărare, cu străzi strâmte, în care soarele nu poate pătrunde niciodată, cu ziduri înalte şi îngălbenite, în care sunt scobite alandala o sumedenie de găuri ce servesc drept ferestre, coborând parcă în nişte canaluri de scurgere, peste tot uşi scunde, umede, murdare, peste tot poteci surpate, tuneluri întunecate, care nu merită nici măcar numele de uliţe. Şi în toate pragurile, în toate ferestrele, în toate gangurile întortocheate, pe toate scările şubrede, o lume înspăimântătoare: bătrâne cu chipuri de vrăjitoare, mame cu feţe palide, anemiate de aerul închis, fete de toate vârstele, zdrenţăroase, copii aproape goi, bolnăvicioşi, tăvălindu-se prin noroi, cerşetori schilozi şi cu tot felul de răni, bărbaţi, hamali sau pescari, cu priviri sălbatice, în stare de orice, apoi, prin tot acest furnicar omenesc, câte un poliţist englez flegmatic, obişnuit cu lumea aceasta de necrezut, nu numai familiarizat, ci chiar familiar cu toată gloata asta. O adevărată Curte a Miracolelor, clar transportată în nişte stranii străzi subterane, ale căror ultime ramificaţii se termină în dreptul ferestruicilor zăbrelite ale zidurilor fortului, la nivelul cheiului Carantinei, scăldat de soare şi de briza mării.

Într-una din casele acestui cartier, la ultimul etaj, locuiau Maria şi Luigi Ferrato. Aveau doar două camere. Doctorul fu izbit de mizeria neagră din această locuinţă, dar în acelaşi timp şi de curăţenia ei. Regăseai aici mâna gospodinei harnice, care îngrijise pe vremuri şi casa pescarului din Rovigno.

când intrară doctorul şi Petru Băthory, Maria se ridică. Apoi, adresându-se fratelui său, exclamă:

— Dragul meu copil… Dragul meu Luigi…!

E lesne de înţeles cât de neliniştită fusese în timpul furtunii din noaptea trecută. Luigi îşi îmbrăţişa sora şi îi prezentă pe cei care îl însoţeau. Doctorul povesti în câteva cuvinte în ce împrejurări îşi riscase Luigi viaţa pentru a salva vasul în primejdie, arătându-l în acelaşi timp pe Petru, fiul lui Ştefan Băthory.

În timp ce vorbea, Maria îl privea atât de atentă, atât de tulburată, încât doctorul se temu un moment să nu recunoască în el pe contele Sandorf. Dar nu fu decât o sclipire de o clipă, care se stinse numaidecât în ochii ei. Cum ar fi putut recunoaşte, după ce trecuseră cincisprezece ani, pe cel care nu fusese oaspetele tatălui său decât câteva ceasuri? Fiica lui Andrea Ferrato avea acum treizeci şi trei de ani. Era încă frumoasă, prin puritatea trăsăturilor feţei şi prin focul privirii ochilor săi mari. Câteva fire albe, ici-colo prin părul său negru, arătau că suferise mai mult din pricina asprimii vieţii decât de trecerea anilor. încărunţirea aceasta timpurie nu se datora vârstei, ci trudei, necazurilor, zbuciumului prin care trecuse de la moartea pescarului din Rovigno.

— Viitorul dumitale şi al lui Luigi ne aparţine nouă, acumzise doctorul Antekirtt, terminându-şi povestirea. Prietenii mei nu-i erau oare atât de îndatoraţi lui Andrea Ferrato? îngăduieşti Maria, ca Luigi să nu se mai despartă de acum încolo de noi?

— Domnilor, răspunse Maria, fratele meu n-a făcut altceva decât ceea ce trebuia să facă, azi-noapte, când v-a venit în ajutor, şi mulţumesc cerului că i-a dat acest gând bun. E doar fiul unui om care n-a cunoscut niciodată decât un singur lucru: datoria!

