IV ULTIMELE SFATURI DATE DE DOMNUL MANUEL ASSOMPTION.

Oare mai e nevoie să stăruim asupra sentimentelor lui Jacques Helloch din ziua în care Jean deveni Jeanne, din ziua în care fata colonelului de Kermor, după ce fusese salvată din apele fluviului Orinoco, nu se mai putea ascunde sub aparenţa pretinsului nepot al sergentului Martial?

Că natura acestor sentimente nu putea să nu-i fie cunoscută tinerei care, având douăzeci şi doi de ani, izbutise, îmbrăcată în băiat, să nu pară decât de şaptesprezece, e, fireşte, explicabil.

În fond, Germain Paterne, care „nu se pricepea deloc la astfel de lucruri”, dacă e să-l credem pe tovarăşul său, remarcase perfect schimbarea care se produsese inevitabil, în mod treptat, în inima lui Jacques Helloch. Dar dacă i-ar fi spus: „Jacques, tu o iubeşti pe domnişoara Jeanne de Kermor”, fără îndoială că acesta i-ar mai fi răspuns încă: „Sărmane prieten, tu nu te pricepi deloc la astfel de lucruri!”

Germain Paterne abia aştepta ocazia să-şi spună părerea în această privinţă – chiar dacă n-ar fi fost decât să-i reabiliteze prin propria lui persoană pe naturalişti, botanişti şi alţi savanţi în işti care nu sunt chiar atât de străini de sentimentele cele mai gingaşe ale sufletului, cum pretinde lumea!

Sergentul Martial, în ce-l privea, când se gândea la câte se întâmplaseră, taina lui dezvăluită, planul dus de râpă, atâtea precauţii pe care urmările afurisitului de chubasco le nimiciseră, situaţia lui de unchi al lui Jean de Kermor pierdută pentru totdeauna, întrucât nepotul era o nepoată al cărei unchi nici nu era, sergentul Martial, aşadar, în voia căror gânduri se lăsa…?

De fapt, era furios – furios pe el, furios pe toţi. Jean n-ar fi trebuit să cadă în fluviu în timpul vijeliei… El însuşi ar fi trebuit să se arunce în apă pentru a nu-i îngădui altuia să-l salveze… Jacques Helloch n-avea de ce să-i sară în ajutor… Ce-l privea pe el?… Şi, totuşi, bine făcuse, fiindcă fără el… el… nu… ea… ar fi pierit cu siguranţă… Ce-i drept, putea trage nădejde că lucrurile se vor opri aici… Taina fusese păstrată cu grijă… Văzând atitudinea rezervată a salvatorului fetei, sergentului Martial nu i se părea nimic suspect… iar colonelul, când s-or afla amândoi faţă în faţă, n-o să aibă de ce-l învinui…

Bietul sergent Martial!

Dis-de-dimineaţă se pomeni trezit de Jean, pe care domnul Manuel şi băieţii lui îl şi aşteptau în faţa locuinţei.

Aproape în acelaşi timp sosiră şi compatrioţii lor, care debarcaseră mai devreme cu un sfert de oră.

Se salutară. Jacques Helloch le spuse că reparaţiile la Gallinetta înaintau şi că de a doua zi va putea naviga.

Porniră îndată spre câmpuri unde gomeros se şi adunaseră.

De fapt, aceste câmpuri sunt mai degrabă păduri cu arborii dinainte marcaţi, aşa cum se procedează în perioada tăiatului. Dealtfel, nu-i vorba de o tăiere, ci de o incizie în scoarţă, într-un cuvânt, de o „mulgere” cum se spune la arborele de lapte din ţinuturile Australiei.

Domnul Manuel, urmat de oaspeţi, pătrunse în ciudata pădure de cauciuc în clipa când gomeros îşi începeau lucrul.

Cel mai interesat dintre vizitatori, cel mai dornic să vadă cum se face această operaţie, ţinând seama de calitatea lui de botanist, era – nici nu-i de mirare – Germain Paterne. Urmări de aproape munca oamenilor, iar comisarul îi răspunse binevoitor la toate întrebările.

Procedeul era foarte simplu.

În primul rând, fiecare gomero, care avea o sută de arbori pe „estrada” repartizată, se ducea şi le crăpa scoarţa cu o toporişcă foarte ascuţită.

— Numărul inciziilor e limitat?… întrebă Germain Paterne.

— De la patru la douăsprezece, după grosimea arborelui, răspunse domnul Manuel, şi se cere să fie executate cu mare precizie, în aşa fel încât să nu se cresteze scoarţa mai mult decât trebuie.

