VI. DONJONUL DIN PISINO.

Fortăreaţa din Pisino este una din cele mai curioase mostre din acele formidabile clădiri ridicate în Evul Mediu. Este foarte impunătoare, cu aspectul său feudal, în sălile sale largi şi boltite nu lipsesc decât cavalerii, la ferestrele sale ogivale castelanele îmbrăcate în rochii lungi, înflorate şi cu bonete ascuţite, şi nişte arcaşi sau nişte arbaletieri pe metereze, pe la ferestruicile catapultelor, sau după grilajul din dosul podurilor mobile.

Clădirea este încă în stare perfectă; dar guvernatorul cu uniforma lui austriacă, soldaţii în ţinuta lor de azi, paznicii şi temnicerii care nu mai poartă costumul jumătate galben şi jumătate roşu din alte vremuri aduc o notă discordantă în mijlocul acestor impunătoare rămăşiţe ale unei epoci îndepărtate.

Din donjonul acestei fortăreţe se gândea contele Sandorf, cu câteva ceasuri înaintea execuţiei, să evadeze. Era o încercare nebunească, fără îndoială, din mment ce prizonierii nu ştiau nici măcar unde se află, şi din moment ce nu cunoşteau de loc ţinutul ce trebuiau să-l străbată după ce vor izbuti să evadeze. Şi poate că era bine că nu ştiau toate lucrurile acestea. Căci dacă ar fi ştiut în ce loc se află, cu siguranţă că ar fi dat înapoi în faţa tuturor acestor piedicica să nu le zicem imposibilităţice le stăteau în cale.

Nu doar că provincia aceasta a Istriei n-ar fi prezentat oarecare şanse favorabile unei evadări, căci, în orice direcţie ar fi luat-o fugarii, în câteva ceasuri puteau ajunge în oricare punct de pe litoral. Şi nu doar că străzile oraşului Pisino ar fi fost atât de straşnic păzite, încât să rişti să fii arestat chiar dintru început. Dar să scapi din această fortăreaţăşi mai ales din donjonul în care erau închişi ei – era un lucru socotit până atunci absolut imposibil. Nimănui nu i-ar fi trecut nici măcar prin gând aşa ceva. Căci iată cum se prezenta donjonul fortăreţei din Pisino.

Acest donjon este clădit pe o terasă, unde oraşul se termină brusc. Dacă te apleci peste parapetul acestei terase, privirea ţi se afundă într-o prăpastie largă şi adâncă, cu pereţi abrupţi, acoperiţi de liane lungi şi încolăcite. Nici o stâncă nu iese în afară din acest perete. Nu există nici trepte pentru a-l putea urca sau coborî. Nici un loc pe care să te poţi opri. Nici un punct pe care să poţi pune piciorul, nicăieri. Nimic altceva decât nişte dungi paralele, capricioase, netede, crăpate, nesigure, care arată clivajul oblic al rocilor, într-un cuvânt, o prăpastie ale cărei adâncuri te atrag, te fascinează, o prăpastie care nu ar mai da înapoi nimic din ceea ce ar înghiţi.

Aci, deasupra acestei prăpăstii, se înalţă unul din zidurile laterale ale donjonului, în care se deschid câteva ferestruici ce luminează celulele diferitelor etaje. Dacă vreun prizonier s-ar fi aplecat în afara uneia din aceste ferestruici, s-ar fi tras înapoi îngrozit dacă ameţeala nu l-ar fi tras cumva în hău. Şi dacă ar fi căzut în această prăpastie, ce s-ar fi întâmplat? Fie că trupul i s-ar fi sfărmat de stâncile de la fund, fie că ar fi fost târât de torentul cu care nu te puteai lupta, când vin apele mari, oricât de bun înotător ai fi.

Această prăpastie este Buco, cum i se zice prin partea locului. În ea se varsă prisosul de apă dintr-un râu, numit Foiba. Acest râu nu-şi găseşte altă ieşire decât printr-o peşteră pe care şi-a săpat-o încetul cu încetul pe sub stânci şi care năvăleşte cu furia unor valuri năpraznice sau a unui puhoi turbat.

