III UN POPAS DE DOUĂ ZILE LA DANACO.
De patruzeci şi opt de ore se profila la orizont, spre est, vârful unui munte care, după cum ziceau cei doi căpitani, Valdez şi Parchal, se numea cerro Yapacana. Şi tot ei spuneau că muntele acela ar fi bântuit de spirite, că în fiecare an, în februarie şi în martie, spiritele aprind pe vârful lui un foc mare a cărui lumină se răsfrânge asupra întregului ţinut şi se înalţă până la cer.
În seara de 11 octombrie pirogile ajunseră în locul de unde se puteau desluşi adevăratele dimensiuni ale acestui cerro – lung de patru kilometri, lat de un kilometru şi jumătate, înalt de aproximativ o mie două sute de metri.
Timp de trei zile, de când plecaseră din Carida, pirogile, avantajate de o briză constantă, navigaseră bine, repede şi fără a întâmpina piedici. Trecuseră pe lângă insula Luna şi urcaseră în susul fluviului printre malurile acoperite cu sumedenie de palmieri, având ca singur obstacol un raudal mic numit „curmezişul dracului”. Numai că dracul nu s-a pus de-a curmezişul.
Cerro Yapacana se află pe şesul care se întinde la dreapta fluviului Orinoco şi, după cum arată domnul Chaffanjon, are forma unui sarcofag enorm.
— Atunci, zise Germain Paterne, de ce n-ar conţine nişte deva, myagre, troll, cucufa şi alte spirite provenind din mitologie?
În faţa acestui cerro, pe malul stâng, dincolo de insula Mavilla, se afla reşedinţa comisarului venezuelean, un metis pe nume Manuel Assomption. Locuia acolo cu soţia sa, tot metisă, şi mai mulţi copii – în general, o familie interesantă.
Când pirogile ajunseră în dreptul satului Danaco se şi înnoptase, întârziaseră din cauza unei avarii suferite de Gallinetta. Deşi foarte dibaci, Valdez nu izbutise să împiedice piroga, prinsă într-un vârtej, să se izbească de un colţ de stâncă. În urma ciocnirii, se produsese o spărtură, ce-i drept, nu prea mare, de vreme ce fusese astupată cu câţiva pumni de iarbă uscată. Dar, având în vedere restul călătoriei, se impunea o reparaţie serioasă, care se putea uşor face la Danaco.
Călătorii rămaseră toată noaptea la poalele malului, pe partea dinspre sud a insulei Mavilla, fără ca prezenţa lor să fie semnalată comisarului.
A doua zi, în zori, pirogile traversară micul braţ al fluviului şi acostară la un fel de debarcader destinat încărcării şi descărcării ambarcaţiilor.
Danaco ajunsese un sat, nu mai era un simplu rancho, cum îl denumise călătorul străin în însemnările sale.
Datorită activităţii inteligente a lui Manuel Assomption, aşezarea se mărise în câţiva ani şi tindea încă să prospere. Avusese o idee foarte bună metisul, când îşi părăsise sitio din Guachapana, mai apropiat de San-Fernando, unde îl ajungeau mai uşor supărătoarele rechiziţii ordonate de guvernator. La Danaco era aproape liber să-şi exercite comerţul şi această libertate dădea rezultate excelente.
Din zorii zilei Manuel află de sosirea pirogilor, însoţit de câţiva peoni, dădu fuga să-i primească pe călători.
Aceştia coborâră imediat pe mal. Jean crezu de cuviinţă să-i înmâneze fără întârziere una din scrisorile pe care i le dăduse guvernatorul să le prezinte comisarilor din Orinoco superior.
Manuel Assomption luă scrisoarea, o citi şi spuse cu oarecare mândrie:
— Nu era nevoie de această scrisoare pentru a-i primi bine pe călătorii care fac popas la Danaco. Străinii, şi mai ales francezii, sunt întotdeauna siguri că se vor bucura de o primire bună în satele noastre din Venezuela.
— Vă mulţumim, domnule Manuel, răspunse Jacques Helloch. Dar repararea unei stricăciuni suferite de una dintre pirogi ne va sili poate să fim oaspeţii dumneavoastră timp de patruzeci şi opt de ore…
— Şi opt zile, dacă doriţi, domnule… Danaco îi primeşte oricând cu braţele deschise pe compatrioţii francezului Truchon, căruia plantatorii din Orinoco superior îi datoresc recunoştinţă.
