III. CASA TORONTHAL.

La Triest, „societatea” lipseşte aproape cu desăvârşire. Oamenii aparţinând diferitelor naţiuni şi diferitelor clase se întâlnesc rar unii cu alţii. Funcţionarii austrieci, de pe orice treaptă a ierarhiei administrative, au pretenţia să ocupe peste tot locul întâi. În general, ei sunt oameni cu o ţinută demnă, instruiţi, binevoitori, politicos!; dar au o leafă mică, inferioară poziţiei lor sociale, încât nu se pot lua la întrecere cu negustorii sau cu oamenii de finanţe. Aceştia, însă, fiindcă în familiile bogătaşilor recepţiilesunt rare, iar reuniunile oficiale lipsesc aproape tot timpul, nu au altceva de făcut decât să se arunce în vâltoarea luxului exterior; pe străzile oraşului, prin somptuozitatea echipajelor lor, sau la teatru, prin bogăţia toaletelor şi prin risipa de diamante pe care femeile lor şi le expun în lojile de la Teatro Communale sau de la Armonia. Printre aceste familii de bogătaşi se număra la acea dată şi familia bancherului Silas Toronthal.

Conducătorul acestei bănci, al cărei credit se întindea cu mult dincolo de graniţele regatului austro-ungar, era pe atunci în vârstă de treizeci şi şapte de ani. El şi cu doamna Toronthal, mai tânără ca el cu câţiva ani, ocupau un adevărat palat pe aleea Acquedotto.

Silas Toronthal trecea drept un om putred de bogat, şi desigur că acesta era adevărul. îndrăzneţele şi norocoasele lui speculaţii la bursă, o mulţime de afaceri cu societatea Lloydului austriac şi cu alte case mari, împrumuturi importante a căror emisiune îi fusese încredinţată lui – toate acestea nu puteau decât să-i fi adus bani mulţi în casă. Aşa se explica viaţa pe picior mare pe care o ducea şi care îl scotea foarte mult în evidenţă. Cu toate acestea, aşa cum îi spusese şi Sarcany lui Zirone, nu era exclus ca afacerile lui Silas Toronthal să fi fost la acea dată cam încurcate, cel puţin pentru moment. Desigur că, în urmă cu şapte ani, afacerile lui se resimţiseră de pe urma consecinţelor războiului franco-italian, apoi, mai recent, a campaniei care se terminase prin dezastrul de la Sadowa, precum şi de pe urma consecinţelor scăderii rentelor de stat de atunci, pe principalele pieţe ale Europei şi în special pe ale regatului austro-ungar, din Viena, Pesta sau Triest şi bineînţeles că obligaţia de a rambursa sumele depuse la el în cont curent îi vor fi creat încurcături serioase. Dar cu siguranţă că după aceste momente de criză banca lui s-a refăcut şi, dacă ceea ce spusese Sarcany era adevărat, însemna că alte noi speculaţii prea îndrăzneţe vor fi compromis de curând soliditatea băncii sale.

Şi, de fapt, de câteva luni încoace, Silas Toronthal se schimbase mult, cel puţin din punct de vedere moral. Oricât de mult ar fi vrut el să se stăpânească, totuşi fizionomia i se schimbase, fără să-şi dea seama. Nu mai era atât de sigur pe sine ca altădată. Un observator atent ar fi remarcat că nu mai avea curajul să privească oamenii drept în faţă, aşa cum obişnuia înainte, ci mai degrabă se uita la tine cu o privire piezişă şi cu un ochi pe jumătate închis. Aceste simptome nu putură să-i scape nici doamnei Toronthal, o femeie bolnăvicioasă. fără prea multă vlagă, o fire de altfel foarte supusă voinţei soţului ei, ale cărei afaceri ea nu le cunoştea decât foarte superficial. Dar dacă vreo lovitură fatală îi ameninţa banca, trebuie să spunem că Silas Toronthal nu putea să se aştepte la simpatia lumii. E adevărat că avea numeroşi clienţi în oraş şi în ţară, dar prieteni avea puţini. Îngâmfarea pe care i-o dădea poziţia lui socială, vanitatea sa înnăscută, aerele de superioritate pe care le lua faţă de toţi şi în orice împrejurare, toate acestea nu puteau să-i atragă pe oameni decât strict în măsura relaţiilor de afaceri. De altfel, triestinii îl socoteau străin, fiindcă era originar din Raguza, adică dalmat de naştere. Nici o legătură de familie nu-l lega deci de acest oraş, în care venise în urmă cu vreo cincisprezece ani, să-şi pună bazele averii lui.