Ce curs urmează râul Foiba, trecând astfel pe dedesubtul oraşului, nu se ştie. Unde iese din nou la Suprafaţă, nu se ştie. Nu se cunoaşte nici lungimea, nici înălţimea, nici direcţia acestei peşteri, sau, mai bine zis, a acestui canal, săpat în şist şi în argilă. Cine poate spune dacă apele nu se izbesc de sute de colţuri de stânci sau de o pădure întreagă de stâlpi de piatră ce sprijinesc uriaşa boltă care poartă în spinare fortăreaţa şi oraşul întreg? Câţi va exploratori îndrăz-neţi încercaseră, mai demult, când nivelul nici prea ridicat, nici prea scăzut al apelor permitea să se folosească de o barcă uşoară, să coboare de-a lungul cursu lui Foi bei prin acest pântece întunecat al muntelui; dar bolţile prea joase ale peşterii le-au opus o rezistenţă de netrecut. Aşa că nu se ştia nimic despre acest râu subteran. Poate că se pierdea în vreo groapă căscată undeva în pământ, dedesubtul nivelului Adriaticei. Aşa se prezenta, deci, acest Buco, despre care contele Sandorf nici măcar nu auzise vorbindu-se vreodată. Şi cum o evadare nu putea fi încercată decât prin singura fereastră a celulei care se deschidea deasupra prăpastiei Buco, aceasta ar fi însemnat să meargă la O moarte tot aşa de sigură ca şi cum s-ar fi aşezat în faţa plutonului de execuţie.

Ladislau Zatmar şi Ştefan Bathory nu mai aşteptau decât momentul de a trece la fapte: gata să rămână, dacă era nevoie, şi să se sacrifice pentru a veni în ajutorul contelui Sandorf, sau. gata să-l urmeze, dacă fuga lor n-ar fi pus în primejdie evadarea lui.

— Vom fugi toţi trei, zise Mathias Sandorf, chiar dacă pe urmă va trebui să ne despărţim, când vom fi afară.

Se auzi clopotul din turnul oraşului bătând ora opt seara. Condamnaţii mai aveau încă douăsprezece ore de trăit. Noaptea începea să se lase, o noapte care se anunţa a fi foarte întunecoasă. Norii groşi abia se mişcau, plutind greu prin văzduh. Atmosfera înăbuşitoare, aproape cu neputinţă de respirat, era saturată de electricitate. O furtună năpraznică ameninţa. Fulgerele nu spintecau încă această masă de vapori, adevărată masă de acumulatori ai fluidului electric, dar încă de pe acum zgomotul înăbuşii al unor bubuituri surde umplea văile munţilor din împrejurimile oraşului Pisino.

O evadare, încercată în asemenea condiţii, ar fi putut prezenta deci oarecare şanse, dacă sub picioarele fugarilor nu s-ar fi căscat o prăpastie necunoscută. Era o noapte neagră, aşa încât n-ar fi fost văzuţi. Era o noapte frământată de tunete, aşa încât n-ar fi fost auziţi. După cum îşi dăduse seama numaidecât contele Sandorf, evadarea nu era posibilă decât prin fereastra celulei. Nici nu se putea gândi să forţeze uşa, să-i spargă scândurile acestea groase, de stejar, întărite cu ferecături de fier. De altfel se auzeau şi paşii unei santinele răsunând pe lespezile coridorului. Şi apoi, chiar dacă ar fi izbutit să forţeze uşa, cum să se descurce prin labirintul fortăreţei. Cum să treacă dincolo de grilajul de la ieşire şi dincolo de podul mobil, care desigur că era păzit straşnic de soldaţi. Cel puţin înspre Buco nu era nici o santinelă. Dar Buco apăra mai bine această parte a donjonului decât ar fi apărat-o un cordon întreg de soldaţi!

