IV. BILETUL CIFRAT.

Peste două zile, Sarcany era instalat. în casa lui Ladislau Zathmar. Fusese prezentat de Silas Toronthal şi, pe baza acestei prezentări, acceptat de contele Sandorf. Aşadar era o complicitate strânsă între bancher şi agentul său în uneltirile pe care le urziseră. Scopul: descoperirea unui secret ce putea să-i coste viaţa pe conducătorii conspiraţiei. Rezultatul: drept răsplată a denunţării, o avere întreagă, care urma să cadă, pe de o parte în buzunarul unui aventurier în stare de orice ca să-şi umple buzunarele, iar pe de altă parte, în casa de bani a unui bancher, ajuns pe punctul de a nu-şi putea onora angajamentele.

Bineînţeles că Silas Toronthal şi cu Sarcany se învoiseră să împartă pe din două, în mod egal, beneficiile pe care le aşteptau. în afară de aceasta, Sarcany trebuia să aibă la dispoziţie banii necesari pentru a trăi în mod convenabil la Triest, împreună cu tovarăşul său Zirone, şi pentru a putea face faţă cheltuielilor pe care le-ar necesita demersurile sale. în schimb, şi drept garanţie, trebuise să predea bancherului copia biletului care conţinea – fapt de care nu se îndoia câtuşi de puţin – secretul conspiraţiei. Poate că cititorul va fi îndemnat să-l acuze de imprudenţă pe Mathias Sandorf. în asemenea împrejurări, să introduci un străin în casa în care se hotărau lucruri atât de importante, în ajunul unui complot al cărui semnal urma să fie dat dintr-un moment într-altul, ar putea părea un act de o rară imprudenţă. Dar contele n-avea încotro, trebuia să procedeze astfel. Şi, în primul rând, avea tot interesul ca afacerile sale personale să fie cât mai grabnic puse în ordine, căci se apropia momentul când urma să se arunce în această aventură primejdioasă, în care îşi risca viaţa, sau cel puţin să se exileze, în caz de nereuşită. Pe de altă parte, introducerea unui străin în casa contelui Zathmar i se părea că ar înlătura orice bănuieli eventuale. Avea impresia că de câteva zile încoace – şi noi ştim că nu se înşela – nişte spioni dădeau târcoale prin aleea Acquedotlo, spioni care nu erau altcineva decât Sarcany şi Zirone. Oare poliţia din Triest pusese ochii pe el şi pe prietenii lui. Contele Sandorf putea să se gândească la asta, şi chiar trebuia să se teamă. Dacă locul de întâlriire al conspiratorilor, care până atunci fusese păzit cu străşnicie, părea totuşi suspect, ce alt mijloc mai bun era, spre a înlătura bănuielile, decât acela de a deschide casa, de a primi aici un funcţionar care nu s-ar ocupa decât de contabilitate?

cât priveşte prezenta acestui funcţionar, putea ea oare să însemne un pericol pentru Ladislau Zathmar şi oaspeţii săinu, în nici un caz. Nu se mai făcea nici un schimb de corespondenţă cifrată între Triest şi celelalte oraşe ale regatului ungar. Toate hârtiile referitoare la mişcarea pusă la cale de ei fuseseră distruse. Nu rămăsese nici o urmă scrisă în legătură cu conspiraţia. Toate măsurile de precauţie fuseseră luate. Contele Sandorf n-avea decât să dea un semnal, când ar fi sosit momentul potrivit. Aşadar, în caz că guvernul ar fi mirosit ceva, introducerea unui funcţionar în această casă ar fi avut mai degrabă darul de a înlătura orice bănuială. Da, fără îndoială că raţionamentul era bun, măsura de precauţiune era bine cumpănită, dacă acest funcţionar n-ar fi fost tocmai Sarcany şi dacă protectorul său n-ar îi fost Silas Toronthal. De altfel, Sarcany, care era neîntrecut în falsitate, ştia să profite, de calităţile lui fizice, de figura lui deschisă, de fizionomia lui sinceră, de toată înfăţişarea sa cinstită şi modestă. Contele Sandorf şi cei doi prieteni ai săi nu puteau decât să cadă în cursă şi într-adevăr, căzură. Tânărul contabil se arătă zelos, îndatoritor, serviabil şi foarte priceput în asemenea lucrări de contabilitate, pe care trebuia să le verifice cu de-amănutul. De altminteri, nimic nu l-ar fi putut face să bănuiască, dacă n-ar fi ştiut-o, că se afla în faţa unor conducători ai unei conspiraţii, gata să răscoale pe unguri împotriva austriecilor. Mathias Sandorf, Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar nu păreau a se ocupa, în timpul întâlnirilor lor, decât de chestiuni de artă sau de ştiinţă. încetase orice corespondenţă secretă, orice forfotă misterioasă împrejurul casei. Dar Sarcany ştia ce are de făcut. Ocazia pe care o căuta nu putea să nu se ivească. Şi aştepta. Sarcany nu avusese decât un singur gând când intrase în casa lui Ladjslau Zathmar: să pună mâna pe grătarul ce servea la descifrarea criptogramelor.