Aceasta era situaţia casei Silas Toronthal. Totuşi, deşi Sarcany avea anumite bănuieli în privinţa afacerilor lui, nimic nu confirma încă zvonul că bogatul bancher ar fi fost la strâmtoare. Creditul său nu suferise de loc – cel puţin în aparenţă. De aceea contele Mathias Sandorf, după ce îşi realiză fondurile necesare, nu ezită să-i încredinţeze o sumă considerabilă, sumă ce trebuia să fie ţinută tot timpul la dispoziţia sa, cu condiţia de a-l înştiinţa pe bancher cu douăzeci şi patru de ore înainte.

Poate că cititorul se va mira că între această bancă, socotită printre cele mai onorabile, şi un individ ca Sarcany, puteau exista legături. Şi totuşi, aşa era; ba mai mult, aceste legături durau de vreo doi sau trei ani. Pe atunci, Silas Toronthal avusese de tratat nişte afaceri destul de importante cu regenţa din Tripoli. Sarcany, un fel de samsar lipsit de orice scrupule şi priceput în asemenea afaceri, izbutise să se amestece în operaţiile lui Toronthal, care – trebuie s-o spunem – erau destul de necurate. Fuseseră nişte chestiuni care trebuiau trecute sub tăcere – cu nişte damigene de vin, cu nişte comisioane dubioase, cu nişte afaceri prea puţin cinstite, în care bancherul nu voise să apară el în persoană. în astfel de împrejurări deveni Sarcany agentul acestor combinaţii necurate, îndeplinind şi alte servicii de soiul acesta pentru bancher. De aici urmă o ocazie foarte firească pentru Sarcany de a pune piciorul în această bancă. Mai bine zis: de a pune mâna. Căci după ce părăsise Tripolitania, Sarcany îl şantajă tot timpul pe bancherul din Triest. Nu că Silas Toronthal ar fi fost cu totul la cheremul lui, căci din toate operaţiile acestea compromiţătoare nu exista nici o probă materială. Dar situaţia unui bancher este foarte delicată. Un singur cuvânt îi poate face mult rău. Iar Sarcany ştia prea bine acest lucru, pentru ca Toronthal să fie nevoit să ţină seama de el. Aşa că Silas Toromthal ţinu seama de Sarcany. Treaba aceasta îl costă sume destul de importante, care fură repede risipite prin casele de joc, cu uşurinţa aventurierului ce nu se gândeşte la ziua de mâine. După ce se ţinu tot timpul de capul lui, Sarcany deveni în curând atât de supărător şi atât de pretenţios, încât, în cele din urmă, bancherul îi tăie orice credit. Sarcany ameninţă. Silas Toronthal nu se lăsă intimidat. Şi bine i-a făcut, căci până la urmă „şantajistul” trebui să recunoască că, în. lipsa de probe directe, era dezarmat sau aproape dezarmat.

Iată de ce, de la o vreme încoace, Sarcany şi bunul său prieten Zirone rămăseseră pe drojdie, neavând nici măcar bani de drum ca să poată părăsi oraşul, să meargă să-şi caute norocul în altă parte. Dar cititorii îşi reamintesc că, pentru a se descotorosi de ei pentru totdeauna, Silas Toronthal le mai trimisese un ultim ajutor. Această sumă trebuia să le înlesnească plecarea din Triest şi reîntoarcerea în Sicilia, unde Zirone avea legături cu o bandă foarte temută, care jefuia provinciile din răsărit şi din centrul insulei. Aşadar, bancherul putea nădăjdui că nu va mai revedea niciodată pe samsarul său din Tripolitania, că nici măcar nu va mai auzi vorbindu-se de el. în privinţa aceasta, însă, ca şi în multe alte privinţe, bancherul se înşela amarnic. Cei două sute de florini de la Silas Toronthal, împreună cu cele câteva cuvinte ce însoţeau aceşti bani, fuseseră, trimişi la hotelul la care locuiau cei doi aventurieri, în seara zilei de 18 mai.