Contele Sandorf începu să cerceteze dacă ar fi putut să se strecoare prin fereastra celulei. Această fereastră era înaltă cam de trei picioare şi jumătate şi lată de două picioare, lărgindu-se pe măsură ce se adâncea în zid, care în locul acesta putea avea cam patru picioare. Nişte zăbrele groase de fier, aşezate în formă de cruce, erau, înfipte în pereţi, aproape de nivelul interior. Era deci o fereastră în toată regula, iar nu un coş din scândură, dintre acele ce nu permit să intre lumina de cât de sus. De altfel ar fi fost şi de prisos, căci nici aşa nu puteai vedea prin această deschizătură în prăpastia de la poalele donjonului.

Dacă izbuteai să smulgi sau să dai la o parte zăbrelele, ar fi fost uşor să te strecori prin această fereastră, care semăna destul de bine cu o ferestruică pentru arcaşi, tăiată în zidul unei cetăţi. Dar după ce ar fi dat la o parte zăbrelele, cum ar fi putut coborî fugarii, de-a lungul zidului perpendicular al donjonului cu o scară. Nu aveau nici o scară şi nici nu ar fi avut din ce să şi-o facă. Să întrebuinţeze cearşafuri, n-aveau decât nişte pături groase de lână, aruncate pe salteaua aşternută pe o ramă de fier, prinsă în pereţii celulei. Ar fi fost deci cu neputinţă să fugă prin această fereastră, dacă contele Sandorf n-ar fi remarcat că un fel de lanţ, sau mai degrabă un cablu de fier ce spânzura în afara donjonului, ar fi putut uşura evadarea.

Acest cablu era conductorul paratrăsnetului, fixat de vârful acoperişului şi coborând de-a lungul zidului care se înălţa deasupra prăpastiei Buco.

— Vedeţi cablul acestazise contele Sandorf. Trebuie s-avem curajul să ne servim de el, ca să evadăm.

— Curaj avem, răspunse Ladislau Zathmar, dar oare o să avem şi destulă putere?

— N-are importanţă, răspunse Ştefan Bathory. Dacă n-avem destulă putere, vom muri cu câteva ceasuri mai de vreme şi-atâta tot!

— Nu trebuie să murim, Ştefane, zise contele Sandorf. Ascultaţi-mă ce vă spun şi fiţi atenţi la vorbele mele: dacă am avea o frânghie, n-am şovăi nici o clipă să o legăm şi să ne dăm drumul pe ea în jos, nu-i aşa. Dar cablul acesta este mai bun decât o frânghie, chiar prin faptul că nu se bălăngăne, aşa că şi coborârea ne va fi mai uşoară. Fără îndoială că este fixat de zid prin cârlige de fier, ca orice conductor de paratrăsnet. Aceste cârlige vor fi tot atâtea puncte fixe, pe care picioarele noastre vor putea găsi un sprijin. Odată ce acest cablu este fixat de zid, nu ne vom mai putea teme că ne vom legăna în gol. Nici de ameţeală nu trebuie să ne fie frică, din moment ce e noapte şi nu vedem nimic dedesubtul nostru. Numai să putem ieşi pe această fereastră, şi, cu puţin sânge rece şi curaj, putem fi liberi! Că îţi rişti viaţa – asta se poate. Dar chiar dacă n-ai avea şanse decât zece la sută, ce importanţă mai are, când ştim că mâine dimineaţă, dacă paznicii ne mai găsesc în această celulă, şansele noastre de a muri sunt de sută la sută!

— Aşa e, zise Ladislau Zathmar.

— Unde duce cablul acestaântrebă Ştefan Bathory.

— În vreun puţ, fără îndoială, răspunse contele Sandorf, în orice caz, în afara donjonului… şi asta e tot ce ne trebuie. Nu ştiu şi nu vreau să mă gândesc decât la un singur lucru: că la capătul acestui cablu ne aşteaptă libertatea… poate!

