V. ÎNAINTE, în TIMPUL JUDECĂŢII şi după JUDECATĂ.

Istria, pe care tratatele din 1815 au înglobat-o în Imperiul austro-ungar, este o peninsulă de forma triunghiulară, al cărei istm formează latura cea mai mare a triunghiului. Această peninsulă se întinde de la golful Triestului până la golful Quarhero, golfuri de-a lungul cărora sunt înşirate mai multe porturi. „Între altele, aproape de capătul sudic al peninsulei se deschide portul Pola, de care se ocupa pe atunci guvernul, ca să facă din el un arsenal maritim de primul rang. în special pe ţărmurile sale apusene, această provincie austriei a rămas încă foarte italiană, foarte veneţiană chiar, atât prin limbă, cât şi prin obiceiurile sale. E drept că elementul slav mai luptă aici împotriva elementului italian; cert este, însă, că influenţa germană se menţine destul de greu faţă de influenţa italiană şi cea slavă.

Mai multe oraşe importante de pe litoral sau din interior dau viaţă acestui ţinut scăldat de apele Adriaticei septentrionale. Astfel sunt: Capodistria şi Pirano, a căror populaţie de sărari lucrează aproape numai în marile saline de la revărsarea nurilor Riseno şi Corna-Lunga; Parenzo, sediul dietei Istriei şi reşedinţa episcopului; Rovigno, oraş bogat în produsele măslinilor săi; Pola, unde turiştii se duc să viziteze măreţele monumente de origine romană şi care era destinat să devină cel mai important port militar al întregii Adriatice. Dar niciunul din oraşele acestea nu poate pretinde să fie considerat drept capitala Istriei. Oraşul care poartă acest titlu este Pisino, situat aproape în centrul triunghiului. Acolo urmau să fie duşi prizonierii, Fără ca ei s-o ştie, după arestarea lor ce avusese loc în mare taină.

La poarta casei lui Zalhmar aştepta un poştalion, în care fură urcaţi numaidecât toţi cei patru arestaţi. Doi jandarmi austrieci – din aceia ce veghează asupra siguranţei celor ce călătoresc de-a lungul câmpiilor Istriei – luară de asemenea loc alături de ei, Arestaţilor le era deci interzis ca, în tot timpul acestei călătorii, să schimbe între ei vreun cuvânt sau să încerce să stabilească o înţelegere între ei, înainte de-a fi apărut în faţa judecătorilor. O escortă formată din doisprezece jandarmi călări, comandată de un locotenent, se încolona înaintea, în spatele şi la uşile poştalionului, care după zece minute părăsise, oraşul. cât despre Borik, el fu dus de-a dreptul la închisoarea din Triest, şi pus la secret.

Încotro erau duşi arestaţiiân care fortăreaţă urma să-i închidă guvernul austriac, de vreme ce nu îi era de ajuns cea din Triestgrozav ar fi vrut s-o ştie contele Sandorf şi prietenii lui, dar în zadar. Era o noapte foarte întunecoasă. Felinarele poştalionului abia dacă luminau drumul până la primul rând de călăreţi din escortă. Goneau ca o furtună. Mathias Sandorf, Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory stăteau nemişcaţi şi muţi în colţul lor; Sarcany nici măcar nu căuta să rupă tăcerea, nici pentru a protesta împotriva arestării lui, nici pentru a întreba care era rostul acestei arestări.

După ce ieşi din Triesl, poştalionul îşi schimbă deodată direcţia şi o luă oblic înspre coastă. Atunci contele Sandorf putu auzi, în zgomotul de copite şi în zăngănitul săbiilor, murmurul îndepărtat al talazurilor izbindu-se de stâncile ţărmului. O clipă, câteva lumini pâlpâiră în noapte, apoi se stinseră aproape numaidecât. Era orăşelul Muggia, pe care poştalionul îl depăşi, fără să se oprească. Pe urmă, contelui Sandorf i se păru că drumul se îndreaptă din nou spre câmpie.