— Ştiam că vom fi primiţi bine, domnule Manuel… zise Jean.
— De unde ştiaţi, tinere prieten…?
— Pentru că la fel de bine l-aţi primit acum cinci ani pe un compatriot de al nostru care a urcat pe Orinoco până la izvoare…
— Domnul Chaffanjon! exclamă comisarul. Da, un explorator curajos, de care mi-amintesc cu plăcere, ca şi de tovarăşul său, domnul Moussot…
— Şi care îşi aminteşte cu nu mai puţină plăcere de dumneata, domnule Manuel, adăugă Jean, şi de serviciile pe care i le-ai făcut după cum scrie în relatarea călătoriei sale.
— Aveţi această relatare?… întrebă Manuel cu multă curiozitate.
— Da, o am, răspunse Jean, şi dacă doriţi am să vă traduc partea care vă priveşte.
— M-aş bucura, răspunse comisarul întinzând mâna călătorilor de pe pirogi.
În relatarea sa domnul Chaffanjon nu numai că avea cuvinte de laudă pentru domnul Manuel Assomption şi gospodăria lui din Danaco, dar pomenea şi de domnul Truchon, datorită căruia francezii erau ţinuţi la mare cinste prin părţile cursului superior al fluviului Orinoco.
Domnul Truchon îşi întemeiase în urmă cu vreo patruzeci de ani o gospodărie în ţinuturile acelea. Până atunci indienii habar nu aveau de exploatarea cauciucului şi numai datorită procedeelor practicate de el această exploatare atât de rentabilă a dus la prosperitatea acelor regiuni îndepărtate. De aici se trăgea popularitatea legitimă a francezilor în toate provinciile în care industria principală o constituia această cultură.
Manuel Assomption avea şaizeci de ani şi părea încă un om în putere. Pielea îi era de culoare închisă, fizionomia inteligentă şi privirea înflăcărată. Ştia să se facă ascultat, fiindcă ştia să poruncească, dar se purta bine cu indienii angajaţi la rancho, dovedindu-se plin de înţelegere şi bunăvoinţă.
Indienii făceau parte dintr-una din cele mai paşnice seminţii din Venezuela, mariquitares, iar satul pe care-l întemeiaseră pe lângă rancho era populat numai de ei.
De îndată ce călătorii primiră invitaţia comisarului de a-i fi oaspeţi, se şi dădu ordin să se înceapă fără întârziere repararea pirogii Gallinetta. Trebuia să fie descărcată, trasă pe plajă şi răsturnată pentru a i se călăfătui fundul. Cu ajutorul muncitorilor pe care comisarul făgădui să-i pună la dispoziţia lui Valdez, această operaţie avea să se sfârşească fără îndoială în două zile.
Se făcuse şapte dimineaţa. Vremea era închisă, norii, foarte sus, fără să ameninţe cu ploaie, temperatura suportabilă, nedepăşind douăzeci şi şapte de grade.
Porniră spre sat, care era ascuns sub bolta deasă a arborilor, la o depărtare de o jumătate de kilometru de malul stâng.
Manuel Assomption, Jacques Helloch şi Jean mergeau pe o cărare lată, bine trasată şi bine întreţinută, urmaţi de sergentul Martial şi Germain Paterne.
În drum comisarul le arăta călătorilor, spre admiraţia lor, bogatele roade ale culturilor din rancho, care se întindeau aproape până la fluviu, manghieri, lămâi, bananieri, arbori de cacao, palmieri din specia macanille – despre care sergentul Martial spunea că li se potriveşte de minune numele. Mai departe se întindeau vaste plantaţii de bananieri în plină producţie, câmpuri de porumb, de manioc, de trestie de zahăr, de tutun. În privinţa cauciucului trebuie să spunem că euphorbiaceele constituiau principala recoltă a domeniului, deopotrivă cu tonkas, arbuşti care dau bobul numit sarrapia.
Domnul Manuel repetă:
— Dacă va mai veni compatriotul dumneavoastră să ne vadă, ce schimbări va găsi la rancho din Danaco, fără să mai vorbim de sat, care a şi ajuns unul dintre cele mai importante din ţinut…
— Mai important decât Esmeralda?… întrebă Jacques Helloch, pomenind numele unuia dintre satele din amonte.