— Nici noi nu cunoaştem decât un singur lucru, răspunse doctorul, adică dreptul nostru de a ne plăti datoria de recunoştinţă faţă de copiii aceluia care…

Se opri. Maria îl privea din nou, cu o privire pătrunzătoare. Se temea să nu cumva să fi spus prea mult.

— Maria, zise atunci Petru Bâlhory, nădăjduiesc că n-ai să-l împiedici pe Luigi să fie fratele meu?

— Şi nici dumneata n-ai să refuzi să fii fiica mea? adăugă doctorul, întinzându-i mâna.

Maria trebui atunci să le povestească viaţa lor, începând de când plecaseră din Rovigno; cum agenţii Austriei, care o spionau mereu, îi făceau viaţa insuportabilă acolo, cum se gândise să vină în insula Malta, unde Luigi urma să se desăvârşească în meseria de marinar, continuându-şi în acelaşi timp meseria de pescar; povesti apoi cum o duseseră în anii aceia, când trebuiseră să lupte din greu împotriva mizeriei, căci bruma de bani. ce le mai rămăseseră se terminase numaidecât. Dar în curând, Luigi putu să se ia la întrecere în îndrăzneală şi iscusinţă cu maltezii, a căror faimă e bine cunoscută. înotător neîntrecut ca şi ei, Luigi s-ar fi putut lua la întrecere cu faimosul Nicolo Pescei, fiu al oraşului La Valetta, care se zice că ducea depeşe de la Napoli la Palermo, trecând Marea Eoliană înot. Aşa că îi era foarte uşor să vâneze pescăruşii şi porumbeii aceia sălbatici, ale căror cuiburi trebuie să le cauţi prin fundul grotelor, pe care învălmăşeala talazurilor, izbindu-se de stânci, le face atât de primejdioase. Pescar îndrăzneţ, barca lui nu dăduse niciodată înapoi din faţa unei furtuni, când era vorba să-şi întindă plasele sau să-şi pună undiţele. Şi, în asemenea împrejurări se afla el, în noaptea trecută, în golfuleţul Melleah, când auzi semnalele steam-iahtului în pericol.

Dar la Malta, păsările de mare, peştele, moluştele se găsesc din belşug, aşa că preţul lor prea mic fac ca pescuitul să nu fie o meserie prea bănoasă. Oricâtă osteneală îşi dădea, numai cu mare greutate putea face faţă Lingi nevoilor micii lor gospodării, cu toate că şi Maria mai lucra ceva croitorie. De aceea, din pricina venitului lor atât de mic, trebuiseră să se mute în locuinţa asta din Manderaggio.

În timp ce M.aria povestea, Luigi, care întinse în camera lui, ieşi cu o scrisoare în mână. Erau cele câteva rânduri pe care le scrisese Andrea Ferrato înainte de a muri.

„Măria, scria el, ţi-l dau în seamă pe fratele tău. în curând nu va mai avea pe nimeni pe lume decât pe tine. Nu-mi pare rău de loc, dragii mei copii, pentru cele ce am făcut, decât atât că n-am izbutit să-i salvez, fie chiar cu preţul libertăţii şi vieţii mele, pe aceia care mi se încredinţaseră mie. Ceea ce am făcut atunci, aş mai face-o şi acum. Nu-l uitaţi niciodată pe tatăl vostru, care moare trimiţându-vă ultimele lui îmbrăţişări. ANDREA FERRATO”

La citirea acestei scrisori, Petru Bâthory nu căuta câtuşi de puţin să-şi ascundă tulburarea, în timp ce doctorul Antekirtt întorcea capul, ca să nu-l vadă Măria.

— Luigi, zise el atunci, barca dumitale s-a sfărâmat azi-noapte, izbindu-se de iahtul meu…

— Era veche, domnule doctor, răspunse Luigi, şi pierderea nu e prea mare.

— Bine, fie Luigi, dar îmi dai voie s-o înlocuiesc printr-o alta, chiar prin vasul pe care l-ai salvat.

— Cum…?