— Aşadar, zise Germain Paterne, nu-i vorba de o amputare, ci doar de o luare de sânge.

De îndată ce se făcea incizia, seva curgea de-a lungul arborelui, strângându-se într-un vas mic, astfel potrivit încât să nu se piardă nici un strop.

— Şi cât timp curge?… întrebă Germain Paterne.

— Vreo şase, şapte ore, răspunse domnul Manuel.

O parte din dimineaţă Jacques Helloch şi tovarăşii lui se plimbară prin plantaţie, în timp ce gomeros „dădeau cep la arbori” – cum spusese, destul de bine, sergentul Martial. Şapte sute de arbori fură astfel supuşi operaţiei phlebotomice care făgăduia o recoltă bogată de cauciuc.

Nu se întoarseră la locuinţa comisarului decât la prânz, când se aşezară la masă şi mâncară copios, mai ales că le era foame. Cei doi băieţi ai lui Manuel organizaseră o vânătoare în pădurea învecinată, iar vânatul, a cărui pregătire o supraveghease mama lor, era minunat. Ca şi peştii, dealtfel, pe care îi pescuiseră doi peoni cu săgeata, chiar în dimineaţa respectivă, în apropierea malurilor înalte ale fluviului. Ca şi fructele şi legumele din rancho, ca ananasul, de pildă, care dăduse în anul acela fructe din belşug.

Până la urmă, faptul că asistase la începutul recoltării cauciucului, că văzuse făcându-se inciziile se dovedi a fi prea puţin pentru a satisface curiozitatea lui Germain Paterne, de aceea îl rugă pe domnul Manuel să-i spună cum se proceda mai departe.

— Dacă aţi fi rămas mai multe zile la Danaco, răspunse comisarul, aţi fi observat, în primul rând, că în primele ore după incizie guma curge cu oarecare încetineală. Astfel trece o săptămână până se golesc cu totul arborii de sevă.

— Aşadar, abia peste opt zile veţi culege toată guma…

— Nu, domnule Paterne. Deseară, fiecare gomero aduce guma recoltată în cursul zilei de astăzi, apoi o afumă numaidecât, ca să se coaguleze. Întinde lichidul pe o scândură şi-l ţine la fum gros de lemn verde. Atunci se formează primul strat solidificat peste care se suprapun altele, pe măsură ce se înmoaie scândura în sevă. În felul acesta se obţine un fel de turtă de cauciuc, care poate fi vândută, iar operaţia e gata.

— Şi, înainte de a veni aici compatriotul nostru Truchon, întrebă Jacques Helloch, indienii nu se pricepeau deloc la treaba asta…?

— Deloc sau aproape deloc, răspunse comisarul. Nici nu bănuiau măcar valoarea acestui produs. Dealtfel, nimeni nu putea să prevadă importanţa comercială şi industrială pe care avea s-o capete în viitor. Francezul Truchon a fost acela care, după ce s-a stabilit întâi la San-Fernando, apoi la Esmeralda, le-a arătat indienilor cum se face această exploatare, cea mai însemnată, poate, din această parte a Americii.

— Atunci, trăiască domnul Truchon, trăiască ţara în care s-a născut! exclamă sau mai degrabă fredona Germain Paterne.

Şi băură entuziaşti întâi în sănătatea domnului Truchon, apoi a Franţei.

După-amiază, în urma unei sieste de câteva ore, comisarul le propuse oaspeţilor să meargă în port unde se lucra la repararea pirogii. Voia să vadă cu ochii lui cum se muncea.

Coborâră toţi către mal, străbătând câmpurile din rancho şi ascultându-l pe domnul Manuel care le vorbea cu legitimă mândrie de proprietatea sa.

Când ajunseră în port, Gallinetta, complet reparată, urma să fie relansată la apă. alături de Moriche care se legăna la capătul parâmei.

Valdez şi Parchal, ajutaţi de echipaje şi de peoni, făcuseră o treabă bună. Comisarul era foarte mulţumit; dealtfel, amândouă pirogile i se părură că îndeplinesc perfect toate condiţiile pentru a parcurge restul drumului.

Nu mai rămânea decât să fie târâtă Gallinetta pe nisip şi, după ce se va afla pe apă, să se pună la loc ruful, să se monteze catargul şi să se îmbarce lucrurile. Jean şi sergentul Martial puteau să se instaleze la bord chiar în seara aceea, iar a doua zi, în revărsatul zorilor, să pornească la drum.

În momentul acela soarele apunea dincolo de aburii purpurii care vesteau briza dinspre vest – împrejurare de care puteau să profite.