La ona unsprezece seara, trăsura se opri ca să-şi schimbe caii. Acolo era o fermă, unde caii aşteptau să. fie înhămaţi. Nu era nicidecum o staţie de poştă. Voiseră să ocolească Capo d’Istria. Apoi escorta porni mai departe. Drumul ducea printre nişte vii, ale căror viţe se încolăceau în ghirlande de ramurile duzilor. Mergeau pe un câmp neted, şi caii goneau cu cea mai mare iuţeală. Bezna era cu atât mai adâncă, cu cât nişte nori groşi, aduşi de un sirocco 1 destul de puternic dinspre sud-est, acopereau tot cerul. Deşi geamurile poştalionului erau din când în când deschise ca să mai intre aer – căci nopţile de iunie sunt calde în Istria – era cu neputinţă să deosebeşti ceva afară, nici măcar o rază de lumină. Oricât erau de atenţi contele Sandorf, Ladislau Zalhmar şi Ştefan Bathory ca să reţină cele mai neînsemnate amănunte ale drumului, ca de pildă direcţia vântului sau timpul scurs de la plecare, nu izbuteau să-şi dea seama încotro gonea poştalionul. Autorităţile voiau desigur ca instrucţia acestei afaceri să fie făcută în cea mai mare taină şi într-un loc neştiut de lume. Către orele două dimineaţa schimbară caii pentru a doua oară. Ca şi prima dată, oprirea nu dură mai mult de cinci minute.

Contelui Sandorf i se păru că zăreşte în umbră câteva case îngrămădite la capătul unui drum: nu puteau fi decât casele mărginaşe ale vreunui cartier. într-adevăr, era Bufe, capitala districtului, situat la vreo douăzeci de mile la sud de Muggia. După ce caii fură înhămaţi, locotenentul de jandarmi şopti câteva cuvinte surugiului, şi poştalionul porni în galop. Către orele trei şi jumătate trebuia să se lumineze, de ziuă. Peste un ceas, arestaţii şi-ar fi putut da seama, după locul de unde va răsări soarele, de direcţia pe care o urmaseră, ca măcar să se orienteze dacă mergeau spre nord sau spre sud. Dar în clipa aceea, jandarmii lăsară storurile ferestrelor, şi interiorul trăsurii fu scufundat în cea mai desăvârşită beznă. Nici contele Sandorf, nici cei doi prieteni ai săi nu făcură nici cea mai mică observaţie. De altfel, cu siguranţă că nu li s-ar fi răspuns. Mai bine era, deci, să se resemneze şi să aştepte.

Peste o oră sau două – ar fi fost greu să socoteşti timpul scurs – poştalionul se opri pentru ultima oară şi schimbă repede caii, în târgul Visinada.

Din momentul acela, tot ceea ce putură observa cei din trăsură fu că drumul era din ce în ce mai greu. Strigătele surugiului şi plesniturile biciului nu mai conteneau să îndemne caii, ale căror potcoave izbeau pământul tare şi pietros al acestei regiuni muntoase. Nişte dealuri, pe care se aşterneau câteva petice mici şi cenuşii de pădure, strâmtaseră marginile zării. De două sau de trei ori, arestaţii putură auzi sunetele unui fluier. Erau nişte păstori tineri, care îşi cântau melodiile lor ciudate în timp ce păzeau turmele de capre; dar aceasta nu era decât o indicaţie foarte vagă cu privire la ţinutul pe care-l străbăteau, aşa că trebuiau să se împace cu gândul că nu pot să vadă nimic.

Să tot fi fost ora nouă dimineaţa, când poştalionul îşi schimbă mersul. Nu se puteau înşela: trăsura cobora cu iuţeală, după ce atinsese punctul cel mai înalt al drumului. Alergau într-o goană nebună, şi în mai multe rânduri trebuiră să frâneze roţile, ca să nu se dea de-a berbeleacul. De fapt, după ce urcaseră printr-o regiune foarte accidentată, dominată de Monte Maggiore, drumul cobora acum pe măsură ce se apropiau de Pisino. Faţă de înălţimile din jur, acest oraş pare pitit în fundul unei văi, deşi în realitate este situat la mare înălţime deasupra nivelului mării. Cu mult înainte de a intra în oraş se zăreşte clopotniţa ce se înalţă deasupra caselor, pitoresc aşezate în trepte pe coasta dealului.

Pisinc este capitala unui district, numărând vreo douăzeci şi cinci de mii de locuitori. Fiind situat cam în centrul acestui triunghi peninsular, mortacii, diferitele neamuri de slavi, ba chiar şi ţiganii se îndreaptă cu grămada spre acest oraş, mai ales în epoca bâlciurilor, în timpul cărora se face aici un comerţ destul de intens.