— Vrei să fii secund pe bordul vasului Ferrato? Am nevoie de un tânăr destoinic, de un marinar bun.

— Primeşte Luigi, exclamă Petru, primeşte!

— Dar… sora mea?

— Sora dumitale va face parte din acea mare familie care locuieşte în insula mea, Antekirtt răspunse doctorul. De acum încolo, traiul vostru mă priveşte pe mine, şi am să vi-l fac atât de fericit, încât să nu regretaţi nimic din trecut, decât doar pierderea tatălui vostru.

Luigi apucase mâinile doctorului, le strângea, le săruta, în timp ce Maria nu-şi putea arăta recunoştinţa altfel decât prin lacrimi.

— Mâine vă aştept pe bord, zise doctorul.

Şi, ca şi cum n-ar mai fi fost în stare să-şi stăpânească tulburarea, ieşi repede, după ce îi făcu semn lui Petru să-l urmeze.

— Ah, ce bine e, dragul meu, îi zise el, ce bine e să răsplăteşti!

— Da… mai bine decât să pedepseşti, răspunse Fetru.

— Dar trebuie să şi pedepseşti!

A doua zi, doctorul îi aştepta pe bord pe Maria şi pe Luigi Ferrato.

Căpitanul Kostrik primi dispoziţii să repare neântârziat maşinile sleam-iahtului. Cu ajutorul agenţiei maritime Samuel Grech et Comp. de pe strada Levante, căreia vasul îi fu încredinţat, lucrările aveau să fie terminate în curând. Era nevoie totuşi de cinci sau şase zile, căci trebuiau demontate pompa de aer şi condensatorul, care nu Funcţionau bine. întârzierea aceasta nu putea decât să-l supere pe doctorul Antekirtt, care ardea de nerăbdare să ajungă cât mai repede pe coasta siciliană. De aceea, la un moment dat, se gândea să cheme la Malta goeleta sa Savarena, dar renunţă. Căci mai bine era să aştepte câteva zile în plus şi să ajungă în Sicilia cu un vas rapid şi bine înarmat.

Totuşi, din precauţie şi pentru orice eventualitate ce s-ar fi putut ivi, trimise o depeşă prin firul submarin ce lega Malta.de Antekirtta. Prin această depeşă dădea ordin Electricului 2 să vină numaidecât spre coasta Siciliei, prin regiunea capului Portio di Pallo.

Către ora nouă dimineaţa, o barcă îi aduse pe bord pe Maria Ferrato şi pe fratele ei, care fură primiţi de doctor cât se poate de călduros. Luigi fu prezentat căpitanului, şefilor de echipaj şi echipajului, cu titlul de secund, ofiţerul care îndeplinea această funcţie urmând să treacă pe bordul Electricului 2, de îndată ce vor ajunge pe coasta meridională a Siciliei.

Uitându-te la Luigi îţi dădeai seama numaidecât că era un adevărat marinar. cât despre curajul şi îndrăzneala sa, se ştia cum se purtase în urmă cu treizeci şi şase de ore, în golful Melleah. Toată lumea îl primi foarte călduros. Apoi, prietenul său Petru şi căpitanul Kostrik îl conduseră să viziteze vasul, pe care dorea să-l cunoască în toate amănuntele. în timpul acesta, doctorul stătea de vorbă cu Măria despre fratele ei, într-un fel care o mişca profund.

— Da!… E leit tatăl său, zicea ea.

La propunerea pe care i-o făcu doctorul, fie de a rămâne pe bord până la sfârşitul expediţiei proiectate, fie de a se duce de-a dreptul la Antekirtta, unde se oferea s-o conducă chiar el, Maria îi ceru să-i îngăduie să-l însoţească în Sicilia. Rămase deci stabilit că ea se va folosi de timpul cât Ferrato rămânea în La Valetta, pentru ca să-şi mai aranje:e treburile, să-şi vândă cele câteva lucruri care nu aveau pentru ea valoarea unor amintiri, să-şi adune în sfârşit puţinul ce-l avea, astfel ca în ajunul plecării să se poată instala în cabina ei.