În timp ce marinarii şi peonii se pregăteau să lanseze Gallinetta la apă, domnul Manuel Assomption, fiii lui şi călătorii se plimbau de-a lungul plajei.

Dintre uriaşii care puseseră mâna să urnească piroga, comisarului îi atrase atenţia Jorres, deosebit ca înfăţişare de tovarăşii săi.

— Cine-i omul acesta?… întrebă el.

— Un luntraş de pe Gallinetta, răspunse Jacques Helloch.

— Nu-i indian…

— Nu, e spaniol.

— De unde l-aţi luat?

— De la San-Fernando.

— Şi practică meseria de marinar pe Orinoco…?

— De obicei nu, dar ne lipsea un om şi spaniolul, care avea de gând să se ducă la Santa-Juana, i-a cerut căpitanului Valdez să-l angajeze.

Jorres băgase de seamă că se vorbea de el şi, în timp ce-şi vedea de treabă, trăgea cu urechea.

Jacques Helloch îi puse comisarului o întrebare care îi trecuse atunci prin minte:

— Îl cunoşti pe acest om…?

— Nu, răspunse domnul Manuel. A mai fost pe Orinoco superior…?

— Indianul bare pretinde că l-a mai întâlnit la Carida, deşi Jorres zice că n-a fost niciodată acolo.

— E prima oară când îl văd, spuse comisarul, mi-a atras atenţia doar fiindcă e cu neputinţă să-l confunzi cu un indian.

— Ziceaţi că merge la Santa-Juana?

— Dorinţa lui ar fi, se pare, să intre în serviciul misiunii, întrucât şi-a făcut noviciatul înainte de a cutreiera lumea ca marinar. După câte spune, l-ar cunoaşte pe părintele Esperante pe care l-ar fi văzut la Caracas acum vreo doisprezece ani. ceea ce ar fi posibil, fiindcă ni l-a descris pe misionar întocmai ca dumneata.

— Până la urmă, zise domnul Manuel, n-are nici o importanţă, dacă e un luntraş priceput. Numai că, prin părţile acestea, e bine să te fereşti de aventurierii care vin de nu se ştie unde… şi se duc nu se ştie unde… poate.

— E un sfat de care voi ţine seama, domnule Manuel, răspunse Jacques Helloch. Am să-l supraveghez pe spaniol neîncetat.

Să fi auzit Jorres ce vorbiseră?… În orice caz, nu lăsă să se vadă, deşi de mai multe ori i se aprinseseră ochii şi nu reuşise să-şi ascundă teama care-i lucea în privirile arzătoare. După aceea, deşi nu mai discutară despre el, când comisarul şi călătorii se apropiară de Gallinetta, care plutea alături de Moriche, continuă să tragă cu urechea, prefăcându-se indiferent. În momentul acela vorbeau de faptul că se cere să ai pirogile în foarte bună stare pentru a naviga împotriva curentului, care e puternic în partea superioară a fluviului – şi domnul Manuel insista asupra acestui subiect.

— Veţi mai da încă de raudals, spuse el, mai scurte, mai puţin anevoioase, fără îndoială, decât cele de la Apure şi Maipure, totuşi greu de trecut. S-ar putea să fie nevoie ca pirogile să fie târâte peste stânci, ceea ce ar fi destul să le facă de nefolosit, dacă nu sunt extrem de solide. Văd că la piroga sergentului Martial s-a lucrat cu nădejde. Dar, mă întreb, n-ar trebui cercetată şi a dumneavoastră, domnule Helloch…?

— Fiţi fără grijă, domnule Manuel, că am dat dispoziţii. Parchal s-a încredinţat că Moriche are fundul solid. Putem spera deci că pirogile noastre vor ieşi nevătămate din raudals, după cum vor face faţă violentelor chubascos – de vreme ce spuneţi că în amonte nu sunt mai puţin îngrozitoare decât în aval…

Acesta-i adevărul, răspunse comisarul. Fără prudenţă şi cu luntraşi care nu cunosc fluviul, nu poţi scăpa de aceste primejdii. Dealtfel, nu sunt cele mai de temut…

— Dar care sunt?… întrebă sergentul Martial oarecum îngrijorat.

— Primejdiile legate de prezenţa indienilor de-a lungul acestor maluri…

— Domnule Manuel, zise atunci Jean, n-aţi vrea să ne vorbiţi despre guaharibos…?

— Nu, copile dragă, răspunse comisarul zâmbind, fiindcă indienii aceştia nu fac nici un rău. Ştiu că înainte erau socotiţi primejdioşi. Mai precis, în l879, pe vremea când trebuie să fi urcat colonelul de Kermor către izvoarele fluviului Orinoco, li se punea în cârcă distrugerea mai multor sate şi masacrarea populaţiei…

— Tatăl meu a trebuit poate să se apere împotriva atacurilor acestor guaharibos, izbucni Jean, şi a căzut poate în mâinile lor…?