Dar acum că nu mai sosea aici nici o depeşă cifrată, se întreba dacă nu cumva grătarul fusese distrus, din prudenţă. gândul acesta îl frământa într-una, căci toată urzeala uneltirii sale consta în aceasta: să citească biletul adus de porumbelul călător, biletul pe care îl copiase întocmai aşa cum era scris.

Aşadar, în timp ce lucra ca să pună în ordine socotelile lui Mathias Sandorf, Sarcany se uita, observa, spiona. Accesul în biroul în care se întruneau Ladislau Zathmar şi prietenii săi nu îi era interzis de loc. Ba adeseori lucra acolo singur. Şi atunci, ochii şi degetele lui se ocupau cu altceva decât cu calcule sau cu alinierea cifrelor. Cotrobăia prin hârtii, deschidea sertarele cu nişte chei false pe care le fabricase chiar Zirone, foarte iscusit în meseria aceasta. Dar avea grijă să nu-l vadă Borik, care se părea că nu-l simpatizează de loc.

În primele cinci zile, cercetările lui Sarcany rămaseră zadarnice. Venea în fiecare dimineaţă cu nădejdea că va reuşi; şi în fiecare seară se reîntorcea la hotelul lui, fără să fi ajuns la vreun rezultat. Se temea că va eşua în criminala sa acţiune. Căci conspiraţia, dacă era vorba de o conspiraţie – şi nu putea să se îndoiască de acest lucru – putea să izbucnească de la o zi la alta, adică înainte de a o fi descoperit şi deci, denunţat.

— Dar decât să pierzi din mână profitul pe care l-ai realiza de pe urma unei denunţări, chiar şi fără să ai dovezi, îi spunea Zirone, mai bine ar fi să înştiinţezi poliţia şi să-i predai copia biletului.

— Darăspunse Sarcany. Aşa am să fac, dacă va fi nevoie!

Bineînţeles că Sarcany îl ţinea la curent pe Silas Toronthal cu toate cercetările lui. Şi nu îi era de loc uşor să potolească nerăbdarea bancherului. Norocul însă îi veni şi de astă dată într-ajutor. Prima dată, norocul îl ajutaseră când să-i cadă în mâini biletul cifrat; a doua oară urma să-l servească, ajutându-l să-l descifreze. Era în ultima zi a lunii mai, către ora patru dupăamiază. Sarcany, potrivit obiceiului său, urma să părăsească la ora cinci casa contelui Zathmar. Era cu atât mai dezamăgit că nu izbutise încă să descopere nimic, cu cât lucrarea cu care îl însărcinase contele Sandorf se apropia de sfârşit. După ce va termina această lucrare, fireşte că va fi concediat, cu mulţumiri şi cu gratificaţii, dar nu va avea nici un motiv ca să mai poată veni în această casă.

La ora aceea, Ladislau Zathmar şi cei doi prieteni ai săi erau plecaţi. Nu mai era acasă decât Borik, ocupat jos, la parter. Sarcany, având toată libertatea de a acţiona, se hotărî să pătrundă în camera contelui Zathmar – ceea ce nu putuse face până atunci – şi să înceapă să cerceteze peste tot, cât mai amănunţit. Uşa era încuiată cu cheia. Sarcany izbuti să o deschidă cu cheia lui falsă, şi intră. între cele două ferestre ce dădeau înspre stradă se afla un birou cu oblon, a cărui formă antică ar fi încântat pe un amator de mobile vechi. Oblonul era lăsat, aşa că nu puteai vedea cum era pe dinăuntru. Era pentru prima dată că i se oferea ocazia să cerceteze această mobilă şi Sarcany nu era omul care să piardă o asemenea ocazie rară. Ca să cotrobăiască prin diferitele sertare ale biroului, n-avea decât să forţeze oblonul. Ceea ce şi făcu, cu ajutorul cheii false, fără să strice broasca.