Doctorul nu-i ascunse Măriei planurile lui, pe care era hotărât să le ducă până la capăt. O parte din aceste planuri fuseseră înfăptuite, căci copiii lui Andrea Ferrato nu mai aveau să se îngrijească de acum încolo de soarta lor. Mai rămânea acum să dea de urma lui Silas Toronthal şi a lui Sarcany, pe de o parte, iar pe de altă parte să pună mâna pe Carpena, şi era sigur că va reuşi. cât priveşte pe primii doi, socotea că le va da de urmă prin Sicilia. cât despre Carpena, îi vor căuta şi pe el până îl vor găsi.

Măria îi spuse atunci doctorului că ar dori să-i vorbească între patru ochi.

— Ceea ce vreau să vă spun, zise ea, am găsit de cuviinţă că nu trebuie să afle fratele meu. Nu s-ar fi putut stăpâni, şi asta fără îndoială că ne-ar fi adus alte nenorociri.

— În momentul acesta, Luigi vizitează restul echipajului, răspunse doctorul. Să coborâm în salon.

Măria, şi acolo vei putea vorbi în linişte, fără să-ţi fie teamă că te aude cineva.

După ce uşa salonului fu închisă, cei doi luară loc pe o canapea, şi Maria zise:

— Carpena e aici, domnule doctor.

— La Malta?

— Da, de câteva zile.

— În La Valetta?

— Chiar în Manderaggio, unde locuim noi.

Doctorul fu în acelaşi timp foarte surprins şi foarte mulţumit de ceea ce afla. Apoi continuă:

— Eşti sigură, Maria?

— sunt sigură! Chipul lui mi-a rămas întipărit în minte. O sută de ani să fi trăit, şi tot l-aş fi recunoscut numaidecât!… E aici!

— Luigi nu ştie?

— Nu domnule doctor şi înţelegeţi desigur de ce n-am vrut să ştie. L-ar fi căutat, l-ar fi găsit pe acest Carpena, l-ar fi provocat, poate…

— Foarte bine ai făcut. Maria. Numai mie îmi aparţine omul ăsta. Dar ce crezi, el te-a recunoscut?

— Nu ştiu, răspunse Maria. L-am întâlnit de două sau de trei ori pe uliţele din Manderaggio, şi s-a întors să se uite după mine, oarecum bănuitor. Dacă cumva ma-a urmărit, dacă o fi întrebat pe cineva cum mă cheamă, înseamnă că ştie cine sunt.

— Nu ţi-a vorbit niciodată?

— Niciodată.

— Şi ştii cumva, Maria, de ce o fi venit în La Valetta. Ştii cumva ce învârte pe aici, de când a venit?

— Tot ce pot să vă spun e că trăieşte printre oamenii cei mai stricaţi din Manderaggio. Zi şi noapte e prin cârciumile cele mai deochiate, cu cei mai cunoscuţi pungaşi. Şi cum se pare că nu duce lipsă de bani, cred că umblă să-şi strângă o bandă de tâlhari de teapa lui, ca să dea vreo lovitură.

— Pe aici…?

— Asta nu pot s-o ştiu, domnule doctor.

— Nu face nimic, am s-o ştiu eu în acest moment, Petru intră în salon, urmat de tânărul pescar, şi convorbirea fu întreruptă.

— Ce zici Luigi, întrebă doctorul Antekirtt, eşti mulţumit de ceea ce ai văzut?

— E un vas minunat! răspunse Luigi.

— Îmi pare bine că îţi place, zise doctorul, pentru că dumneata îl comanzi în calitate de secund, până când împrejurările vor face din dumneata chiar căpitanul lui

— Oh, domnule doctor…

— Dragul meu Luigi, zise Petru, când îl ai alături pe doctorul Antekirtt, să ştii că totul e cu putinţă.

— Da, totul e cu putinţă, Petru, zise doctorul, dar spune mai degrabă că totul e cu putinţă cu ajutorul lui dumnezeu.