Contele Sandorf nu se înşela când spunea că, din loc în loc, conductorul paratrăsnetului trebuie să fie prins de zid cu cârlige. Asta însemna că fugarii ar fi putut coborî cu mai multă uşurinţă, căci cârligele de fixare erau tot atâtea trepte de care s-ar putea sprijini ca să nu alunece prea repede. Dar ceea ce nu ştiau ei era că dincolo de marginea platoului pe care era zidit acest donjon, cablul de fier nu mai era fixat, ci era lăsat în voie, şi că extremitatea lui de jos se înfunda chiar în apele Foibei, care la acea dată crescuseră în urma unor ploi. În fundul acestui horn, unde erau siguri că vor găsi pământ solid, îi aştepta torentul care se rostogolea vijelios în peştera Buco. De altfel, chiar dacă ar fi ştiut, ar fi renunţat oare să încerce să evadeze? Nu!

— Dacă e să „murim, ar fi zis Mathias Sandorf, să murim după ce vom face tot ce ne stă în putinţă ca să scăpăm de la moarte!”

În primul rând însă trebuia deschisă trecerea prin fereastră. Zăbrelele trebuiau smulse. Dar cum puteau să le smulgă fără să aibă un cleşte, fără să aibă o rangă, fără să aibă o sculă oarecare? Prizonierii n-aveau nici măcar un cuţit.

— Ceea ce ne mai rămâne după aceea este doar greu, dar nu imposibil, zise Mathias Sandorf. Ceea ce pare a fi, însă, imposibil, este să ieşim de-aici. Totuşi, să încercăm!

Zicând acestea, contele Sandorf se urcă până la fereastră, apucă zdravăn cu o mână zăbrelele şi văzu că poate n-ar fi nevoie de o sforţare prea mare, ca să le smulgă. Într-adevăr, zăbrelele de fier jucau puţin în scobiturile lor. Piatra în care erau înfipte era roasă la colţuri şi deci nu mai opunea decât o rezistenţă destul de mică. Cablul paratrăsnetului trebuia, desigur, să fi fost în proaste condiţii de conductibilitate, fiindcă nu fusese reparat niciodată. Probabil că scânteile curentului, atrase de fierul zăbrelelor, au atacat şi zidul – şi se ştie că puterea curentului este, ca să zicem aşa, infinită. De aceea era roasă piatra în jurul scobiturilor în care erau înfipte în zid capetele zăbrelelor, de aceea piatra devenise aproape spongioasă, ca şi cum ar fi fost ciuruită de milioane de puncte electrice.

Cel care dădu în câteva cuvinte explicaţia acestui fenomen, de îndată ce îl observă şi el, fu Ştefan Bathory. Dar nu era vorba să stea şi să se explice, ci să se pună cu toţii pe treabă, fără să mai piardă nici un moment. Dacă reuşeau să scoată din zid capetele zăbrelelor, după ce ar fi lărgit cumva scobiturile în care erau înfipte, poate că le-ar fi fost uşor apoi să împingă zăbrelele până afară – căci în afară fereastra se lărgea tot mai mult – şi apoi să le dea drumul să cadă în gol. Zgomotul căderii lor nu putea fi auzit în mijlocul acestor bubuituri prelungi ale tunetului, care răsunau acum din ce în ce mai des şi mai aproape de pământ.

— Dar nu putem sparge această piatră cu mâinile! zise Ladislau Zalhmar.