— Desigur, fiindcă târguşorul acela mic a şi fost părăsit, pe când Danaco e în plină dezvoltare. Vă veţi da singuri seama când veţi trece pe lângă Esmeralda. Dealtfel, mariquitares sunt indieni harnici şi iscusiţi, veţi vedea că şi colibele lor sunt mult mai confortabile decât cele ale indienilor mapoyos sau piaroas din Orinoco mijlociu.
— Totuşi, zise Jacques Helloch, am cunoscut la Urbana un domn Mirabal…
— Ştiu… ştiu! răspunse Manuel Assomption. E proprietarul acelui hato din Tigra… Un om inteligent… Am auzit vorbindu-se numai bine despre el… Dar, până la urmă, acel hato nu va ajunge niciodată târguşor, aşa cum va ajunge într-o zi satul nostru Danaco, în care intrăm chiar acum.
Probabil că tot îl invidia puţin comisarul pe domnul Mirabal. „Si de unde venea invidia…?” se întreba pe bună dreptate Jacques Helloch…
Altfel, Manuel Assomption nu spusese decât adevărul în legătură cu satul despre care vorbea cu îndreptăţită mândrie. În perioada aceea Danaco era alcătuit din vreo cincizeci de locuinţe care nu se puteau numi chiar colibe.
Erau ridicate pe un fel de fundament cilindro-conic, dominat de un acoperiş înalt, din foi de palmier, culminând cu un vârf împodobit la bază cu câţiva ciucuri. Fundamentul era împletit din crengi bine îmbinate şi cimentate cu o tencuială de pământ, ale cărei crăpături îi dădeau aspectul unui zid de cărămidă.
Două uşi, în părţi opuse, se deschideau spre interior; în loc de o singură cameră, membrii aceleiaşi familii dispuneau de două, despărţite de o sală comună. Faptul acesta constituia un progres serios în amenajarea colibelor indiene, întrucât evita orice promiscuitate. Un progres la fel de însemnat se remarca şi în privinţa mobilierului; lăzile, masa, taburetele, coşurile, hamacele, deşi rudimentare, dove-deau nevoia de confort.
Străbătând satul, călătorii avură ocazia să-i vadă atât populaţia masculină cât şi cea feminină, fiindcă femeile şi copiii nu o luară la fugă când se apropiară.
Bărbaţii, destul de frumoşi, robuşti, bine făcuţi, poate că dădeau mai puţină „culoare locală” decât pe vremea când nu purtau decât un guayuco prins de cingătoare. Ca şi femeile, dealtfel, care înainte se mulţumeau cu un simplu şorţ a cărui pânză, presărată cu desene din mărgele de sticlă, era agăţata de cordonul de perle de deasupra şoldurilor. Acum veşmintele lor se asemănau cu cele ale metişilor sau ale indienilor civilizaţi, nu mai încălcau legile decenţei. Pe scurt, căpeteniile purtau ceva asemănător cu poncho mexican, iar femeile n-ar fi fost femei dacă n-ar fi avut nenumărate brăţări la mâini şi la picioare.
După ce făcură vreo sută de paşi prin sat, comisarul îi îndrumă spre stânga. Peste două minute se opriră dinaintea principalei locuinţe din Danaco.
Imaginaţi-vă o colibă dublă sau mai degrabă două colibe unite, comunicând între ele, ridicate pe fundamente foarte înalte, cu pereţii străpunşi de ferestre şi uşi. Înconjurate de un gard viu, întărit cu o reţea de nuiele împletite între pari înfipţi în pământ, şi apărate de un gard de uluci, aveau înaintea faţadei o curte de intrare. Pe lături îşi aruncau umbra arbori magnifici, iar de fiecare parte, mai multe şuri în care se păstrau uneltele de lucru sau se închideau vitele constituiau anexele importantei exploatări.
Primirea avu loc în prima cameră a uneia din colibe, unde se afla soţia lui Manuel Assomption, metisă, urmaşa unui indian din Brazilia şi a unei negrese, împreună cu cei doi fii ai săi, voinici şi vioi, în vârstă de douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, care aveau pielea mai deschisă la culoare decât tatăl şi mama lor.
Jacques Helloch şi tovarăşii lui fură primiţi cu multă căldură. Cum toată familia vorbea spaniola, conversaţia se închegă uşor.
— În primul rând, pentru că Gallinetta e în reparaţie patruzeci şi opt de ore, sergentul şi nepotul său vor locui aici, zise domnul Manuel adresându-se soţiei sale. Le vei pregăti o cameră sau două, după cum doresc.