Măria şi Luigi se despărţiră apoi de doctor şi de Petru, pentru a se întoarce la mica lor locuinţă. Rămase hotărât că Luigi nu-şi va începe serviciul decât după ce sora lui se va instala şi ea pe bord. Maria nu trebuia să rămână singură în Manderaggio, căci se putea ca ticălosul acela de Carpena să fi recunoscut în ea pe fiica lui Andrea Ferrato.

După ce fratele şi sora plecară, doctorul îl chemă pe Pescade, căruia voia să-i vorbească în prezenţa lui Petru Bâthory. Pescade sosi numaidecât, şi rămase în poziţia unui om gata să primească un ordin şi gata să-l execute.

— Pescade, îi zise doctorul, am nevoie de tine.

— De mine şi de Matifou?

— Deocamdată numai de tine.

— Şi ce trebuie să fac?

— Să cobori îndată pe uscat, şi să te duci în Manderaggio, unul din cartierele subterane din La Valetta, să-ţi iei acolo o locuinţă, o cameră, în vreo cocioabă, fie chiar şi în cel mai păcătos han de acolo.

— Am înţeles.

— Acolo, ai să urmăreşti toate mişcările unui om, pe care nu trebuie să-l scapi din ochi nici în ruptul capului. Dar nu trebuie să bănuiască nimeni că noi doi ne cunoaştem. Dacă e nevoie, ai să te deghizezi.

— Lăsaţi, că mă pricep eu la astea!

— Mi s-a spus, continuă doctorul, că omul ăsta umblă să tocmească cu bani grei pe cei mai mari pungaşi din Manderaggio. Dar în slujba cui şi în ce scopasta nu se ştie, şi asta trebuie s-o afli tu cât mai curând.

— Am să aflu.

— După ce vei fi aflat despre ce e vorba, să nu te întorci pe bord, căci s-ar putea să fii urmărit. Să-mi trimiţi doar o vorbă, cu poşta, şi să-mi dai o întâlnire, seara, în capătul celălalt al cartierului La Senglea. Eu am să viu la întâlnire.

— S-a făcut, zise Pescade. Dar cum să-l recunosc eu pe omul ăsta?

— N-o să-ţi fie greu! Eşti un băiat deştept şi mă bizui pe deşteptăciunea ta!

— Pot măcar să aflu cum îl cheamă pe domnul acesta?

— Carpena.

La auzul acestui nume, Petru izbucni:

— Cum!… Spaniolul ăsta e aici?

— Da, răspunse doctorul, locuieşte în acelaşi cartier în care i-am regăsit şi pe copiii lui Andrea Ferrato, pe care el l-a trimis la ocnă şi la moarte.

Şi îi povesti tot ce aflase de la Maria. Pescade pricepu atunci cât era de urgent să descopere planurile ce le urzea spaniolul, care de bună seamă că punea la cale vreo ticăloşie, prin aceste ascunzişuri ale oraşului La Valetta. Peste un ceas, Pescade părăsi bordul. Pentru a nu putea fi bănuit, în caz că ar fi fost urmărit, începu mai întâi să hoinărească pe lunga Strada Reale, care duce de la Fortul Saint-Elme până în cartierul Floriana. Apoi, când se lăsară umbrele, se îndreptă spre Manderaggio.

Într-adevăr, pentru a aduna o bandă de ticăloşi, gata oricând să omoare sau să jefuiască, un loc mai bun ca harababura din acest oraş subteran nici că s-ar fi putut găsi. Erau aici oameni de toate soiurile, excroci din Orient şi din Occident, fugari de pe vasele de comerţ, dezertori de pe vasele de război, dar mai ales erau lepădături de maltezi, tâlhari cunoscuţi în toată lumea, prin vinele cărora curgea încă sângele acelor groaznici piraţi de pe vremea incursiunilor maurilor.