— Nu, răspunse contele Sandorf. Ne-ar trebui o bucată de fier, un cuţit…

Aveau nevoie, într-adevăr, de aşa ceva. Oricât de fărâmicios era peretele în jurul scobiturilor, unghiile s-ar fi rupt, degetele ar fi sângerat, dacă ar fi încercat să-l sfarme, aşa, fără nici o unealtă. N-ar fi izbutit în nici un fel, dacă n-ar fi întrebuinţat măcar un cui. Contele Sandorf privi în jurul său la lumina slabă ce pătrundea în celulă, prin crăpătura uşii, de pe coridor. Pipăi cu mâna pereţii, sperând să găsească un cui bătut în zid. Dar nu găsi nimic. Atunci îi trecu prin minte ideea că, poate, n-ar fi fost imposibil să demonteze unul din picioarele paturilor de fier, prinse în zid. Toţi trei se puseră pe treabă, şi în curând Ştefan Bathory îi opri din lucru pe ceilalţi doi, strigându-i încet. Nitul uneia din lamele metalice care, împletite, formau fundul patului, cedase. Era de ajuns deci să apuce această lamă de capătul rămas liber şi să o îndoaie de câteva ori, ca s-o desprindă din armătură. Ceea ce şi făcură numaidecât. Contele Sandorf avea acum în mâini o lamă de fier, lungă de cinci degete şi lată de un deget, pe care o înfăşură la un capăt cu cravata sa. Apoi se întoarse lângă fereastră şi începu să sfărâme marginea dinafară a scobiturilor. Operaţia aceasta nu se putea face fără zgomot. Dar din fericire, bubuitul tunetului îl acoperea. când furtuna se potolea pentru un moment, contele Sandorf se oprea puţin, apoi îşi relua numaidecât lucrul, care mergea destul de repede. Ştefan Bathory şi Ladislau Zathmar stăteau lângă uşă, ascultau şi îi dădeau de veste să se oprească din lucru, când paznicul se apropia de celulă.

Deodată, un „sssst! „ scăpă de pe buzele lui Ladislau Zathmar. Mathias Sandorf se opri.

— Ce este? întrebă Ştefan Bathory.

— Ascultă, făcu Ladislau Zathmar.

Tocmai îşi pusese urechea în focarul curbei elipsoidale: se producea iarăşi acelaşi fenomen de acustică, ce dezvăluise prizonierilor secretul trădării.

Iată frânturile de frază pe care le putură prinde, la intervale scurte:

— Mâine. pus… libertate…

— Da… pus… libertate… şi…

—.după execuţie… Apoi… caută pe tovarăşul meu, Zirone, care trebuie să mă aştepte în Sicilia…

— N-ai stat prea mult în donjonul acesta din… Cei care vorbeau erau, fără îndoială, Sarcany şi vreun paznic. Ba Sarcany mai pronunţase şi numele unui oarecare Zirone, care trebuie să fi fost amestecat în toată afacerea asta, nume pe care Mathias Sandorf avu grijă să-l reţină.

Din nefericire nu putură auzi ultimul cuvânt, care le-ar fi fost atât de folositor prizonierilor să-l ştie. Către sfârşitul ultimei fraze izbucnise o bubuitură puternică de tunet şi, în timp ce curentul electric se scurgea de-a lungul conductorilor paratrăsnetului, un mănunchi de scântei scăpărară din lama de metal pe care contele Sandorf o ţine în mână. Dacă lama n-ar fi fost înfăşurată în bucata aceea de mătase, fără îndoială că Mathias Sandorf ar fi fost atins de curent. Ultimul cuvânt, numele acestui donjon, se pierduse în puternicul bubuit de tunet. Prizonierii nu-l putuseră auzi. Şi totuşi, cât de mult ar fi sporit şansele unei evadări în nişte condiţii atât de grele, faptul că ar fi ştiut în ce fortăreaţă se aflau închişi şi prin ce ţinut trebuiau să fugă.

Contele Sandorf se apucă din nou de lucru. Din patru scobituri, trei erau acum roase şi lărgite, astfel încât capetele zăbrelelor puteau ieşi uşor. Continuară lucrul la lumina fulgerelor ce brăzdau necontenit văzduhul. la ora zece şi jumătate, operaţia era terminată cu totul. Zăbrelele scoase din zid puteau acum aluneca prin deschizătura ferestrei. Era destul să le împingi, ca să cadă în afara zidului. Ceea ce şi făcură, de îndată ce Ladislau Zathmar auzi santinela îndepărtându-se spre capătul coridorului. Zăbrelele împinse în afară se rostogoliră în gol. Furtuna tocmai se potolise pentru câtva timp. Contele Sandorf îşi ascuţi urechea, ca să audă zgomotul ce trebuie să-l facă acest obiect greu lovindu-se de pământ. Dar nu auzi nimic.