După şase zile, în ziua de 24 a’aceleiaşi luni, Sarcany se prezentă la bancă, cerând să vorbească cu Silas Toronthal, şi stărui până când acesta consimţi să-l primească.

Bancherul se afla în biroul său, a; cărei uşă Sarcany o închise cu grijă de îndată ce fu introdus.

— Iar dumneata, strigă Silas Toronthal. Ce cauţi aici? Ţi-am trimis, şi pentru ultima dată, o sumă care trebuie să-ţi ajungă ca să părăseşti Triestul Să ştii că nu mai capeţi de la mine nici un ban, orice ai spune şi orice ai face! De ce n-ai plecat? Te înştiinţez că pe viitor voi lua măsuri să te împiedic să mă mai pisezi! Ce vrei de la mine?

Sarcany întâmpină cu mult sânge rece această ieşire, la care de altminteri se aştepta. Nu mai avea nici atitudinea aceea obraznică şi provocatoare din timpul ultimelor sale vizite în casa bancherului. Nu numai că era perfect stăpân pe sine, dar era şi foarte serios. îşi apropiase un scaun, fără să fi fost poftit să ia loc; apoi aşteptă ca bancherul să se mai potolească, pentru a-i răspunde.

— Haide, vorbeşte! urmă Silas Toronthal, care după ce se plimbă nervos de câteva ori în lungul şi-n latul biroului, se aşeză şi el, fără să izbutească însă să se potolească de tot.

— Aştept să te mai linişteşti, răspunse calm Sarcany, şi am să aştept oricât va fi nevoie.

— Ce-ţi pasă dumitale dacă mă liniştesc sau nu? Te mai întreb pentru ultima oară: ce vrei de la mine?

— Silas Toronthal, zise Sarcany, e vorba de o afacere pe care vreau să ţi-o propun.

— Nu vreau să discut despre afaceri cu dumneata şi nici să tratez vreo afacere cu dumneata! Exclamă bancherul. între noi doi totul s-a terminat, şi vreau să părăseşti Triestul chiar azi, chiar în clipa asta, şi să nu te mai văd niciodată!

— Am de gând să părăsesc Triestul, răspunse Sarcany, dar nu vreau să plec până nu mă achit faţă de banca dumitale.

— Să te achiţi?… Dumneata?… Să-mi restitui banii?

— Să-ţi restitui şi banii, şi dobânda, fără să mai pun la socoteală o parte din beneficiile…

La această propunere atât de neaşteptată din partea lui Sarcany, Silas Toronthal ridică din umeri.

— Sumele pe care ţi le-am dat, continuă el, le-am trecut la contul de profit şi pierderi. Nu-mi datorezi nimic, nu-ţi cer nimic şi trag cu buretele peste tot ce a fost.

— Dar dacă eu nu vreau să rămân debitorul dumitale?

— Dar dacă nici eu nu vreau să rămân creditorul dumitale?

Silas Toronthal şi Sarcany se priviră drept în ochi. Apoi Sarcany, ridicând din umeri la rândul său, zise:

— Toate astea sunt vorbe, nimic altceva decât nişte vorbe. îţi spun încă o dată: am venit să-ţi propun o afacere foarte serioasă.

— Fără îndoială că pe cât de necinstită, pe atât de serioasă, nu-i aşa?

— Eh! N-ar fi, pentru prima oară că ai recurge la mine pentru a trata…

— Astea-s vorbe, nimic altceva decât nişte vorbe! zise bancherul, drept răspuns la observaţia obraznică a lui Sarcany.

— Ascultă-mă, zise Sarcany. Voi fi scurt.

— Cu atât mai bine.

— Dacă ceea ce am să-ţi propun n-o să-ţi convină, nu vom mai vorbi despre asta şi voi pleca!

— De aici, sau din Triest?

— Şi de aici, şi din Triest.

— Chiar mâine?