— Nu… nu! se grăbi să răspundă Jacques Helloch. Niciodată, desigur, domnul Manuel n-a auzit…

— Niciodată, domnule Helloch, niciodată, copile dragă, şi, vă repet, tatăl dumneavoastră n-a putut fi victima acestor triburi de indieni, fiindcă de cincisprezece ani nu mai au o reputaţie atât de proastă…

— Aţi avut legături cu ei, domnule Manuel?… întrebă Germain Paterne.

— Da… de mai multe ori, şi m-am încredinţat că domnul Chaffanjon n-a spus decât adevărul, la întoarcerea lui, când mi i-a descris pe aceşti indieni ca pe nişte fiinţe destul de nenorocite, mici de stat, plăpânzi, foarte sfioşi şi foarte fricoşi, pe scurt, neprimejdioşi. Aşadar, n-am să vă spun: „Feriţi-vă de guaharibos”, ci: „Feriţi-vă de aventurierii de orice neam care bat savanele… Temeţi-vă de bandiţii în stare de orice crimă, pe care guvernul ar trebui să-i alunge din aceste ţinuturi, punând armata pe urmele lor!”

— Mă întreb, zise Germain Paterne, primejdia aceasta care-i ameninţă pe călători nu e la fel de mare pentru ranchos şi proprietarii lor?

— Bineînţeles, domnule Paterne. De aceea aici, la Danaco, fiii mei, peonii şi cu mine suntem cu ochii în patru. Dacă bandiţii s-ar apropia de rancho, am fi înştiinţaţi, nu ne-ar lua prin surprindere, i-am întâmpina cu focuri de puşcă şi i-am face să le piară pofta de a se mai întoarce. Dealtfel, ei ştiu că la Danaco mariquitares sunt neînfricaţi şi nu se încumetă să ne atace. Călătorii care navighează pe fluviu însă, mai ales în amonte de Cassiquiare, trebuie să fie tot timpul extrem de atenţi, fiindcă de pe mal îi pândeşte primejdia.

— Într-adevăr, răspunse Jacques Helloch, am şi fost preveniţi că ţinuturile acestea sunt bântuite de o bandă numeroasă de quivas…

— Din nefericire! răspunse comisarul.

— Se spune chiar că şeful bandei ar fi un ocnaş evadat…

— Da… un om înfricoşător!

— E a nu ştiu câta oară, interveni sergentul Martial, că auzim vorbindu-se de ocnaşul acesta care, zice-se, a evadat din temniţa de la Cayenne…

— De la Cayenne… e adevărat.

— Atunci e un francez?… întrebă Jacques Helloch.

— Nu… un spaniol care a fost condamnat în Franţa, zise domnul Manuel.

— Şi cum se numeşte…?

— Alfaniz…

— Alfaniz?… Poate şi-a luat un nume fals?… presupuse Germain Paterne.

— Se pare că e numele lui adevărat.

Dacă Jacques Helloch s-ar fi uitat la Jorres în clipa aceea, ar fi surprins pe faţa lui o tresărire pe care nu şi-o putuse stăpâni. Spaniolul mergea de-a lungul malului, cu paşi mici, pentru a se apropia de grup şi a asculta ce se vorbeşte, culegând în acelaşi timp diferite obiecte risipite pe nisip.

Dar Jacques Helloch tocmai se întorsese, auzind deodată o exclamaţie.

— Alfaniz?… izbucnise sergentul Martial adresându-se comisarului. Alfaniz aţi zis…?

— Da… Alfaniz…

— Ei bine… aveţi dreptate… Nu-i vorba de un nume fals. E chiar numele ticălosului…

— Îl cunoaşteţi pe acest Alfaniz?… întrebă imediat Jacques Helloch, foarte mirat de ceea ce spusese sergentul.

— Cum să nu-l cunosc!… Vorbeşte, Jean, povesteşte cum se face că îl cunoaştem! Eu m-aş încurca în limba spaniolă şi domnul Manuel n-ar înţelege nimic.

Jean povesti atunci întâmplarea pe care o ştia de la sergentul Martial – întâmplare pe care bătrânul ostaş i-o repetase de mai multe ori în casa lor din Chantenay, când şedeau de vorbă despre colonelul de Kermor.

În l87l24, cu puţin înainte de sfârşitul războiului acela dezastruos, pe când colonelul era la comanda unui regiment de infanterie, intervenise ca martor într-un dublu proces de furt şi trădare.