Carpena, însărcinat să găsească o duzină de oameni hotărâţi – hotărâţi la orice – nu putea aşadar să întâmpine aici decât greutatea de a alege între prea mulţi clienţi ce se prezentau. De aceea, tot timpul de când sosise umbla prin cârciumile de pe uliţele cele mai păcătoase din Manderaggio, unde muşteriii săi veneau să-l caute. Aşa că, Pescade îl recunoscu fără nici o greutate; ceea ce era însă mai greu, era să afle pe seama cui lucra spaniolul, care îşi plătea oamenii cu bani gheaţă.

Fireşte că banii aceştia nu puteau să fie banii lui. Cei cinci mii de florini, premiul pe care îl încasase după afacerea din Rovigno, îi tocase demult. Alungat din Istria de dispreţul şi hula lumii, gonit din toate salinele de pe litoral, Carpena porni să colinde prin lume. După ce îşi cheltuise repede toţi banii, ajunse mai sărac decât fusese mai înainte. Ceea ce nu va mira pe nimeni, este faptul că acum se găsea în slujba unei temute bande de răufăcători, pentru care recruta un anumit număr de oameni, spre a-i înlocui pe cei de curând trimişi la ştreang, în scopul acesta se afla el acum la Malta, şi mai cu seamă în cartierul Manderaggio. Dar, foarte prevăzător faţă de tovarăşii săi pe care îi tocmea cu plată, se ferea să le spună unde urma să-i ducă. De altfel, acestora puţin le păsa. S-ar fi dus şi la capătul pământului, numai să li se dea bani peşin şi să întrezărească ei un viitor strălucit de furturi şi de jafuri. Trebuie să spunem, aci, că nemernicul de Carpena a rămas ca trăsnit întâlnind-o pe Maria pe uliţele din Manderaggio. Deşi trecuseră cincisprezece ani, o recunoscuse numaidecât, aşa cum îl recunoscuse şi ea. Nu-i venea de loc la socoteală că ea ar fi putut afla pentru ce venise el aici, în La Valetta.

Pescade trebuia deci să lucreze cu multă dibăcie, dacă voia să afle ceea ce doctorul ţinea atât de mult să ştie şi ceea ce, pe de altă parte, spaniolul tăinuia cuatâta grijă. Totuşi, Carpena căzu în curând în cursa lui Pescade. Şi cum să nu-l fi luat în seamă Carpena pe acest bandit atât de tânăr, care se ţinea scai de el, oare i se vârâse sub piele, care îi vorbea de sus, ca unul care e mândru că face parte din această faimoasă pleavă din Manderaggio, care se lăuda că are la activul său un dosar, din care cea mai neînsemnată pagină ar fi putut atrage după sine în Malta ştreangul, în Italia ghilotina, în Spania sugrumarea; care le arăta cel mai profund dispreţ tuturor laşilor din cartier ce tremurau când vedeau un poliţist, în sfârşit, un tip dat dracului Carpena, care se pricepea de minune la soiul ăsta de oameni, nu putea decât să-l preţuiască!

Din comedia aceasta atât de bine jucată rezultă că Pescade îşi atinsese ţinta, căci, în dimineaţa zilei de 26 august, doctorul Anlekirtt primi o scurtă notă, prin care i se clădea o întâlnire, în seara aceea, la marginea cartierului Senglea. în timpul ultimelor zile se lucrase foarte intens pe bordul vasului Ferrato. Peste trei zile cel mult, după terminarea reparaţiilor şi aprovizionarea cu cărbuni, vasul putea porni în larg.

Seara, doctorul se duse la locul indicat de Pescade. Era un fel de piaţă mică, cu arcade, aproape de şoseaua care înconjoară oraşul, la marginea cartierului. Era ora opt. în piaţă se mai găseau vreo cincizeci de persoane, căci tarabele nu se încinseseră încă. Doctorul se plimba printre aceşti oameni, bărbaţi şi femei, aproape toţi maltezi de origine, când, deodată, simţi că cineva îl apucă de braţ.