— Chiar astă-seară!

— Atunci, vorbeşte!

— Iată despre ce e vorba, Silas Toronthal, începu Sarcany. Dar, adăugă el întorcându-se, eşti sigur că nu ne aude nimeni?

— Ţii, aşadar, ca discuţia noastră să fie secretă? zise ironic bancherul.

— Da, Silas Toronthal, căci dumneata şi cu mine vom ţine în mâinile noastre viaţa unor personaje sus-puse!

— Poate dumneata. Eu, nu!

— Ai să vezi îndată. sunt pe cale de a descoperi o conspiraţie. Ce scop are această conspiraţie, încă nu ştiu. Dar de când cu deznodământul produs pe câmpiile Lombardiei şi de când cu afacerea de la Sadowa, toţi cei care nu sunt austrieci au o ocazie minunată să caute să se ridice contra Austriei. Eu am anumite, motive care mă îndreptăţesc să cred că se pregăteşte o mişcare, fără îndoială că în favoarea Ungariei, o mişcare de pe urma căreia am putea trage şi noi foloase!

Drept răspuns, Silas Toronthal se mulţumi să zică, pe un ton ironic:

— Eu n-am de tras nici un folos de pe urma unei conspiraţii…

— Ba poate că da!

— Şi anume cum?

— Denunţând-o!

— Să vedem cum, explică-te!

— Ascultă-mă, făcu Sarcany.

Şi îi povesti bancherului întâmplarea din cimitirul cel vechi, cum reuşise să pună mâna pe un porumbel călător, cum îi căzuse în mână un bilet cifrat, a cărui copie o păstrase, şi cum descoperise casa în care locuia destinatarul acestui bilet. Apoi adăuga că de cinci zile, Zirone şi cu el spionaseră tot ce se petrecea, dacă nu înăuntru, cel puţin primprejurul acestei case. Seara se întruneau acolo câteva persoane, totdeauna aceleaşi, şi nu intrau decât cu multă băgare de seamă. Alţi porumbei plecaseră de acolo, alţii se înapoiaseră, uni zburând spre miază-noapte, alţii venind din aceeaşi direcţie. Poarta casei era păzită de un servitor bătrân, care nu deschidea oricui şi care supraveghea cu grijă împrejurimile casei. Sarcany şi cu tovarăşul său trebuiseră chiar să acţioneze cu multă atenţie, ca să nu trezească bănuiala acestui om. Şi cu toate acestea, se temeau că de câteva zile încoace bătrânul bănuieşte ceva.

Silas Toronthal îl asculta acum din ce în ce mai atent. Se întreba, ce putea să fie adevărat din toată povestea aceasta? Căci vechiul său samsar era un om destul de deocheat – şi în cele din urmă se întreba în ce fel înţelegea Sarcany să tragă vreun folos din această afacere.

După ce Sarcany îşi termină povestirea, şi după ce acesta mai susţinu înc-o dată că trebuie să fie vorba de o conspiraţie împotriva statului, conspiraţie de ale cărei secrete ar fi putut profita, bancherul se mulţumi să-i pună următoarele întrebări:

— Unde e casa de care vorbeşti?

— Pe Acquedotto, la numărul 89.

— Şi a cui e?

— A unui nobil ungur.

— Cum îl cheamă?

— Contele Ladislau Zathmar.

— Şi care sunt persoanele care îl vizitează?

— Încă special, doi unguri.

— Şi anume, cine?

— Un profesor din oraşul acesta, care se numeşte Ştefan Băthory.

— Şi celălalt?

— Contele Mathias Sandorf.

La auzul acestui nume, Silas Toronthal făcu un uşor gest de surpriză, care nu-i scăpă lui Sarcany. Cât despre cele trei nume pe care le rostise, nu-i fusese greu să le afle, urmărindu-l pe Ştefan Băthory pe când se întorcea la casa lui din Corsa Stadion, şi pe contele Sandorf, în timp ce se înapoia la hotelul Delorme.

— Precum vezi, Silas Toronthal, sunt nume pe care n-am stat la îndoială să ţi le destăinuiesc. Aşa că trebuie să recunoşti că nu caut câtuşi de puţin să fac pe vicleanul cu dumneata.