În cel de al patrulea sertar pe care îl cercetă se afla, sub nişte hârtii, un fel de carton găurit în mod neregulat. Acest carton îi atrase numaidecât atenţia. „Grătarul „ îşi zise el. Şi într-adevăr Sarcany nu se înşela. Primul său gând fu să pună mâna pe carton; dar după ce se mai gândi, îşi spuse că, dacă contele Zathmar i-ar observa lipsa, dispariţia acestui grătar ar putea atrage după sine oarecare bănuieli.

Ei bine, îşi zise el, aşa cum am făcut copia biletului, voi lua tiparul grătarului, şi împreună cu Toronthal voi putea citi cu uşurinţă depeşa!” Acest grătar era un simplu carton pătrat, cu latura de şase centimetri şi împărţit în treizeci şi şase de pătrăţele egale, fiecare de câte un centimetru. Din aceste treizeci şi şase de pătrăţele aşezate pe şase rânduri orizontale şi şase verticale, asemenea unei table a lui Pitagora, care ar fi fost stabilită pe şase cifre, douăzeci şi şapte erau pline iar nouă goale, cu alte cuvinte în locul acestor nouă pătrăţele, cartonul era decupat.

Ceea ce îl interesa pe Sarcany era:

1) dimensiunea exactă a grătarului,

2) felul în care erau aşezate cele nouă pătrăţele goale.

Dimensiunea o luă cu ajutorul unui contur pe care îl trase cu creionul pe o foaie de hârtie albă, având grijă să însemne locul unde se găsea o mică cruciuliţă făcută cu cerneală, care părea să indice latura de sus a grătarului. Ordinea pătrăţelelor, goale şi-o însemnă punctându-le pe fiecare pe hârtia pe care trăsese conturul cartonului, adică: în rândul întâi, trei goluri ocupând locurile doi, patru şi şase; în rândul al doilea, un gol ocupând locul cinci; în rândul al treilea, un gol ocupând, locul trei; în rândul al patrulea două goluri ocupând locurile doi şi cinci; în rândul al cincilea, un gol ocupând locul şase; în rândul al şaselea, un gol ocupând locul patru.

Iată, de altfel, în mărime naturală acest grătar de care Sarcany urma să se folosească în curând într-un scop atât de criminal, în complicitate cu bancherul Silas Toronthal. În această copie, pătrăţelele negre reprezintă plinirile, iar cele albe, golurile cartonului. Câteva minute îi fură de ajuns lui Sarcany ca să ia tiparul de mai sus. Cu ajutorul acestui grătar, pe care putea apoi uşor să-l confecţioneze dintr-o bucată de carton, era sigur că va putea descifra copia biletului care se afla în mâimile lui Silas Toronthal. Puse deci grătarul la loc, în sertar, dedesubtul hârtiilor, ieşi din camera lui Ladislau Zathmar şi părăsi casa, grăbindu-se să se reîntoarcă la hotelul său.

Peste un sfert de oră Zirone îl văzu intrând în camera lor comună, cu un aer atâl de triumfător, încât nu se putu opri să nu strige în gura mare:

— Ce-i cu tine, prietene? Bagă de seamă! Văd că te pricepi mai bine să-ţi ascunzi necazurile decât bucuriile şi te dai de gol numaidecât când te laşi dus de…

— Termină cu observaţiile tale, Zirone, răspunse Sarcany, şi la treabă! N-avem nici o clipă de pierdut!

— Înainte de cină?… – înainte.

Sarcany căută repede o bucată de carton mai subţire, îl tăie după tiparul său, în forma unui pătrat care avea exact dimensiunile grătarului, fără să uite să însemne şi cruciuliţa în partea de sus a pătratului. Apoi, luând o riglă, împărţi cartonul în treizeci şi şase de pătrăţele egale. Din aceste treizeci şi şase de pătrăţele, nouă fură însemnate exact pe locul ce-l ocupau pe tipar, apoi, după ce le decupa cu vârful unui briceag, le scoase, astfel încât să lase să se vadă în locul rămas gol cuvintele, literele, sau anumite semne de pe biletul pe care ar fi aplicat acest grătar.