— Două… dacă binevoiţi… răspunse sergentul Martial.
— Două, fie, continuă comisarul, iar dacă domnul Helloch şi prietenul său vor să doarmă la rancho…
— Nu, vă mulţumim, domnule Manuel, zise Germain Paterne. Piroga noastră, Moriche, e în bună stare, nu vrem să vă dăm atâta bătaie de cap; deseară ne întoarcem la bord…
— Cum doriţi, domnilor, răspunse comisarul. Pe noi nu ne stingheriţi, dar ţinem să nu vă deranjăm în nici un fel. Apoi se întoarse către fiii săi: Trebuie să trimitem câţiva dintre cei mai buni peoni ai noştri să ajute echipajele pirogilor…
— Vom lucra şi noi cu ei, răspunse cel mai mare dintre băieţi. Când rosti aceste cuvinte, se înclină respectuos înaintea tatălui şi mamei sale – semn de respect obişnuit în familiile din Venezuela.
După dejun, la care s-a servit din belşug vânat, fructe şi legume, domnul Manuel îi întrebă pe oaspeţi care era scopul călătoriei lor. Până atunci pe Orinoco superior nu trecuseră decât foarte rar negustori, îndreptându-se spre Cassiquiare, în amonte de Danaco. Mai departe nu se făcea nici un comerţ, numai nişte exploratori puteau avea intenţia de a naviga până la izvoarele fluviului.
Comisarul fu deci destul de surprins când Jean îi spuse motivele ce l-au determinat să întreprindă expediţia căreia i se alăturaseră cei doi compatrioţi.
— Aşadar, sunteţi în căutarea tatălui dumneavoastră?… zise el, cuprins de emoţie, ca şi fiii şi soţia sa, dealtfel.
— Da, domnule Manuel, şi sperăm să-i aflăm de urmă la Santa-Juana.
— Dumneata n-ai auzit vorbindu-se de colonelul de Kermor?…îl întrebă Jacques Helloch pe domnul Manuel.
— Aud pentru prima oară acest nume.
— Totuşi, zise Germain Paterne, erai stabilit la Danaco acum doisprezece ani…
— Nu… locuiam încă la sitio Guachapana, dar nu ştim ca sosirea colonelului de Kermor să fi fost semnalată în locul acesta.
— Dar, insistă sergentul Martial, care înţelegea atâta spaniolă ca să poată lua parte la discuţie, între San-Fernando şi Santa-Juana nu există altă cale decât navigarea pe Orinoco…?
— E cea mai uşoară şi cea mai scurtă, răspunse domnul Manuel, şi pe călător îl pândesc mai puţine primejdii decât dacă ar străbate regiunile din interior, cutreierate de bandiţi. Dacă domnul de Kermor s-a dus la izvoarele fluviului, trebuie să fi navigat în amonte, ca şi dumneavoastră.
După cum vorbea, se vedea limpede că Manuel Assomption nu prea ştia ce să spună. Era deci surprinzător că, în cazul în care colonelul de Kermor ajunsese la Santa-Juana, nu lăsase nici o urmă a navigării lui pe Orinoco de la San-Fernando în sus.
— Domnule Manuel, întrebă atunci Jacques Helloch, dumneata ai vizitat misiunea…?
— Nu, n-am fost spre est dincolo de gura râului Cassiquiare.
— Ţi s-a vorbit vreodată de Santa-Juana?
— Da… ca despre o aşezare în plină înflorire, datorită devotamentului conducătorului ei.
— Nu-l cunoşti pe părintele Esperante?
— Ba da… l-am văzut o dată… acum vreo trei ani… Cobora fluviul, pentru treburile misiunii, şi s-a oprit o zi la Danaco.
— Şi ce fel de om e, misionarul acesta?… întrebă sergentul.
Comisarul îl descrise pe părintele Esperante cam în acelaşi fel cu Jorres. Nu încăpea îndoială, desigur, că spaniolul îl întâlnise pe misionar la Caracas, aşa cum spusese.
— Şi, de când a trecut prin Danaco, zise Jean, n-aţi mai avut nici o legătură cu părintele Esperante…?
— De nici un fel, răspunse domnul Manuel. Totuşi, de mai multe ori am aflat de la indienii veniţi din est că Santa-Juana se dezvoltă an de an. Săvârşeşte o faptă frumoasă misionarul acela.