— Tot ce mi-ai spus este ceva foarte vag, răspunse bancherul, care se vedea că doreşte să ştie cât mai multe lucruri, înainte de a se angaja.

— Vag? făcu Sarcany.

— Bineînţeles! N-ai nici o probă materială!

— Dar asta ce-i?

Silas Toronthal luă copia biletului din mâna lui Sarcany, examinând-o cu multă curiozitate. Dar aceste cuvinte criptografiafe nu-i spuneau nimic şi nimic nu dovedea importanţa pe care Sarcany voia să le-o atribuie. Dacă afacerea aceasta îl interesa, era în primul rând din cauză că era în legătură cu contele Sandorf, clientul său, care i-ar fi putut pricinui oarecare încurcături în cazul că i-ar fi cerut o rambursare imediată a fondurilor depuse la banca lui.

— Ei bine, zise el în cele din urmă, părerea mea e că toată chestiunea aceasta este din ce în ce mai nelămurită.

— Dimpotrivă, nimic nu mi se pare mai limpede, răspunse Sarcany, pe care neîncrederea bancherului nu-l făcea săşi piardă cumpătul câtuşi de puţin.

— Ai reuşit să descifrezi acest bilet?

— Nu, Silas Toronthal, dar voi reuşi să-l descifrez când va veni timpul.

— Şi cum?

— Am mai fost eu amestecat în multe afaceri de soiul ăsta şi de alte soiuri, răspunse Sarcany, şi am avut până acum în mână destule depeşe cifrate. Aşa că, după ce am examinat cu toată atenţia şi pe cea de faţă, mi-am dat seama că cheia ei nu stă nici într-un număr oarecare, nici într-un alfabet convenţional, care să dea fiecărei litere un alt înţeles decât înţelesul său adevărat. Dar în biletul acesta, un s este un s, un p este un p; dar aceste litere au fost aşezate într-o ordine, căreia nu-i poţi da de rost decât cu ajutorul unui grătar!

Am văzut înainte că Sarcany nu se înşela. Sistemul întrebuinţat pentru această corespondenţă fusese sistemul grătarului. Am văzut, de asemenea, că sistemul acesta era foarte greu de descifrat.

— Fie, zise bancherul, nu tăgăduiesc; poate că ai dreptate. Dar fără grătar este cu neputinţă să citim biletul!

— Fireşte.

— Şi cum ai să faci rost de acest grătar?

— Încă nu ştiu, răspunse Sarcany, însă fii sigur că până la urmă am să mi-l procur!

— Ce vorbeşti! Ei bine, Sarcany, dac-aş fi în locul dumitale, nu mi-aş mai daatâta osteneală de prisos!

— Eu însă, o să-mi dau toată osteneala.

— La ce bun? Eu m-aş mulţumi să mă duc să spun poliţiei din Triest ceea ce bănuiesc, arătându-i şi acest bilet.

— Am să mă duc, Silas Toronthal, dar nu cu simple bănuieli, răspunse cu răceală Sarcany. Ceea ce vreau eu mai întâi sunt probele materiale, şi prin urmare, indiscutabile. înţeleg să am la mână întreaga conspiraţie. S-o am la mână, ca să trag de pe urma ei toate foloasele, foloase pe care îţi propun să le împărţim între noi doi! Eh, şi la urma urmei, cine ştie dacă nu va fi mai cu folos să te dai de partea conspiratorilor, în loc să loveşti în ei!

Asemenea cuvinte nu-l puteau uimi pe Silas Toronthal. Ştia prea bine de ce era în stare acest Sarcany, inteligent şi pervers. Nu e mai puţin adevărat însă că dacă omul acesta nu se sfia să vorbească astfel în faţa bancherului din Triest, era pentru că ştia şi el că puteai să-i propui orice acestui Silas Toronthal, a cărui conştiinţă elastică era gata oricând să se vâre în orice soi de afaceri. De altminteri, trebuie să mai repetăm că Sarcany îl cunoştea de multă vreme, şi că, în afară de aceasta, avea destule motive să creadă că de câtva timp încoace situaţia băncii lui era cam încurcată încât, dacă secretul conspiraţiei ar fi fost descoperit, denunţat, exploatat cât mai bine, desigur că aceasta l-ar fi ajutat pe bancher să-şi restabilească situaţia sa compromisă. Pe asta se bizuia Sarcany.