Hoţul nu era altul decât spaniolul Alfaniz. Trădătorul, acţionând în serviciul prusacilor, făcând spionaj în favoarea lor, comitea furturi în înţelegere cu un nenorocit de soldat de intendenţă, care nu scăpă de pedeapsă decât sinucigându-se.

Când s-au descoperit uneltirile lui Alfaniz, acesta a apucat să fugă şi n-a fost chip să se pună mâna pe el. Într-o împrejurare cu totul întâmplătoare a fost arestat peste doi ani, în l873, cu vreo şase luni înainte de dispariţia domnului de Kermor.

Judecat la curtea cu juri din Loire-Inferieure, demascat prin depoziţiile colonelului, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. În urma acestui proces, Alfaniz a prins o ură teribilă pe colonelul de Kermor – ură care se manifesta prin ameninţări înfricoşătoare, în nădejdea că se vor putea odată transforma în fapte de răzbunare.

Spaniolul a fost trimis la temniţa din Cayenne, de unde a evadat la începutul anului l892, după nouăsprezece ani, împreună cu alţi doi ocnaşi. Cum pe vremea condamnării avea douăzeci şi trei de ani, acum trebuie să fi fost în vârstă de patruzeci şi doi de ani. Considerându-l un răufăcător foarte periculos, administraţia franceză şi-a mobilizat agenţii ca să-i dea de urmă. A fost însă în zadar. Alfaniz a izbutit să fugă din Guyana, iar în ţinuturile acelea întinse, abia populate, prin imensele llanos din Venezuela, cum să afli pe unde a apucat-o…?

Pe scurt, tot ce a aflat administraţia – fapt de care poliţia venezueleană nu se îndoia câtuşi de puţin – era că ocnaşul devenise şeful bandei de quivas care, alungată din Columbia, trecuse pe malul drept al fluviului Orinoco. Rămaşi fără conducător, după moartea lui Meta Sarrapia, indienii aceştia, cei mai de temut dintre toţi indigenii, s-au supus ordinelor Iui Alfaniz. De fapt, acestei bande trebuia să i se atribuie jafurile şi masacrele cărora le-au căzut victimă, de un an de zile, provinciile din sud ale republicii.

Aşa a vrut soarta, ca Alfaniz să străbată tocmai ţinuturile în care Jeanne de Kermor şi sergentul Martial veneau să-l caute pe colonel. Nu încape îndoială că ocnaşul ar fi fost fără milă dacă i-ar fi căzut în mână acuzatorul lui.

Teama aceasta, pe lângă atâtea altele, o făcură pe tânără să nu-şi poată ţine lacrimile la gândul că ticălosul întemniţat la Cayenne, care îl ura de moarte pe tatăl ei, evadase…

Dar Jacques Helloch şi domnul Manuel o îmbărbătară. Cum putea să creadă că Alfaniz ar fi descoperit locul unde se retrăsese colonelul de Kermor – când nici o anchetă nu scosese la iveală aşa ceva?… Nu!… N-avea nici un motiv să se teamă că tatăl ei căzuse în mâinile lui…

În orice caz, era bine să se grăbească, să-şi continue cercetările, să nu admită nici o întârziere, să nu dea înapoi în faţa nici unui obstacol.

Dealtfel, totul avea să fie gata de plecare. Echipajul lui Valdez – inclusiv Jorres – reîncărcau Gallinetta care a doua zi putea să şi pornească la drum.

Domnul Manuel îi conduse din nou la locuinţa sa, pentru a petrece ultima seară împreună, pe oaspeţi, care-i erau foarte recunoscători de buna primire ce le-o făcuse la Danaco.

După cină, conversaţia se încinse şi mai tare. Fiecare asculta cu atenţie recomandările insistente ale comisarului – mai ales în ceea ce privea măsurile de pază ce trebuiau luate la bordul pirogilor.

În sfârşit, la plecare, familia Assomption îi însoţi pe călători până în port.

Acolo îşi luară rămas bun, îşi strânseră pentru ultima oară mâna, îşi făgăduiră să se revadă la întoarcere, iar domnul Manuel nu uită să spună:

— Încă ceva, domnule Helloch şi domnule Paterne, când îi veţi reîntâlni pe tovarăşii dumneavoastră pe drum pe care i-aţi lăsat la San-Fernando, transmiteţi omagiile mele domnului Miguel! Iar celor doi prieteni ai săi toate blestemele mele. Trăiască Orinoco! Bineînţeles, singurul… cel adevărat… cel care trece pe la Danaco şi scaldă malurile domeniului meu!