Cetate veche, capitala Istriei şi-a păstrat caracterul ei feudal. Aceasta se vede mai ales după castelul său fortificat ce domină câteva clădiri militare mai noi, în care sunt instalate serviciile administrative ale guvernului austriac. în curtea acestui castel se opri poştalionul, în ziua de 9 iunie, către orele zece dimineaţa, după un drum de cincisprezece ceasuri. Contele Sandorf, cei doi prieteni ai săi şi Sarcany trebuiră să coboare. Peste câteva minute erau încarceraţi separat în nişte celule boltite, în care ajunseră după ce urcară vreo cincizeci de trepte. Erau puşi la secret foarte riguros. Deşi nu aveau nici o posibilitate de a comunica între ei şi nu putură să-şi spună unul altuia ce gândeau, totuşi Mathias Sandorf, Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory erau munciţi de acelaşi gând: cum fusese descoperit secretul conspiraţiei. Oare numai simpla întâmplare pusese poliţia pe urmele complotului? Cu toate acestea, nu se putuse afla nimic în afară despre această afacere. Orice corespondenţă între Triest şi principalele oraşe ale Ungariei şi Transilvaniei fusese întreruptă. Să fi fost la mijloc o trădare? Dar cine era trădătorul? Niciodată nu făcuseră vreo destăinuire nimănui. Niciodată nu putuse să cadă vreo hârtie în mâinile unui spion. Toate documentele fuseseră distruse. Putea să fi scotocit poliţia până şi în colţurile cele mai tainice ale casei de pe Acquedotto, că n-ar fi găsit nici o notă suspectă. Şi, într-adevăr, poliţia nu descoperise nimic, decât doar grătarul, pe care contele Zatliniar nu-l distrusese, căci se putea să mai fi avut nevoie de el. Şi, din nefericire, acest grătar urma să devină un corp delict, a cărui întrebuinţare era cu neputinţă de explicat altfel decât prin necesităţile unei corespondenţe cifrate.

Într-un cuvânt – lucru pe care arestaţii nu-l ştiau încă – acuzaţia era bazată numai pe copia biletului, pe care Sarcany, în înţelegere cu Silas Toronthal, o predase guvernatorului Triestului după ce o descifraseră, transcriind-o în text clar. Din nenorocire, însă, aceasta era suficient pentru a stabili o acuzaţie de complot contra siguranţei statului. Aşa că nu mai era nevoie de alte dovezi, pentru ca Mathias Sandorf şi prietenii săi să fie duşi în faţa unui tribunal special, un tribunal militar, care urma să-i judece potrivit codului justiţiei militare.

Şi totuşi era o trădare la mijloc, şi trădătorul nu era departe. Acest trădător, lăsându-se arestat fără să scoată o vorbă, lăsându-se judecat, lăsându-se chiar condamnat, chit că mai târziu va fi graţiat, trebuia să înlăture orice urmă de bănuială. Acesta era jocul lui Sarcany, joc pe care îl juca cu îndrăzneala lui obişnuită.

De altminteri, contele Sandorf, înşelat de acest om viclean – şi cine n-ar fi fost înşelat, să fi fost în locul lui – era hotărât să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-l scoate din cauză. Nu i-ar fi de loc greu, se gândea el, să arate că Sarcany nu luase parte în nici un fel la complot, că nu era decât un simplu contabil, adus de curând în casa lui Ladislau Zathmar şi însărcinat numai cu afacerile personale ale contelui, în fine, că nu avea nici o legătură cu conspiraţia. La nevoie, ar invoca mărturia bancherului Silas Toronlhal pentru a-l dezvinovăţi pe tânărul funcţionar. Nu se îndoia, deci, că Sarcany va fi achitat atât de acuzaţia principală, cât şi de cea de complicitate, în caz că tribunalul va putea stabili o acuzaţie – ceea ce, de altminteri, nu i se părea un lucru absolut sigur. într-un cuvânt, guvernul austriac nu trebuia să afle nimic despre conspiraţie. Numai conspiratorii din Triest fuseseră descoperiţi. Partizanii lor din Ungaria şi din Transilvania îi erau cu totul necunoscuţi. Nu exista nici o urmă despre complicitatea lor. Mathias Sandorf, Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar nu puteau deci să aibă vreo nelinişte în privinţa aceasta. cât despre ei, erau hotărâţi să nege totul, numai dacă nu cumva li s-ar fi adus o probă materială despre complot. În acest caz vor şti să-şi jertfească viaţa. Mai târziu, alţi patrioţi vor duce mai departe mişcarea aceasta, care de astă dată nu izbutise. Cauza independenţei Ungariei îşi va găsi într-o bună zi şi alţi conducători. Ei vor mărturisi care au fost speranţele lor. Vor arăta ţelul spre care tindeau, ţel care – mai devreme sau mai târziu – va fi atins. Nici măcar nu-şi vor da osteneala să se apere, şi vor şti să încheie, cu toată demnitatea, această partidă pe care o pierduseră. Contele Sandorf şi cei doi prieteni ai săi aveau dreptate când socoteau că acţiunea poliţiei în această afacere fusese foarte restrânsă. La Buda, la Pesta, la Cluj, în toate oraşele în care – la semnalul dat din Triest – urma să izbucnească răscoala, agenţii căutaseră zadarnic urmele complotului. Iată de ce guvernatorul procedase cuatâta discreţie la arestarea celor trei conducători din Triest. Dacă guvernul îi întemniţase în închisoarea din Pisino, dacă ţinea cu orice preţ să nu se vorbească nimic despre această afacere înainte de a fi lichidată, era pentru că guvernul spera, printr-o împrejurare oarecare, să afle cine erau autorii biletului cifrat, adresat nu se ştie de către cine conducătorilor conspiraţiei aflaţi în capitala Istriei.