Un derbedeu zdrenţăros şi cum nu se poate mai murdar, cu o pălărie veche şi ruptă pe cap, îi întinse o batistă, zicând:

— Iată ce am şterpelit de la înălţimea voastră Altă dată, înălţimea voastră să-şi păzească buzunarele!

Era Pescade – cu neputinţă însă de recunoscut în halul în care era.

— Diavole păcătos! zise doctorul.

— Diavol, da!… Dar păcătos, nu, domnule doctor!

Acesta îl recunoscu pe Pescade şi nu se putu stăpâni să nu zâmbească. Apoi, fără nici o altă legătură, întrebă:

— Şi Carpena?

— Se munceşte să adune vreo doisprezece dintre cei mai ai dracului tâlhari din Manderaggio.

— Pentru cine?

— Pentru un oarecare Zirone!

Sicilianul Zirone, tovarăşul lui Sarcany? Ce legături puteau fi între aceşti nemernici şi Carpena?

Iată la ce explicaţie se opri doctorul, şi desigur că nu se înşela: Trădarea spaniolului, care urma să ducă la arestarea fugarilor din Pisino, nu se putea să nu ajungă până la urechile lui Sarcany. Acesta, căutându-l, desigur, şi găsindu-l în cea mai neagră sărăcie, a putut uşor face din el unul din acei agenţi în slujba bandei sale. Carpena avea să fie, aşadar, primul jalon pe un drum pe care de acum încolo doctorul nu va mai merge orbecăind.

— Ştii în ce scop îi tocmeşte Carpena pe aceşti indivizi? îl întrebă el pe Pescade.

— Pentru o bandă care operează în Sicilia.

— În Sicilia? Da… aşa el Şi, în mod special, în ce parte a Siciliei?

— În părţile dinspre răsărit, între Siraeuza şi Catania.

Hotărât lucru, le dăduse de urmă!

— Cum ai reuşit să obţii aceste informaţii…?

— Chiar de la Carpena, cu care m-am împrietenit şi pe care îl prezint înălţimii voastre!

Drept răspuns, doctorul se mulţumi să dea din cap.

— Acum, poţi să te întorci pe bord, zise el, şi să-ţi iei nişte haine mai ca lumea.

— Ba de loc! Astea îmi convin de minune!

— Şi de ce?

— Pentru că am cinstea să fiu şi eu tâlhar din banda sus-zisului Zirone

— Prietene, răspunse doctorul, bagă bine de seamă ce faci! Cu jocul ăsta, îţi pui în primejdie viaţa!

— În slujba dumneavoastră, domnule doctor, zise Pescade, vă sunt doar atât de îndatorat!

— Straşnic băiat!

— De altfel, fără să mă laud, sunt puţin cam şiret, şi am de gând să-i bag pe toţi ticăloşii ăştia în sacul meu cu scamatorii!

Doctorul îşi dădea seama că, în aceste condiţii, ajutorul lui Pescade putea fi foarte folositor planurilor sale. Jucându-şi atât de bine rolul, inteligentul băiat izbutise să câştige încrederea lui Carpena până într-atâta, încât îi aflase şi secretele; aşa că trebuia lăsat să continue.

După ce vorbiseră vreo cinci minute, doctorul şi Pescade se despărţiră, ca să nu fie văzuţi împreună. Pescade o luă pe cheiul din La Senglea, până la capăt, unde urcă într-o barcă şi se întoarse la Manderaggio. înainte ca el să fi ajuns acolo, doctorul Antekirtt se şi înapoiase pe bordul, steam-iahtului. îl puse la curent pe Petru Bâthory cu tot ce aflase. în acelaşi timp găsi că nu trebuia să-i ascundă nici lui Matifou faptul că, în interesul tuturora, Pescade se lansase într-o aventură destul de periculoasă.

Uriaşul dădu din cap, deschise şi închise de trei ori la rând palmele-i enorme. Apoi zise încet, ca pentru sine:

— Să nu cumva să se atingă cineva de el…

Cuvintele acestea spuneau mai mult decât ar fi putut spune Matifou, dacă ar fi avut talentul de a întocmi fraze lungi.