— Da, domnule comisar, zise Jacques Helloch, şi sunt sigur că vom fi bine primiţi de părintele Esperante…
— Fără îndoială, răspunse domnul Manuel, se va purta cu dumneavoastră ca şi cum i-aţi fi compatrioţi. Aşa l-ar fi primit şi pe domnul Chaffanjon, dacă s-ar fi dus până la Santa-Juana…
— Şi, adăugă Jean, s-ar putea să ne pună pe urmele tatălui meu! După-amiază oaspeţii trebuiră să viziteze rancho, câmpurile bine cultivate, plantaţiile bine întreţinute, pădurile unde băieţii lui Manuel se războiau neîncetat cu maimuţele prădalnice, pajiştile unde păşteau turmele.
Era în perioada când se recolta cauciucul – recoltă timpurie în anul acela. De obicei nu începea decât în noiembrie şi ţinea până la sfârşitul lui martie. De aceea, domnul Manuel le spuse:
— Dacă vă interesează, domnilor, vă voi arăta mâine cum se face această recoltă.
— Primim bucuroşi invitaţia, răspunse Germain Paterne, va fi şi în avantajul meu…
— Cu condiţia de a vă scula foarte de dimineaţă, preciză comisarul. Gomeros se apucă de lucru cum se crapă de ziuă.
— N-o să-i facem să aştepte, fiţi sigur, zise Germain Paterne. Îţi convine, Jacques…?
— Voi fi gata la timp, făgădui Jacques Helloch. Dar dumneata, dragă Jean…?
— Nu voi pierde ocazia, răspunse Jean, iar dacă unchiul meu va mai dormi…
— Ai să mă trezeşti, nepoate, ai să mă trezeşti, nu încape vorbă! replică sergentul Martial. De vreme ce am venit în ţara cauciucului, e bine, cel puţin, să ştim cum se face…
— Guma elastică, sergent, guma elastică! exclamă Germain Paterne.
Se întoarseră apoi, după o plimbare care durase toată după-amiaza, din nou la locuinţa comisarului.
Seara, oaspeţii fură poftiţi la cină. Se vorbi mai ales despre călătoria lor, despre întâmplările ce se petrecuseră de când plecaseră din Caicara, despre invazia broaştelor ţestoase şi despre chubasco, furtună care pusese în primejdie pirogile şi viaţa călătorilor.
— Într-adevăr, spuse domnul Manuel, aceste chubascos sunt îngrozitoare, nici Orinoco superior nu e scutit de ele. Cât priveşte însă invazia broaştelor ţestoase, n-avem a ne teme, în regiunea noastră nu sunt plaje potrivite pentru depunerea ouălor, rar când întâlneşti câte o lighioană de aceasta…
— Să nu le vorbim de rău! zise Germain Paterne. Un sancocho de broască ţestoasă, bine gătit, e delicios. Numai cu lighioanele acestea şi cu friptură de maimuţă – cine ar crede – poţi fi sigur că mănânci bine navigând în susul fluviului dumneavoastră!
— Fără îndoială, îl aprobă comisarul. Dar, ca să ne întoarcem la chubasco, fiţi cu mare grijă, domnilor. Sunt la fel de neaşteptate şi la fel de violente în aval ca şi în amonte de San-Fernando; să nu-i daţi prilejul domnului Helloch să vă mai salveze o dată, domnule Jean…
— Bine… bine!… replică sergentul Martial căruia nu-i plăcea deloc acest subiect de conversaţie. Vom fi atenţi la chubascos… vom fi atenţi, domnule comisar!
Atunci interveni Germain Paterne:
— Dar despre tovarăşii noştri de drum nu-i spunem nimic domnului Manuel?… Oare i-am şi uitat…?
— Într-adevăr, zise Jean, minunatul domn Miguel… şi domnul Felipe… şi domnul Varinas…
— Cine sunt domnii aceştia pe care îi numiţi?… întrebă îngrijorat comisarul.
— Trei venezueleni cu care am călătorit împreună de la Ciudad-Bolivar la San-Fernando.
— Călători?… vru să ştie domnul Manuel.
— Şi în acelaşi timp savanţi, zise Germain Paterne.
— Şi ce ştiu aceşti savanţi…?
— Mai bine aţi întreba ce nu ştiu, preciza Jacques Helloch.
— Ei, ce nu ştiu…?
— Nu ştiu dacă fluviul care udă acest rancho al dumneavoastră este sau nu Orinoco…
— Cum, exclamă domnul Manuel, au îndrăzneala să conteste…?