Dar guvernul se înşelă. Semnalul aşteptat nu a mai fost dat, nu trebuia să fie dat. Mişcarea fusese stăvilită – cel puţin pentru moment. Aşa că, guvernul trebui să se mulţumească să-i judece numai pe contele Sandorf şi pe complicii lui, acuzându-i de crimă de înaltă trădare.

Totuşi, aceste cercetări duraseră câteva zile. De aceea, instruirea afacerii începu numai către 20 iunie, prin interogarea acuzaţilor. în timpul instrucţiei nu fură nici măcar confruntaţi între ei, aşa că nu se mai revăzură decât în faţa judecătorilor. Guvernul hotărâse ca cei trei conducători ai conspiraţiei să fie judecaţi de un consiliu de război. Se ştie cât este de sumară instrucţia cazurilor supuse acestei jurisdicţii excepţionale, cât de rapid decurg dezbaterile, pronunţarea şi executarea sentinţei. Aşa se întâmplă şi de astă dată. La 25 iunie, consiliul de război se întruni în una din sălile scunde ale fortăreţei din Pisino, şi chiar în ziua aceea acuzaţii apărură în faţa tribunalului militar.

Dezbaterile trebuiau să fie scurte, sobre şi fără nici un incident. Consiliul de război intră în şedinţă La orele nouă dimineaţa. Contele Sandorf, contele Zathmar, profesorul Bathory, pe de o parte, iar pe de altă parte Sarcany, se revăzură pentru prima oară de la încarcerarea lor. Strângerile de mână dintre Mathias Sandorf şi cei doi prieteni ai săi care se aflau pe banca acuzaţilor fură ca o nouă mărturie că erau strâns uniţi prin aceleaşi sentimente. Un gest din partea lui Ladislâu Zathmar şi Ştefan Bâthory îi dădu de înţeles contelui Sandorf că cei doi îi lăsau lui sarcina de a vorbi în faţa consiliului. Nici el şi nici ceilalţi nu voiseră să accepte serviciile unui apărător. Tot ce ’făcuse până acum contele Sandorf fusese bine făcut. Tot ce va spune el în faţa judecătorilor va fi bine spus.

Şedinţa era publică, în sensul că uşile sălii de consiliu fură deschise. Dar asistau puţine persoane, căci nu se auzise nimic în afară despre această afacere. Erau cel mult douăzeci de spectatori, din personalul închisorii. Mai întâi fu constatată identitatea acuzaţilor. Apoi, ’ândată după aceea, contele Sandorf întrebă pe preşedintele consiliului de război în ce loc fuseseră aduşi, el şi cu prietenii săi, ca să fie judecaţi; dar nu i se răspunse la această întrebare. Fu stabilită şi identitatea lui Sarcany, fără însă ca el să spună ceva de natură a separa cauza sa de cauza celorlalţi. Apoi fu comunicată acuzaţilor copia biletului, predată poliţiei de către trădători. când procurorul le puse întrebarea dacă recunoşteau că primiseră originalul acestui bilet, a cărui copie le era înfăţişată, ei răspunseră că, în privinţa aceasta, acuzarea era cea care trebuia să facă dovada. La acest răspuns li se arătă grătarul, care fusese găsit în camera lui Ladislau Zathmar. Contele Sandorf şi cei doi prieteni ai lui nu putură şi nici nu încercară să nege că acest grătar a fost în posesia lor. în faţa acestei probe materiale nu mai aveau ce să răspundă. Din moment ce grătarul acesta permitea să citeşti biletul criptografiat, era limpede că biletul fusese primit de acuzaţi. Astfel, acuzaţii aflară cum fusese descoperit secretul conspiraţiei şi pe ce se sprijinea acuzaţia.