Zirone, aşezat în faţa lui Sarcany, îl privea cum lucrează, cu ochii holbaţi, arzând de nerăbdare. Operaţia îl interesa cu atât mai mult, cu cât pricepuse perfect sistemul criptografic întrebuinţat în această corespondenţă.

— E ingenios, zise el, extrem de ingenios! Sistemul ăsta îmi va fi de mare foloscând mă gândesc că în fiecare din aceste pătrăţele goale poţi găsi câte un milion de franci!

— Şi chiar mai multîl asigură Sarcany.

După ce termină această operaţie, Sarcany puse cartonul decupat în portofel.

— Mâine dis-de-dimineaţă sunt la Toronthal, zise el.

— Atenţie la casa lui de bani!

— Dacă el are biletul, în schimb eu am grătarul.

— De astă dată va trebui să se dea bătut!

— Şi se va da!

— Acum, putem cina?

— Putem.

— Atunci, haide să cinăm.

Şi Zirone, căruia îi era foame totdeauna, onoră cu pofta lui de lup excelenta masă pe care şi-o comandase, ca de obicei.

A doua zi, la întâi iunie, la ora opt dimineaţa, Sarcany se prezentă la bancă, şi Silas Toronthal porunci numaidecât să-l introducă în biroul său.

— Iată grătarul! se mărgini să spună Sarcany, punând pe masă cartonul pe care îl decupase în ajun.

Bancherul îl luă, îl suci, îl răsuci, dând din cap ca şi când n-ar fi împărtăşit încrederea pe care o arăta asociatul său.

— Haide să-l încercăm, zise Sarcany.

— Să-l încercăm.

Cititorul îşi aminteşte desigur că acest bilet cuprindea optsprezece cuvinte, fiecare compus din câte şase litere – cuvinte, de altminteri, cu desăvârşire de neînţeles. În primul rând, era evident că fiecare literă din aceste cuvinte trebuia să corespundă celor şase pătrăţele, pline sau goale, ce formau fiecare rând al grătarului. Prin urmare, se putea stabili dintru început că primele şase cuvinte ale biletului, compuse din treizeci şi şase de litere, fuseseră obţinute succesiv cu ajutorul celor treizeci şi şase de pătrăţele. într-adevăr – şi lucrul acesta era. uşor de constatat – ordinea în care erau aşezate pătrăţelele goale fusese atât de ingenios combinată în întocmirea acestui grătar, încât întorcându-l de patru ori cu câte un sfert de tur, pătrăţelele goale ocupau rând pe rând locul pătrăţelelor pline, fără să se repete niciodată în vreun loc.

Se vedea cât de colo că aşa trebuia să fie. De pildă, dacă la prima aplicare a grătarului pe o hârtie albă înscriai cifrele de la unu la nouă în fiecare pătrăţel gol, apoi după primul sfert de tur numerele de la zece la optsprezece, apoi după un al doilea sfert de tur de la nouăsprezece la douăzeci şi şapte, în fine, după al patrulea sfert de tur de la douăzeci şi opt la treizeci şi şase, în cel din urmă găseai pe hârtie numerele de la unu la treizeci şi şase, ocupând cele treizeci şi şase de pătrăţele care formau diviziunile grătarului.

Sarcany fu deci îndemnat în mod firesc să opereze mai întâi asupra primelor şase cuvinte ale biletului, aplicând de patru ori succesiv grătarul. Se gândea să înceapă apoi operaţia asupra celorlalte şase cuvinte, şi a treia oară asupra ultimelor şase, adică, în total, asupra celor optsprezece cuvinte din care se compunea criptograma.

Bineînţeles că Sarcany îi expuse lui Silas Torontthal toate aceste raţionamente, şi că bancherul nu putuse decât să aprecieze desăvârşita lor justeţe. Dar, oare, practica va confirma teoria? Aici era tot interesul experienţei.

Iată care erau cele optsprezece cuvinte ale biletului, pe care e bine să le punem din nou sub ochii cititorului: thnianz iâeiarc erearc eeaprg ipvmie cpeees ăpxnes ofdstv lapilu u iad ea iilnrt îlttat mnţnni îioetr ointin ieurrd dtioms tdămgl în primul rând trebuiau descifrate primele şase cuvinte, în acest scop, Sarcany le scrise pe o hârtie alba, având grijă să distanţeze literele şi rândurile, aşa fel ca fiecare literă să corespundă unuia din pătrăţelele grătarului.

