V BOI ŞI GIMNOŢI.

Navigarea pe cursul superior al fluviului a fost reluată. Călătorii sunt tot atât de încredinţaţi, ca şi înainte, că vor încheia cu succes călătoria lor. Se grăbesc să ajungă la misiunea Santa-Juana şi, dea cerul ca părintele Esperante să-i pună pe calea cea bună, ca informaţii mai precise să-i ajute în sfârşit să-şi atingă ţelul. De ar izbuti de asemenea să evite o întâlnire cu banda lui Alfaniz, care ar putea să zădărnicească expediţia!

În dimineaţa aceea, înainte de plecare, Jeanne de Kermor îi spusese lui Jacques Helloch într-un moment când se găseau singuri:

— Domnule Helloch, nu numai că mi-aţi salvat viaţa, dar aţi ţinut să vă uniţi forţele cu ale mele… Îmi simt inima plină de recunoştinţă… Nu ştiu cum voi putea vreodată să vă răsplătesc pentru…

— Să nu vorbim de recunoştinţă, domnişoară, răspunse Jacques Helloch. Între compatrioţi asemenea servicii sunt datorii, şi aceste datorii nimic nu mă va împiedica să le împlinesc până la capăt!

— Din nou ne vor ameninţa poate mari primejdii, domnule Jacques…

— Nu… sper că nu! Dealtfel, ar fi un motiv în plus ca să nu o părăsesc pe domnişoara de Kermor… Eu… să vă părăsesc… fiindcă, adăugă uitându-se la fată, care plecase ochii, desigur aceasta aveaţi de gând să-mi spuneţi…

— Domnule Jacques… da… voiam… trebuia… Nu pot să abuzez de generozitatea dumneavoastră… Am plecat singură în călătoria aceasta lungă… Providenţa v-a scos în calea mea, şi-i mulţumesc din toată inima… Dar…

— Dar vă aşteaptă piroga, domnişoară, cum mă aşteaptă şi pe mine a mea, şi amândouă vor merge spre aceeaşi ţintă… Când am luat această hotărâre ştiam la ce mă angajez, şi ceea ce m-am hotărât să fac, voi face… Dacă, pentru a vă lăsa să continuaţi singură drumul, n-aveţi alt motiv decât primejdiile de care vorbeaţi…

— Domnule Jacques, răspunse cu însufleţire domnişoara de Kermor, ce alte motive aş putea să am…?

— Ei bine… Jean… dragul meu Jean… cum trebuie să vă numesc… să nu mai vorbim de despărţire… Acum, la drum!

Inima îi bătuse tare când rostise „dragul meu Jean”, în timp ce ajungeau la Gallinetta! Iar prietenul său, de care se apropie apoi, spuse zâmbind:

— Pariez că domnişoara de Kermor ţi-a mulţumit pentru ce-ai făcut pentru ea şi ţi-a cerut să renunţi de acum încolo…

— Dar am refuzat!… izbucni Jacques Helloch. N-am s-o părăsesc niciodată…!

— Chiar aşa! rosti simplu Germain Paterne, bătându-şi compatriotul pe umăr.

Că în această ultimă parte a drumului călătorii de pe cele două pirogi puteau să treacă prin împrejurări grele era posibil, era probabil. Totuşi n-aveau dreptul să se plângă. Briza de vest se menţinea şi ambarcaţiile urcau repede împotriva curentului, cu ajutorul pânzelor.

În ziua aceea, după ce au trecut pe lângă mai multe insule ai căror arbori se plecau în bătaia vântului, au ajuns spre seară la insula Bayanon, aflată la un cot al fluviului. Având hrană destulă, datorită generozităţii domnului Manuel Assomption şi fiilor săi, nu trebuiau să se apuce de vânat. De aceea, cum noaptea era senină, magnific luminată de razele lunii, Parchal şi Valdez propuseră să nu facă popas decât a doua zi.

— Dacă albia fluviului nu-i presărată cu recife şi stânci, zise Jacques Helloch, şi dacă nu vă e teamă că o să fiţi aruncaţi pe cine ştie ce piatră…

— Nu, răspunse căpitanul Valdez, şi trebuie să profităm de timpul acesta frumos pentru a ajunge cât mai sus, în amonte. Rar când sunt condiţii atât de favorabile în perioada aceasta.

Propunerea era înţeleaptă; o acceptară şi pirogile nu mai legară parâmele la mal.

Noaptea trecu fără nici un incident, deşi lăţimea fluviului, care nu era decât de trei sute cincizeci de metri, se micşora uneori foarte mult datorită şiragului de insule, aşa cum se dovedi mai ales la gura râului Guanami, un afluent de pe malul drept.

Dimineaţa Gallinetta şi Moriche se găseau în dreptul insulei Temblador, unde domnul Chaffanjon intrase în legătură cu un negru inteligent şi săritor pe care-l chema Ricardo. Dar negrul acesta, care deţinea pe atunci funcţia de comisar pentru Cunucunuma şi Cassiquiare, doi afluenţi importanţi de pe malul drept şi cel stâng, nu mai locuia acum acolo. După relatările călătorului francez, era un om foarte iscusit, extrem de sobru şi deosebit de energic, pe cale să izbutească în treburile pe care le începuse. Fără îndoială că, odată ce făcuse avere, îşi întemeiase un alt rancho în ţinuturile de nord ale savanei.