Din acest moment, întrebările şi răspunsurile fură foarte clare şi dintr-o parte şi din alta. Contele Sandorf nu mai putea nega. Vorbi deci şi în numele celor doi prieteni ai săi. Pregătiseră o mişcare ce trebuia să ducă la separarea Ungariei de Austria şi la autonomia regatului vechilor maghiari. Dacă n-ar fi avut loc arestarea lor, această mişcare ar fi izbucnit şi Ungaria şi-ar fi recâştigat independenţa. Mathias Sandorf, dându-se drept şef al conspiraţiei, nu voia să lase celorlalţi doi acuzaţi decât un rol secundar. Dar aceştia protestară contra afirmaţiei contelui Sandorf şi revendicară, o dată cu cinstea de a fi fost complicii lui, şi cinstea de a avea aceeaşi soartă ca şi el.

Dezbaterile nu mai putură dura mult. De altfel, când preşedintele consiliului întrebă pe acuzaţi despre legăturile lor cu alte persoane, ei refuzară să răspundă. Nici un nume nu fu rostit, niciunul nu trebuia rostit.

— Cele trei capete ale noastre sunt în mâna dumneavoastră, răspunse liniştit contele Sandorf, şi trebuie să vă mulţumiţi cu atâta.

Numai trei capete, căci contele Sandorf începu atunci să-l dezvinovăţească pe Sarcany, un tânăr contabil care lucrase în casa lui Ladislau Zalhmar, recomandat fiind de bancherul Silas Toronthal.

Sarcany nu putu decât să confirme spusele contelui Sandorf. El nu ştia nimic de conspiraţie. El fusese primul care rămăsese uluit când aflase că în această casă liniştită de pe Acquedotto se urzea un complot împotriva siguranţei statului. Dacă nu protestase în momentul arestării sale, a fost pentru că habar n-avea despre ce era vorba. Nici contele Sandorf, nici el nu întâmpinară nici o dificultate pentru a dovedi nevinovăţia lui Sarcany, şi probabil că în această privinţă consiliul de război îşi avea formată dinainte părerea sa. La cererea procurorului, se reveni aproape numaidecât asupra acuzaţiei ridicate împotriva lui Sarcany. Pe la orele două după-amiază, dezbaterile se terminară şi sentinţa fu dată pe loc. Contele Mathias Sandorf, contele Ladisl’au Zathmar şi profesorul Ştefan Bathory, vinovaţi pentru crimă de înaltă trădare, fură condamnaţi la moarte. Condamnaţii urmau să fie împuşcaţi chiar în curtea fortăreţei. Execuţia trebuia să aibă loc în decurs de patruzeci şi opt de ore.

Sarcany era achitat, diar urma să fie pus în libertate numai după executarea sentinţei. Aceeaşi sentinţă hotăra şi confiscarea bunurilor celor trei condamnaţi. Se dădu ordin ca Mathias Sandorf, Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory să fie duşi din nou la închisoare. Sarcany fu dus şi el în celula lui, din fundul unui coridor de formă eliptică, la al doilea etaj al donjonului. cât despre cei trei conspiratori, ei trebuiau să fie încarceraţi, tot timpul cât mai aveau de trăit, într-o celulă destul de încăpătoare, situată la acelaşi etaj, tocmai la celălalt capăt al axei mari a elipsei pe care o descria coridorul. De astă dată, condamnaţii erau cu toţii la un loc, până în ultimele clipe ale vieţii lor.

Fu o consolare, ba chiar o bucurie pentru ei, când se văzură singuri şi când li se îngădui să-şi dea drumul unei emoţii, pe care în sfârşit puteau să şi-o reverse. Dacă în faţa judecătorilor stinseră să se stăpânească, acum însă avu loc reacţia, şi acolo, în celula lor, fără să fie văzuţi de nimeni, cei trei prieteni se îmbrăţişară îndelung.

— Prieteni, zise contele Sandorf, pricina morţii noastre sunt eu. Dar n-am de ce să vă cer iertare. Era vorba de independenţa Ungariei. Cauza noastră era o cauză dreaptă! Era de datoria noastră să luptăm pentru ea. Şi va fi o cinste să murim pentru această cauză.

— Dimpotrivă, Mathias, zise Ştefan Bathory, noi îţi mulţumim că ne-ai făcut şi pe noi părtaşi la această operă patriotică şi care va rămâne opera întregii tale vieţi…

— Şi vom rămâne legaţi pe veci prin moarte! adăugă liniştit contele Zathmar.

Apoi, toţi trei priviră în tăcere această celulă întunecoasă, în care trebuiau să-şi petreacă ultimele ceasuri ale vieţii lor. O fereastră îngustă, scobită în zidul gros al donjonului, la o înălţime de patrucinci picioare, lăsa să pătrundă o rază palidă de lumină. Mobila era compusă din trei paturi de fier, câteva scaune, o masă şi nişte poliţe fixate în pereţi, pe care se găseau diferite lucruri.