— Unul dintre ei, domnul Felipe, susţine că adevăratul Orinoco e afluentul Atabapo, celălalt, domnul Varinas, că e afluentul Guaviare…
— Ce neruşinare! izbucni comisarul. Auzi la ei… Orinoco să nu fie Orinoco!
Onorabilul domn Manuel Assomption îşi ieşise cu adevărat din fire, iar soţia sa şi cei doi băieţi erau la fel de furioşi. Se simţeau realmente loviţi în amorul propriu, fiindcă nu ţineau la nimic mai mult decât la Orinoco al lor, adică la „Apa mare”, în dialectul tamanaque „Regele fluviilor”!
Trebuiră aşadar să le explice de ce se duseseră domnul Miguel şi colegii lui la San-Fernando, ce investigaţii făceau în momentul acela, urmate fără îndoială de discuţii furtunoase.
— Şi… domnul Miguel acela… ce pretinde?… întrebă comisarul.
— Domnul Miguel, în ceea ce-l priveşte, afirmă că Orinoco e chiar fluviul pe care am venit de la San-Fernando la Danaco, răspunse Germain Paterne.
— Şi care izvorăşte din masivul Parima! spuse aproape strigând comisarul. Prin urmare, domnul Miguel poate să vină să ne vadă, că va fi primit cu prietenie!… Dar ceilalţi doi să nu îndrăznească să poposească la rancho, că-i aruncăm în fluviu şi or să bea destul din apele lui ca să-şi dea seama că au de-a face cu Orinoco.
Era de mai mare hazul să-l auzi pe domnul Manuel vorbind cu atâta înflăcărare şi ameninţând atât de groaznic. Dar, lăsând deoparte exagerările, proprietarul acelui rancho ţinea la fluviul lui şi l-ar fi apărat până la ultima picătură.
Pe la ora zece seara, Jacques Helloch şi tovarăşul lui îşi luară rămas bun de la familia Assomption, spuseră la revedere sergentului Martial şi lui Jean, apoi se întoarseră la pirogă.
Fără să vrea, sau ca urmare a unui fel de presentiment, gândurile lui Jacques Helloch se îndreptară spre Jorres. Nu mai încăpea îndoială că spaniolul îl cunoscuse pe părintele Esperante, că-l întâlnise la Caracas sau în altă parte, de vreme ce îl descrisese la fel cu domnul Manuel. În privinţa aceasta nu putea fi acuzat că inventase întâlnirea cu misionarul pentru a face impresie bună călătorilor de pe pirogi, care se îndreptau spre Santa-Juana.
Totuşi, pe de altă parte, nu se putea trece peste afirmaţia indianului bare, care pretindea că Jorres mai urcase pe Orinoco în sus, cel puţin până la rancho din Carida. În ciuda faptului că spaniolul tăgăduise, indianul nu-şi retrăsese cuvintele. Prin regiunea aceea de sud a Venezuelei nu trec atât de mulţi străini, încât să nu-i poţi recunoaşte. Dacă ar fi fost vorba de un indigen, indianul s-ar fi putut înşela. Dar putea el să se înşele oare în privinţa spaniolului a cărui faţă era atât de uşor de recunoscut?
Iar dacă Jorres fusese pe la Carida, deci şi în satele şi în sitios aflate mai sus sau mai jos, de ce tăgăduia?… Ce motiv avea să se ascundă?… Dacă recunoştea, ce ar fi putut să-i strice, faţă de cei pe care-i însoţea la misiunea Santa-Juana…?
Până la urmă, poate că indianul bare se înşelase. Între cineva care spune: „Te-am văzut aici”, şi altcineva care spune: „Nu puteai să mă vezi, fiindcă n-am fost niciodată aici”, fireşte că cel ce se înşală nu poate fi cel de al doilea…
Şi totuşi, incidentul acesta continua să-l preocupe pe Jacques Helloch, nu pentru că s-ar fi temut de ce i se putea întâmpla lui; dar tot ce privea călătoria fiicei colonelului de Kermor, tot ce putea să întârzie sau să împiedice reuşita îl obseda, îl îngrijora, îl tulbura mai mult decât voia să recunoască.
În noaptea aceea nu-l prinse somnul decât foarte târziu, iar a doua zi Germain Paterne trebui să-l trezească printr-o palmă amicală când începură să se reverse zorile.