— Donjonul trebuie să fie zidit pe vreo stâncă înaltă ce domină toată valea, trase concluzia Ştefan Bathory.

— Puţin interesează înălţimearăspunse contele Sandorf. Cablul paratrăsnetului trebuie neapărat să atingă undeva pământul, căci altminteri n-ar funcţiona. Aşa că vom putea atinge şi noi pământul, fără să riscăm să ne prăbuşim în gol!

Raţionamentul era just în general, dar fals în particular, căci extremitatea paratrăsnetului se scufunda în apele Foibei.

În sfârşit, acum că fereastra era liberă, momentul evadării sosise.

— Prieteni, zise Mathias Sandorf, iată cum vom proceda. Eu sunt cel mai tânăr şi, cred, cel mai voinic. Aşa că eu sunt primul care trebuie să încerc să cobor de-a lungul acestui cablu de fier. în caz că vreun obstacol, pe care nu-l putem prevedea, mă va împiedica să ajung până jos, poate că voi avea destulă putere să mă urc din nou până la fereastră, la două minute după mine, tu, Ştefane, te vei strecura prin deschizătura asta şi mă vei urma. După alte două minute, dumneata Ladislau vei veni după noi. Când vom fi toţi trei la poalele donjonului, vom acţiona după împrejurări.

— Te vom asculta, Mathias, răspunse Ştefan Bathory. Vom face tot ce ne vei spune tu să facem, vom merge unde ne vei spune tu să mergem. Dar nu vrem să iei asupra ta tot riscul…

— Viaţa noastră nu valorează cât a dumitale, adăugă şi Ladislau Zathmar.

— Existenţa noastră are aceeaşi valoare în faţa unui act de dreptate pe care trebuie să-l îndeplinim, răspunse contele Sandorf. Şi dacă unul singur din noi va supravieţui, el va fi acela care va trebui să facă dreptate îmbrăţişaţi-mă, prieteni.

Cei trei bărbaţi se îmbrăţişară cu căldură, şi parcă această îmbrăţişare le dădu puteri şi mai mari. Apoi, în timp ce Ladislau Zathmar făcea de pază la uşa celuiei, contele Sandorf se strecură prin deschizătura ferestrei. în clipa următoare era suspendat în aer. Apoi, strângând între genunchi cablul de fier, se lăsă să alunece încet-încet, căutând cu piciorul cârligele de fixare, ca să se sprijine o clipă de ele. în momentul acela, furtuna izbucni din nou cu o violenţă extraordinară. Nu ploua, dar era un vifor înspăimântător. Fulgerele urmau unul după altul. Zigzagurile lor se încrucişau deasupra donjonului, care le atrăgea prin poziţia sa izolată pe o mare înălţime. Vârful paratrăsnetului strălucea într-o lumină alburie, pe care curentul o aduna aici sub forma unui mănunchi de scântei, iar vergeaua de metal se clătina sub loviturile vijeliei. Ne putem lesne închipui ce primejdios lucru era să te agăţi de acest conductor prin care se scurgea într-una curentul electric, ce se pierdea apoi în şuvoaiele din prăpastia Buco. Dacă paratrăsnetul era în bună stare, nu era nici un pericol să fii lovit, căci extrema conductibilitate a metalului în comparaţie cu cea a corpului omenesc, care este infinit mai mică, trebuia să-l apere pe îndrăzneţul agăţat de acest cablu. Dar dacă vârful paratrăsnetului ar fi fost cât de cât tocit, sau dacă acest cablu ar fi avut vreo scurgere, sau dacă ar fi fost rupt undeva în partea de jos, cei doi curenţi, pozitiv şi negativ, întâlnindu-se o electrocutare ar fi fost foarte posibilă chiar fără să aibă loc lovitura de trăsnet, adică numai datorită tensiunii curentului acumulat în aparatul defectat.