În timp ce Ladislau Zathmar şi Ştefan Bathory se lăsau în voia gândiirilor, contele Sandorf umbla în lungul şi în latul celulei. Ladislau Zathmar, rămas singur pe lume, fără nici o rudă, nu avea la cine să se gândească. Nu avea pe nimeni care să-l plângă, decât pe bătrânul său servitor Borik.

Nu era acelaşi lucru cu Ştefan Bathory. Moartea sa nu-l lovea numai pe el, ci şi pe soţia şi pe copilul lui. Aceste fiinţe atât de dragi puteau să se prăpădească de durere din pricina morţii lui. Şi chiar dacă i-ar fi supravieţuit, ce viaţă îi mai putea aşteptace viitor îi mai era hărăzit acestei femei, rămasă fără nici o avere, cu un copil abia în vârstă de opt ani. Dar chiar dacă Ştefan Bathory ar fi avut vreo avere, ce ar mai fi rămas din ea, după sentinţa care, o dată cu moartea lor, prevedea şi confiscarea averii condamnaţilor? cât despre contele Sandorf, tot trecutul îi reveni acum în minte. Soţia lui, pe care nu putea s-o uite nici o clipăfetiţa lui, un copil de doi ani, lăsată în grija intendentului, care va trebui s-o crească. Prietenii săi, pe care el îi dusese la pieire! Se întreba dacă făcuse bine ceea ce făcuse, dacă nu cumva mersese mai departe decât îi poruncea datoria faţă de ţara lui, din moment ce pedeapsa nu-l lovea numai pe el, din moment ce sentinţa lovea şi în nişte oameni nevinovaţi!

— Nu!… Nu!… Nu mi-am făcut decât datoria! repeta el. Patria înainte de toate, patria mai presus de orice!

Către orele cinci seara, un paznic intră în celulă, puse pe masă cina condamnaţilor, apoi ieşi fără să scoată o vorbă. Totuşi, Mathias Sandorf ar fi vrut să ştie în ce loc se afla, care era fortăreaţa în care erau întemniţaţi. Dar, la această întrebare, preşedintele consiliului de război nu socotise cu cale să-i răspundă – şi de bună seamă că nici paznicul, care primise cu siguranţă un consemn foarte sever, nu ar fi răspuns.

Condamnaţii abia atinseră cina ce li se servise. îşi ’petrecură tot restul zilei vorbind despre diferite lucruri, despre speranţa că într-o bună zi mişcarea va fi reluată şi dusă până la capăt. Apoi, în mai multe rânduri, reveniră asupra incidentelor acestei afaceri.

— Ştim acum, zise Ladislau Zaltmar, de ce am fost arestaţi şi cum poliţia a aflat totul, după ce a pus mâna pe biletul acela…

— Da, fără îndoială, Ladislau, răspunse contele Sandorf, dar acest bilet, unul din ultimele bilete pe care le-am primit, în ce nâini a căzut mai întâi şi cine a putut face copia aceea?

— Şi după ce au Copiat biletul, adăugă Ştefan Bathory, cum au reuşit să-l descifreze, fără grătar?

— Prin urmare, cu siguranţă că acest grătar ne-a fost furat, măcar pentru o clipă… zise contele Sandorf.

— Furaţi… şi de cine? răspunse Ladislau Zathmar. în ziua când am fost arestaţi, grătarul se afla încă în sertarul biroului din camera mea, căci de-acolo l-au luat agenţii.

Într-adevăr, era un lucru inexplicabil. Că biletul a putut fi găsit legat de aripa porumbelului care-l aducea, că a putut fi copiat înainte de a ajunge la destinaţie, că, în fine, casa în. care locuia destinatarul a putut fi descoperită – toate acestea erau presupuneri ce puteau şi trebuiau admise în cele din urmă. Dar ca fraza criplografiată să fi fost descifrată fără instrumentul ce servise la alcătuirea ei, era un lucru cu neputinţă de înţeles.

— Şi totuşi, acest bilet a fost citit, continuă contele Sandor suntem absolut siguri că a fost citit, şi ca n-a putut fi citit decât cu ajutorul grătarului! Ceea ce a pus poliţia pe urmele complotului a fost biletul acesta; şi toată acuzaţia pe el s-a sprijinit!

— În definitiv, puţin ne interesează acum! zise Ştefan Bathory.