Aşadar, cuvintele fură aşezate astfel: t h n a n z eeaprg ăpxnes u i a d e a mnţnniieurr.

Apoi, grătarul fu aplicat pe acest ansamblu de litere, astfel ca marginea însemnată cu o cruciuliţă; să vină sus. Cele nouă pătrăţele goale lăsară să se vadă următoarele nouă litere, în timp ce celelalte douăzeci şi şapte rămâneau ascunse de plinurile cartonului:

—fsarcany învârti apoi cu un sfert de tur grătarul, de la stânga spre dreapta, astfel ca latura superioară să devină de astă dată latura dreaptă. în această a doua aplicare, prin golurile grătarului apărură literele următoare:

La a treia aplicare, literele vizibile – însemnate apoi cu grijă – fură acestea:

Ceea ce îi uimea în mod deosebit pe Silas Toronthal şi pe Sarcany era faptul că niciunul din cuvintele astfel formate nu aveau nici un înţeles. Ei se aşteptau să le citească în mod curent, din moment ce le obţinuseră prin aplicaţiile succesive ale grătarului. Şi totuşi, aceste cuvinte nu aveau câtuşi de puţin un înţeles mai clar decât acela al cuvintelor de pe biletul cifrat. Biletul urma, deci, să rămână indescifrabil?

A patra aplicare a grătarului dădu rezultatul următor:

Acelaşi rezultat nul, aceeaşi obscuritate, într-adevăr, cele patru cuvinte ce fuseseră obţinute prin cele patru aplicări ale grătarului erau acestea: h a z r x i e i r agnuaţne d n e p e d n i u r t n e p a s ia rn n ceea ce nu avea absolut nici un înţeles.

Sarcany nu-şi putu ascunde furia pe care i-o pricinuia o asemenea dezamăgire. Bancherul se mulţumea să dea din cap, zicând, nu fără oarecare ironie:

— La urma urmei, poate că nu acest grătar l-au întrebuinţat conspiratorii pentru corespondenţa lor!

Această observaţie îl făcu pe Sarcany să tresară.

— Să continuăm, propuse el.

— Să continuăm, zise şi Silas Toronlhal.

Sarcany, după ce izbuti să-şi mai stăpânească nervozitatea, începu din nou experienţa asupra celor şase cuvinte ce formau a doua coloană a biletului. Aplică iarăşi de patru ori grătarul peste aceste cuvinte, de fiecare dată întorcându-l cu câte un sfert de tur. Nu obţinu decât această adunătură de litere, cu totul lipsite de vreun înţeles: î a e i d. i r r o v e s i t o t t s e i r t n i d i în i r p în o v 1 î e.

De astă dată, Sarcany aruncă grătarul pe masă, înjurând ca un birjar. Printr-un contrast ciudat, Silas Toronthal îşi păstrase tot sângele rece. Studia cuvintele astfel obţinute de la începutul experienţei şi stătea dus pe gânduri.

— Să le ia dracu’ de grătare şi pe toţi cei ce se servesc de elestrigă Sarcany, sculându-se. Ei, haide, ce-ar fi dacă te-ai aşeza din nou?

— Să mă aşez?

— Da, şi ce-ar fi dacă ai continua?

Sarcany se uită lung la Silas Toronthal. Apoi se aşeză din nou, luă grătarul şi-l aplică pe ultimele şase cuvinte ale biletului, ca o maşină, fără să-şi mai dea seama de ceea ce face. Iată cuvintele pe care le dădură aceste patru aplicări ale grătarului: r a e e p 1 a n în e s i i t n i d 1 e e a 1 t i t a g e r p e 1 u t o t.

Nici cuvintele acestea nu aveau nici un înţeles. Sarcany, întărâtat peste măsură, luase foaia albă pe care erau însemnate cuvintele ciudate pe care grătarul le scoase la iveală rând pe rând, şi era cât pe-aci s-o rupă în bucăţi. Silas Toronthal îl opri.

— Linişteşte-te, îi zise el.

— Pe naiba! făcu Sarcany. Ce vrei să mai faci cu babilonia asta din care nu pricepi nimic?

— Scrie toate cuvintele astea unul după altul! răspunse simplu bancherul.

— Şi de ce?