În timpul acesta, Silas Toronthal căuta să aibă o atitudine cât mai prudentă faţă de vechiul său samsar din Tripolitania. Fără îndoială că putea să existe un început de conspiraţie împotriva guvernului austriac, pe ai cărei autori îi descoperise Sarcany. Casa lui Ladislau Zathmar, în care se ţineau întruniri secrete, corespondenţa cifrată, suma enormă depusă la el de contele Sandorf şi care trebuia ţinută tot timpul la dispoziţia lui – toate acestea începeau să-i pară acum foarte suspecte. Se prea poate ca Sarcany să fi văzut limpede toată situaţia. Dar bancherul, dorind să afle cât mai mult, să ştie tot ce se ascunde în dosul jocului, său, nu voia Încă să se lase convins, aşa că se mulţumi să răspundă, cu un aer nepăsător:

— Şi pe urmă, după ce vei izbuti să descifrezi acest bilet – dacă vei izbuti! – vei vedea că nu e vorba decât despre nişte afaceri strict personale, fără nici o importanţă, şi prin urmare, din care nu vei avea de tras nici un folos pentru dumneata… şi nici pentru mine.

— Ba de loc, exclamă Sarcany, cu tonul celei mai profunde convingeri. De loc! Sunt pe punctul de a da de urmele unei conspiraţii dintre cele mai serioase, condusă de oameni de seamă. Şi adaug, Silas Toronthal, că nici dumneata nu te îndoieşti de asta!

— În sfârşit… ce vrei de la mine? întrebă bancherul, de astă dată cât se poate de lămurit.

Sarcany se sculă şi îi răspunse, coborând puţin vocea, dar privindu-l drept în ochi:

— Ceea ce vreau – şi apăsă asupra acestui cuvânt – iată ce vreau: vreau să am acces cât mai curând cu putinţă în casa contelui Zathmar, sub un pretext oarecare, pe care urmează să-l găsim, şi apoi să-i câştig încrederea. Odată intrat în casa lui, unde nimeni nu mă cunoaşte, voi şti eu să pun mâna pe grătar şi să descifrez această depeşă, de care mă voi folosi cât mai bine în interesul nostru.

— În interesul nostru? repetă Silas Toronthal. De ce ţii numaidecât să mă vâri şi pe mine în afacerea asta?

— Pentru că merită să te vâri, şi pentru că vei trage un profit mare de pe urma ei.

— Dar de ce n-o faci dumneata singur?

— Pentru că am nevoie de ajutorul dumitale!

— Haide, explică-te odată!

— Ca să ajung la ţintă, am nevoie de timp, şi ca să aştept, am nevoie de bani. Şi bani nu mai am!

— Creditul dumitale la mine s-a isprăvit, ştii prea bine.

— Nu face nimic! O să-mi deschizi un alt credit.

— Şi eu ce câştig din toată treaba asta?

— Iată ce câştigi: din cei trei oameni pe care ţi i-am numit, doi n-au nici o avere – contele Zathmar şi profesorul Bathory; în schimb al treilea e putred e bogat. Are în Transilvania o avere imensă. Şi dumneata ştii că dacă Sandorf este arestat în calitate de conspirator, bunurile sale confiscate vor reveni în cea mai mare parte celor care vor descoperi şi vor denunţa conspiraţia!… Dumneata şi cu mine, Silas Toronfhal, vom împărţi pe din două aceste bunuri.

Sarcany tăcu. Bancherul nu răspunse. Se gândea la ceea ce i se cerea ca participare la joc. De altfel nu era un om care să accepte să se compromită într-o afacere de soiul acesta; ştia însă că agentul lui era gata să se compromită pentru amândoi. Dacă se va hotărî să intre în această afacere, va şti el cum să-l lege pe Sarcany, printr-o învoială care l-ar pune la cheremul lui, permiţându-i însă ca el să rănnnă în umbră… Cu toate acestea, şovăi. Eh, şi la urma urmei, ce risca el. Numele lui nu va apărea în această afacere mârşavă, în schimb va culege beneficiile – nişte beneficii uriaşe, care puteau restabili situaţia compromisă a băncii sale.