— Ba, dimpotrivă, ne interesează! exclamă contele Sandorf. Poate că am fost trădaţi! Şi dacă a fost un trădător… să nu ştii cine e…

Contele Sandorf se opri. îi veni în minte numele lui Sarcany; dar alungă numaidecât acest gând, fără ca măcar să-l împărtăşească prietenilor săi. Continuară apoi să vorbească, până noaptea târziu, despre toate lucrurile care rămâneau nelămurite din această afacere. A doua zi fură deşteptaţi dintr-un somn adânc de intrarea paznicului. Era dimineaţa penultimei lor zile. Execuţia trebuia să aibă loc peste douăzeci şi patru de ore.

Ştefan Bathory îl întrebă pe paznic dacă s-ar îngădui familiei sale să vină să-l vadă. Paznicul răspunse că n-avea nici un ordin în privinţa aceasta. De altfel, era cu neputinţă ca guvernul să consimtă a da condamnaţilor această ultimă mângâiere, din moment ce procesul fusese instruit în cea mai mare taină până în ziua judecăţii, şi din moment ce numele fortăreţei în care erau întemniţaţi nici măcar nu fusese rostit…

— Cel puţin, putem scrie. Şi vor ajunge scrisorile noastre la destinaţie? întrebă contele Sandorf.

— Am să vă aduc eu hârtie, tocuri şi cerneală, răspunse paznicul, şi vă promit că am să dau guvernatorului în mână scrisorile dumneavoastră.

— Îţi mulţumim, prietene, răspunse contele Sandorf, că faci tot ce îţi stă în putinţă pentru noi. cât despre răsplata pe care ţi-o datorăm…

— Mulţumirile dumneavoastră îmi sunt de ajuns, domnilor, răspunse paznicul, care nu-şi putu ascunde tulburarea.

Acest om cumsecade aduse numaidecât tot ce trebuia pentru scris. Condamnaţii îşi petrecură o parte din zi comunicând ultimele lor dorinţe. Din partea lui Mathias Sandorf toate sfaturile pe care inima iubitoare a unui tată putea să le dea fetiţei lui care rămânea orfană; din partea lui Ştefan Bathory – toată dragostea pe care un soţ şi un tată o putea arăta în cu’vintele de bun rămas adresate soţiei şi fiului său; din partea lui Ladislau Zathmar – tot ce simţea un stăpân faţă de un vechi servitor şi prieten. în timpul acelei zile, oricât ar fi fost ei de adânciţi în gânduri, de câte ori nu-şi ascuţiră urechile. De câte ori nu căutară să prindă câte un zgomot ce se furişa din depărtare de-a lungul coridoarelor donjonului! De câte ori nu li se păru că uşa celulei se deschide, că li se îngăduia să-şi îmbrăţişeze unul soţia şi fiul, celălalt fiica! Ar fi fost o mare mângâiere, e adevărat… Dar poate că era mai bine că un consemn atât de nemilos îi lipsea de acest ultim rămas bun, că îi cruţa de aceste scene sfâşietoare!

Uşa celulei nu se deschise însă. Fără îndoială că nici doamna Bathory, nici lini său, nici intendentul Lendeck, căruia îi era încredinţată fetiţa contelui Sandorf, nu ştiau unde fuseseră duşi ei după arestarea lor, precum nu ştia nici Borik, care continua să fie deţinut în închisoarea din Triest. Şi pe urmă, desigur că niciunul din ei nu ştia încă ce sentinţă îi lovise pe conducătorii conspiraţiei. De aceea, condamnaţii nu aveau cum să-i mai vadă înainte de executarea sentinţei.

Aşa trecu dimineaţa acelei zile. Uneori, cei trei prieteni stăteau de vorbă. Alteori, rămâneau scufundaţi în gânduri. în astfel de momente, întreaga viaţă a omului li se perinda pe dinaintea ochilor cu o extraordinară intensitate. Propriu-zis, omul nu se reîntoarce în trecut. Tot ceea ce amintirea îi readuce în faţa ochilor îmbracă forma prezentului. Oare să fie aceasta un fel de presimţire a acelei veşnicii în care urmează să intre în curând, a acelei stări de neînţeles şi de necuprins care se numeşte infinit?