Contele Sandorf îşi dădea seama de primejdia la care se expunea. Dar un sentiment mai puternic de cât instinctul de conservare îl făcea să învingă orice teamă. Cobora încet, prevăzător, în mijlocul descărcărilor electrice care îl învăluiau din toate părţile. Piciorul său căuta, de-a lungul zidului, fiecare cârlig de fixare şi se odihnea o clipă. Apoi, când un fulger uriaş lumina prăpastia căscată dedesubtul lui, încerca zadarnic să-i pătrundă cu privirea adâncimea. în felul acesta a fost ucis Richeman, în 1753, de o scânteie mare cât pumnul, deşi se afla la o oarecare distanţă de paratrăsnetul al cărui cablu de scurgere îl întrerupsese. (n. a.);

După ce contele Sandorf coborâse astfel vreo şaizeci de picioare de la fereastra celulei, simţi un punct de sprijin mai sigur. Era un fel de banchetă, lată de câteva degete, care ieşea afară din zid. cât despre conductorul paratrăsnetului, acesta nu se termina aci, ci cobora mai departe. De fapt – ceea ce fugarul nu avea de unde şti – începând din locul acesta cablul nu mai era fixat, ci, aci aluneca de-a lungul peretelui de stâncă, aci se legăna în hău, aci se lovea de câte un colţ de stâncă povârnit peste prăpastie.

Contele Sandorf se opri ca să mai răsufle. Picioarele i se odihneau acum pe marginea banchetei, continuând însă să se ţină cu mâinile de cablul de fier. Pricepu că ajunsese la temelia donjonului, dar încă nu-şi putea da seama la ce înălţime se afla deasupra văii. „Trebuie să Fie foarte adâncă valea”, se gândi el. într-adevăr, câteva păsări mari, îngrozite, târâte de furtună în lumina orbitoare a fulgerelor, zburau în jurul lui bătând deznădăjduite din aripi, şi, în loc să se înalţe, se afundau tot mai mult în hău, ceea ce însemna că dedesubtul lui se afla o prăpastie îngrozitoare. în clipa aceea auzi un zgomot deasupra lui. La lumina unui fulger, contele Sandorf văzu nelămurit o matahală desprinzându-se de zid. Era Ştefan Bathory, care se strecura afară prin fereastră. Apucase conductorul paratrăsnetului şi îşi dădea drumul, încet, să ajungă până la locul unde Se găsea Mathias Sandorf. Acesta îl aştepta, sprijinindu-se solid cu picioarele de marginea banchetei de piatră. Acolo, Ştefan Bathory va trebui să se oprească şi el, în timp ce prietenul său va continua să coboare. Peste câteva clipe, cei doi erau unul lângă altul, susţinuţi de această banchetă. când bubuiturile tunetului mai încetară, putură să vorbească şi să se audă unul pe altul.

— Şi Ladislau? întrebă contele Sandorf.

— Va fi şi el aci peste un minut.

— Totul e în ordine acolo sus?

— În ordine.

— Bine. Eu îi fac loc lui Ladislau, iar tu, Ştefane, vei aştepta aici până vine şi el. Ne-am înţeles?

În momentul acela, lumina unui fulger uriaş îi învălui pe amândoi. Simţiră cum curentul ce se scurgea prin cablu parcă îi pătrunde până în măduva spinării şi ei crezură că fuseseră trăsniţi.

— Ma… Mathias!… strigă Ştefan Bathory, cuprins de o groază pe care nu şi-o mai putea stăpâni.

— Haide, curaj!… Eu cobor!… Urmează-mă, zise contele Sandorf.

Apucase cablul, pentru a-şi da drumul să alunece până la cârligul următor, unde voia să se oprească, să-şi aştepte tovarăşul. Deodată se auziră nişte strigăte dinspre partea de sus a donjonului. Păreau că vin de la fereastra celulei. Apoi auziră mai lămurit:

— Fugiţi!