— Aşa, ca să vezi ce iese!

Sarcany îl ascultă şi obţinu următorul şir lung de litere: h urî i e i r a g n u a ţ, n e d n e p e d n i u r t n e p a s am nâacidirrovesiţottseirtn idimi rp mo v l îeraceplanmesiâtnidlecaltităgerpelu tot.

Abia termină de scris aceste litere, că Silas Toronthal îi smulse foaia din mâini, o citi şi scoase un ţipăt. De astă dată, el era acela pe care sângele rece îl părăsise. Un timp, Sarcany se întrebă dacă nu cumva bancherul înnebunise, aşa deodată.

— Ia citeşte! strigă Silas Toronthal, întinzând hârtia lui Sarcany. Citeşte!

— Ce să citesc?

— Cum? Nu vezi că înainte de a compune aceste cuvinte cu ajutorul grătarului, corespondenţii contelui Sandorf au scris mai întâi de-a-ndoaselea? Sarcany luă hârtia, şi iată ce citi, pornind de la ultima literă spre prima: „Totul, e pregătit. La cel dintâi semnal pe care îl vom primi din Triest, toţi se vor ridica în masă pentru independenţa Ungariei. Xrzah.”

— Şi ultimele cinci litere? făcu el.

— O semnătură convenţională răspunse Silas Toronthal.

— În sfârşit, îi avem la mână. Dar poliţia nu-i are încă!

— Asta mă priveşte pe mine!

— Vei acţiona în cea mai mare taină?

— Asta e treaba mea, răspunse Sarcany. Guvernatorul Triestului va fi singurul om care va cunoaşte numele celor doi patrioţi cinstiţi care au împiedicat chiar de la începuturile ei o conspiraţie împotriva imperiului Austriei!

Din tonul şi din gesturile ticălosului se vedea limpede ironia pe care o ascundeau vorbele lui.

— Atunci, eu nu va mai trebui să mă ocup de nimic, întrebă cu răceală bancherul.

— De nimic, răspunse Sarcany, decât de a-ţi încasa partea de beneficiu din această afacere.

— Când?

— Când vor cădea trei capete, care ne vor aduce fiecare mai bine de un milion!

Silas Toronthal şi Sarcany se despărţiră. Trebuiau să se grăbească, dacă voiau să tragă foloase de pe urma secretului, pe care întâmplarea îi ajutase să pună mâna, denunţând pe conspiratori înainte de a fi izbucnit conspiraţia.

În timpul acesta, Sarcany se reîntoarse, ca de obicei, în casa lui Ladislau Zathmar. îşi reluă lucrările de contabilitate, care se apropiau de sfârşit. Contele Sandorf îi spuse chiar, mulţumindu-i pentru zelul pe care îl arătase, că peste vreo opt zile nu va mai avea nevoie de serviciile sale. Pentru Sarcany, aceasta însemna clar că, la acea dată, semnalul aşteptat din Triest va fi trimis în principalele oraşe ale Ungariei. Sarcany continua, deci, să observe cu cea mai mare atenţie, dar fără să dea vreodată de bănuit, tot ce se petrecea în casa contelui Zathmar. Ba chiar se arăta atât de câştigat de ideile liberale, îşi ascundea atât de puţin ura de neînvins pe care spunea că o nutreşte împotriva rasei germane, în sfârşit, îşi juca atât de bine rolul, fără să aibă de loc aerul că minte, încât contele Sandorf se gândea să îl ia în serviciul său, mai târziu, când răscoala va fi făcut din Ungaria o ţară liberă. până şi Borik îşi schimbă părerile proaste pe care le avusese la început despre acest tânăr.

Aşadar, Sarcany nu mai avea mult până să-şi atingă ţelul. Contele Sandorf, în înţelegere cu cei doi prieteni ai săi, hotărâse să dea semnalul răscoalei în ziua de

8 iunie – şi această zi sosi. Dar conspiraţia era trădată. în seara zilei de 7 iunie, către ora opt, poliţia din Triest năvăli pe neaşteptate în casa lui Ladislau Zathmar. Orice împotrivire ar fi fost de prisos. Aşa că toţi cei din casă – contele Sandorf, contele Zathmar, profesorul Bathory şi chiar Sarcany, care de altfel nu se împotrivise, precum şi Borik – fură arestaţi, fără ca cineva să afle de arestarea lor.