Dar dacă Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar se lăsau în voia amintirilor, în schimb Mathias Sandorf era tot timpul muncit de un gând, Era convins că în toată afacerea aceasta misterioasă, era la mijloc, o trădare. Iar pentru un om cu o fire ca a lui, să moară fără să-l fi pedepsit pe trădător, oricine ar fi fost acesta, şi fără măcar să ştie cine îl trădase, însemna o moarte de două ori mai cumplită. Cine găsise acest bilet care dăduse poliţiei prilejul de a descoperi conspiraţia şi de a aresta pe conspiratori. Cine făcuse rost de mijloacele de a-l citi, cine îl descifrase? Cine îl predase sau îl vânduse poliţiei?… în faţa acestor probleme cu neputinţă de dezlegat, şi în prada unor adevărate friguri contele Sandorf îşi frământa creierul. De aceea, în timp ce prietenii săi scriau sau stăteau muţi ca nişte stane de piatră, el se plimba cu paşi mari şi foarte tulburat prin celulă, ca o fiară închisă în cuşcă. Un fenomen ciudat, dar perfect explicabil prin simplele legi ale acusticei, urma să-i dezvăluie în cele din urmă secretul pe care nu mai nădăjduia să-l afle vreodată. Contele Sandorf se oprise de mai multe ori în dreptul unghiului dintre zidul despărţitor şi peretele dinspre coridorul în care dădeau diferitele celule din acest etaj al donjonului. când ajungea în unghiul acesta, aproape de canatul uşii, i se părea că aude ceva ca un murmur nelămurit de voci îndepărtate. La început nu dădu nici o atenţie faptului; dar deodată auzi rostindu-se un nume – numele său – ceea ce îl făcu să-şi ascută urechile.

Era limpede că în acel loc se producea un fenomen de acustică, asemănător acelora care se pot observa în interiorul galeriilor unor domuri sau sub bolţile de formă elipsoidala. Sunetul, pornind dintr-un punct situat pe una din laturile elipsei, după ce o ia de-a lungul zidurilor, se aude bine în celălalt focar, fără să poată fi auzit însă în niciunul din punctele intermediare. Aşa se explică fenomenul ce se produce în criptele Panteonului din Paris, sub cupola catedralei Sf. Petru din Roma, sau în „whispering gallery”, galeria sonoră a bisericii Sf. Pavel din Londra. în condiţiile acestea, orice cuvânt, chiar rostit cu glas încet într-unul din focarele acestei curbe, se poate auzi foarte limpede în focarul opus.

Era deci neîndoios că două sau mai multe persoane discutau, de pe coridor, fie într-una din celulele situate la celălalt capăt al diametrului elipsei pe care o formează acest coridor, iar punctul focal se afia chiar lângă uşa celulei în care era închis Mathias Sandorf.

La un senn al contelui Sandorf, ceilalţi doi veniră şi ei lângă uşă. Toţi trei stăteau cu urechile ciulite, ascultând. Câteva frânturi de fraze ajungeau destul de clar la urechea lor – fraze uneori întrerupte de îndată ce vorbitorii se îndepărtau cât de cât de punctul care, prin poziţia lui pe elipsa coridorului, determina producerea acestui fenomen. Şi iată cuvintele pe care le surprinseră la intervale diferite:

— Mâine, după ce va avea loc execuţia, vei fi liber…

— Şi atunci, averea contelui Sandorf va fi împărţită pe din două…

— Dacă nu eram eu, poate că n-ai fi ajuns să poţi descifra acest bilet…

— Şi dacă nu eram eu, care l-am găsit sub aripa porumbelului, nu ţi-ar fi căzut niciodată în mână nici dumitale…

— În fine, nimeni nu va putea bănui că noi suntem aceia cărora poliţia le datorează…

— Şi chiar dacă condamnaţii ar avea acum vreo bănuială…

— Nici rude, nici prieteni, nimerii nu va mai ajunge până la ei…

— Pe mâine, Sarcany… Pe mâine, Silas Toronthal…

Apoi vocile se stinseră şi se auzi zgomotul unei uşi închizându-se.

— Sarcany!… Silas Toronthal exclamă contele Sandorf. Ei!… Eisunt!

Se uita, înlemnit, la prietenii săi, palid ca ceara. Sub apăsarea unui spasm, inima încetase câteva clipe să mai bată. Pupilele-i îngrozitor de dilatate, gâtul său ţeapăn, capul bine înfipt pe umeri, totul trăda în această fire energică o mânie teribilă, împinsă până la ultimele limite.

— Ei!… Mizerabilii!… Ei!… repeta el într-una, aproape răcnind.

În sfârşit, îşi veni în fire; privi în jurul său şi începu să străbată cu paşi mari celula.

— Să fugim!… Să fugim!… striga el. Trebuie să fugim!

Şi omul acesta, care peste câteva ceasuri ar fi mers curajos la moarte, omul acesta care nici măcar nu se gândise să-şi salveze viaţa, omul acesta nu mai avea acum decât un singur gând: să trăiască, să trăiască pentru a-i putea pedepsi pe aceşti doi trădători, Toronthal şi Sarcany!

— Da, răzbunare! strigară Ştefan Bathory şi Ladislau Zalhmar într-un glas.

— Răzbunare, nu!… Dreptate!

Tot sufletul contelui Sandorf era cuprins în aceste cuvinte.