Era vocea lui Ladislau Zatmar. După aceea se zări o lumină vie, urmată de o detunătură seacă şi fără ecou. De astă dată nu mai era linia frântă a unui fulger brăzdând bezna, nu mai era lumina fulgerului spintecând văzduhul. Era un foc de armă tras la întâmplare, desigur, de la vreo ferestruică a donjonului. Fie că fusese un simplu semnal al paznicilor, fie că fusese un glonţ tras după fugari, sigur era însă că evadarea fusese descoperită. De fapt, santinela, auzind un zgomot suspect, dăduse alarma, şi cinci sau şase paznici năvăliseră în celulă. Lipsa celor doi arestaţi fu observată numaidecât, iar starea ferestrei dovedea că ei nu putuseră fugi decât pe aici. Atunci dăduse alarma Ladislau Zalhmar, scoţându-şi capul pe fereastra celulei, înainte ca paznicii să-l poată împiedica.

— Nenorocitul! exclamă Ştefan Bathory. Să-l părăsim!… Mathias!… Să-l părăsim…!

Se auzi o a doua împuşcătură. De astă dată, detunătura se confundă cu bubuiturile tunetului.

— Dumnezeu să-l aibă în pazărăspunse contele Sandorf! Dar trebuie să fugim… măcar de-ar fi numai ca să-l răzbunăm!… Vino, Ştefane, vino!

Era chiar timpul. Alte ferestre, de la etajele de jos ale donjonului, se deschiseseră. Alte focuri de armă le luminau. Se auziră zgomote de voci şi strigăte. Oare nu cumva paznicii, urmărindu-i de-a lungul banchetei ce mergea de jur împrejurul donjonului, urmau să taie retragerea fugarilor. Şi nu puteau fi atinşi, oare, de gloanţele trase dintr-o altă parte a donjonului?

— Vino! strigă încă o dată contele Sandorf.

Şi îşi dădu drumul să alunece de-a lungul cablului de fier, urmat numaidecât de Ştefan Bathory.

Atunci cei doi fugari văzură că acest cablu spânzura în golul ce se deschidea dedesubtul lor. Nu mai exista nici un punct de sprijin, nici un cârlig de fixare, ca să te mai odihneşti sau să mai răsufli. Erau părăsiţi în voia acestui cablu care se legăna şi le jupuia mâinile. Coborau strângându-l între genunchi, fără să se mai poată opri, în timp ce gloanţele şuierau trecând pe lângă urechile lor. Timp de un minut alunecară aşa, pe o lungime de mai bine de optzeci de picioare, întrebându-se dacă nu cumva prăpastia în care se prăvăleau era o prăpastie fără fund. începură să audă dedesubtul lor mugetele furioase ale unui puhoi de apă. Pricepură îndată: conductorul paratrăsnetului dădea într-un torent!

Dar, ce puteau să facă! Ar fi voit să urce din nou, căţărându-se pe cablu, dacă ar mai fi avut putere să ajungă până la temelia donjonului. De altfel, dacă era să aleagă între o moarte sau alta, tot mai bună era moartea care îi aştepta în această prăpastie. în acel moment izbucni um bubuit îngrozitor, în mijlocul unei puternice descărcări electrice. Deşi vergeaua paratrăsnetului din vârful donjonului nu fu atinsă direct, totuşi tensiunea curentului fu atât de mare de astă dată, încât la trecerea lui conductorul se roşi ca focul, ca un fir de platină sub descărcarea unei baterii sau a unei pile.

Ştefan Bathory, scoţând un ţipăt de durere, dădu drumul cablului, Mathias Sandorf îl văzu trecând în cădere pe lângă el, aproape atingându-l, şi prăbuşindu-se în gol, cu braţele întinse. Trebui să dea drumul şi el cablului de fier care îi ardea mâinile, şi se prăvăli de la o înălţime de mai bine de patruzeci de picioare în torentul Foibei, în fundul acestei prăpăstii necunoscute, Buco.