— Ei, ce zici? întrebă Sarcany.

— Ei bine, nu! răspunse Silas Toronthal, îngrozit mai ales de gândul că ar avea un asemenea asociat, sau – căci cuvântul este mai nimerit – un asemenea complice.

— Refuzi?

— Da… Refuz… Şi apoi, nici nu cred în reuşita combinaţiilor dumitale!

— Bagă de seamă, Silas Toronthal, zise Sarcany, cu un ton ameninţător, de astă dată fără să caute să se stăpânească.

— Să bag de seamă? Şi de ce să bag de seamă, rogu-te?

— Pentru că eu ştiu anumite lucruri…

— Ieşi afară, Sarcanystrigă Silas Toronthal.

— Am să te silesc să…

— Ieşi afară!

În momentul acela se auzi o uşoară bătaie în uşa biroului. În timp ce Sarcany se trăgea repede lângă fereastră, uşa se deschise şi un uşier anunţă cu glas tare:

— Domnul conte Sandorf roagă pe domnul Toronthal să-l primească.

Apoi se retrase.

— Contele Sandorf! exclamă Sarcany.

Pe de o parte, „bancherul nu putea fi decât foarte stânjenit să-l vadă pe Sarcany la curent cu această vizită. Pe de altă parte presimţi că sosirea aceasta atât de neaşteptată a contelui îi va aduce mari încurcături.

— Hi, ia spune, ce caută aici contele Sandorf întrebă Sarcany, cu un ton destul de ironic. Care va să zică, ai relaţii cu conspiratorii din casa lui Zathmar? Mai ştii, poate că m-am adresat chiar unuia de-ai lor!

— Ţi-am spus să ieşi afară!

— N-am să ies, Silas Toronthal, şi am să aflu de ce se prezintă contele Sandorf la banca dumitale.

După ce rosti aceste cuvinte, Sarcany intră repede într-o odăiţă de lângă birou, trântind uşa după el. Silas Toronthal era gata să cheme uşierul să-l dea afară, dar se răzgândi, zicându-şi: „La urma urmei, e mai bine ca Sarcany să audă tot ce se vorbeşte aici.”

Bancherul sună uşierul şi îi porunci să-l introducă numaidecât pe contele Sandorf. Mathias Sandorf intră în birou şi după cum îi era felul, răspunse cu răceală la complimentele pe care i le făcea Silas Toronthal. Apoi se aşeză într-un fotoliu, pe care uşierul i-l adusese mai aproape.

— Domnule conte, zise bancherul, nu mă aşteptam la vizita dumneavoastră, pentru că nu ştiam că aţi sosit la Triest; dar casa Toronthal este totdeauna onorată de a vă primi.

— Domnule, răspunse Mathias Sandorf, eu nu sunt decât unul dintre clienţii dumitale cei mai neînsemnaţi, şi ştii că eu nu umblu după afaceri. Tototuuşi, îţi rămân îndatorat că ai binevoit să primeşti în depozit fondurile pe care le aveam disponibile în acel moment.

— Domnule conte, zise Silas Toronthal, ţin să vă reamintesc că acele fonduri sunt în cont curent la mine şi vă rog să nu uitaţi că vă aduc dobândă.

— Ştiu domnule… răspunse contele Sandorf. Dar repet: nu un plasament am căutat la banca dumitale, ci un simplu depozit.

— Fie domnule conte, continuă Silas Toronthal. Totuşi, în ziua de azi, banul contează şi este cât se poate de just ca nici banul dumneavoastră să nu rămână neproductiv. O criză financiară ameninţă întreaga ţară. Situaţia internă este foarte tulbure. Afacerile sunt paralizate. Câteva falimente ale unor bănci importante au zguduit din temelii încrederea publicului, şi se mai aşteaptă şi alte falimente…

— Dar banca dumitale este solidă, domnule, zise Mathias Sandorf, şi ştiu din sursă sigură că n-a suferit decât foarte puţin de pe urma acestor falimente, nu-i aşa?

— Da, foarte puţin, răspunse Silas Toronthal cât se poate de liniştit. Comerţul Adriaticei ne asigură, de altminteri, un curent de afaceri maritime, care lipseşte băncilor din Pesta şi din Viena; aşa încât noi n-am fost decât foarte uşor atinşi de această criză. Nu suntem de plâns, domnule conte, şi nici nu ne plângem.

— Nu pot decât să vă felicit, domnule, răspunse Mathias Sandorf. Aş vrea să vă întreb dacă, în legătură cu această criză, nu s-a vorbit despre ceva complicaţii interne?

Deşi contele Sandorf pusese această întrebare fără să pară a-i da nici cea mai mică importanţă, totuşi Silas Toronthal îl privi iscoditor, cu mai multă atenţie decât până acum. într-adevăr, întrebarea putea fi pusă în legătură cu ceea ce îi spusese Sarcany.

— În privinţa aceasta nu ştiu nimic, răspunse bancherul, şi n-am auzit de loc vorbindu-se că guvernul austriac s-ar teme de asemenea complicaţii. Dar poate că dumneavoastră, domnule conte, aveţi vreun temei să credeţi că, vreun eveniment apropiat…

— Ah, nu, câtuşi de puţin, răspunse Mathias Sandorf. Dar în lumea marei finanţe eşti uneori informat despre anumite lucruri, pe care marele public nu le află decât mai târziu. Iată de ce ţi-am pus întrebarea aceasta, lăsând la aprecierea dumitale să răspunzi sau nu.

— N-am auzit nimic în sensul acesta, zise Silas Toronthal, şi, de altfel, cu un client ca dumneavoastră, domnule conte, nici n-aş avea dreptul să mă închid într-o discreţie de pe urma căreia ar putea avea de suferit interesele dumneavoastră.

— Mulţumesc domnule, răspunse contele. sunt şi eu de părerea dumitale că nu există nici un motiv să ne temem de ceva, nici în interior, nici în exterior. De aceea voi părăsi în curând Triestul, pentru a mă înapoia în Transilvania, unde mă cheamă nişte chestiuni urgente.

— Aplecaţi, domnule conte, întrebă deodată Silas Toronthal.

— Da… cel mai târziu peste cincisprezece zile.

— Şi desigur că vă mai întoarceţi la Triest, nu-i aşa?

— Nu cred, domnule, răspunse contele. Dar, înainte de a pleca, aş vrea să pun în ordine toată contabilitatea castelului de la Artenak, pe care am neglijat-o. Am primit de la intendentul meu o mulţime de note de arenzi şi de venituri din păduri, pe care n-am timp să le verific. Nu cumva ai şti dumneata vreun contabil, sau nu mi-ai putea da chiar dumneata vreun funcţionar de-al dumitale, care să-mi facă acest serviciu?

— Nimic mai uşor, domnule conte.

— Vă rămân foarte îndatorat.

— Şi când aţi avea nevoie de acest contabil?

— Cât mai curând posibil.

— Şi unde să se prezinte?

— La prietenul meu, contele Zathmar, care locuieşte pe Acquedotto, la numărul 89.

— S-a făcut.

— Este o treabă de vreo cincisprezece zile, şi după ce voi termina de pus la punct socotelile, voi pleca la castelul de la Artenak. Te rog să ţii disponibile fondurile pe care le am la dumneata.

La această cerere, Silas Toronthal nu-şi putu stăpâni un gest, pe care însă contele Sandorf nu-l observă.

— La ce dată doriţi să vă fie remise aceste fonduri, domnule conte? întrebă el.

— La 8 ale lunii viitoare.

— Vor fi la dispoziţia dumneavoastră.

Contele Sandorf se ridică, şi bancherul îl conduse până la uşa anticamerei. Când Silas Toronthal se întoarse în birou, îl găsi acolo pe Sarcany, care se mărgini să spună:

— Cel mai târziu poimâine trebuie să fiu introdus în casa contelui Zathmar, în calitate de contabil.

— Da, trebuie într-adevărrăspunse Silas Toronthal.