Probabil că cei de pe pirogi se aşteptau să-l întâlnească în insula Temblador, fiindcă Jean le povestise cele aflate despre el în ghidul lui atât de bine informat.

— Îmi pare rău că Ricardo acela nu mai e aici, zise Jacques Helloch. Poate că ne-ar fi putut spune dacă Alfaniz a fost văzut prin împrejurimile fluviului.

Apoi se întoarse către spaniol:

— Jorres, cât ai poposit la San-Fernando, ai auzit vorbindu-se de evadaţii de la Cayenne şi de banda de indieni care li s-a alăturat…?

— Da, domnule Helloch, răspunse spaniolul.

S-a semnalat prezenţa lor în provinciile din Orinoco superior…?

— Nu ştiu… Era vorba de o ceată de indieni quivas…

— Exact, Jorres, şi Alfaniz, un ocnaş, le-a devenit şef.

— E prima oară când aud acest nume, zise spaniolul. În orice caz, n-avem a ne teme că îi vom întâlni pe quivas, fiindcă, după cum se vorbea, aceştia încearcă să se reîntoarcă pe teritoriul Columbiei, de unde au fost izgoniţi şi, dacă e aşa, nu pot fi prin părţile acestea ale fluviului!

Oare Jorres era bine informat, de spunea că ceata de quivas se îndrepta către llanos din Columbia şi că nu avea să mai treacă prin nord? Tot ce-i posibil. În orice caz, călătorii îşi aminteau de sfaturile date de domnul Manuel şi erau cu ochii în patru.

Ziua trecu fără nici un incident. Pirogile continuau să navigheze repede, în cele mai bune condiţii. Treceau din insulă în insulă, nu părăseau bine una, că dădeau de alta.

Seara legară parâmele la capul insulei Caricha.

Vântul slăbise, aşa că era preferabil să rămână pe loc decât să se folosească de palancas prin întuneric.

În timpul unei mici plimbări pe malul insulei, Jacques Helloch şi sergentul Martial doborâră un leneş căţărat între ramurile unui cecropia, ale cărui frunze constituie hrana obişnuită a acestui animal. Apoi, la întoarcere, în dreptul gurii râului Caricha, unde prindeau peşte pe cont propriu o pereche de sarigi, din familia chironectelor, vânătorii îi ochiră pe amândoi deodată, ceea ce fu mai curând o dovadă de îndemânare decât o necesitate. De fapt, hrănindu-se numai cu peşti, aceşti sarigi au carnea tare şi uleioasă, aşa că indienii nu o mănâncă. Nu pot înlocui deci maimuţele care sunt într-adevăr delicioase – chiar şi pentru stomacul unui european.

În schimb chironectele se bucurară de aprecierea lui Germain Paterne, care se apucă, împreună cu Parchal, să le prepare pielea pentru a o conserva.

Leneşii, animale fructivore, fură însă puşi la copt într-o groapă umplută cu pietre fierbinţi, unde aveau să rămână toată noaptea.

Călătorii îşi spuneau că or să guste şi ei a doua zi dimineaţă, la masă, din felul acela de mâncare, iar dacă li se va părea carnea prea afumată şi nu le va plăcea, vor găsi amatori printre marinarii de pe cele două pirogi. Dealtfel, indienii nu erau deloc mofturoşi; chiar în seara aceea, unul dintre ei adusese câteva zeci de viermi de pământ groşi, râme lungi de câte un picior, pe care îi puseseră la fiert cu ierburi şi îi mâncaseră cu mare încântare.

Se înţelege că Germain Paterne, conform regulii pe care şi-o impusese de a experimenta totul el însuşi, a vrut să guste din mâncarea aceea pescărească din Venezuela. Dar scârba a învins curiozitatea ştiinţifică şi experienţa n-a fost făcută decât cu vârful buzelor.

— Te credeam mai devotat ştiinţei! zise Jacques Helloch, făcând haz de dezgustul dovedit, care nu se împăca deloc cu instinctele lui de naturalist.

— Ce vrei, Jacques, şi puterea de sacrificiu a unui naturalist are limite! răspunse Germain Paterne încereînd să-şi ascundă o ultimă răzvrătire a stomacului.

A doua zi plecară degrabă ca să profite de briza de dimineaţă, destul de puternică pentru a umfla pânzele. Din locul acela începea să se zărească pe deasupra pădurilor un lanţ de munţi înalţi, care se întindea pe malul drept până la orizont. Erau munţii Duido, una dintre cele mai importante catene din regiunea aceea; călătorii se aflau încă la o distanţă de câteva zile de ei.

Peste douăzeci şi patru de ore, după o zi obositoare, cu briza intermitentă, cu averse puternice şi înseninări scurte, Valdez şi Parchal traseră pirogile pentru înnoptat la Piedra Pintada.

Să nu se confunde această Piatră pictată cu aceea pe care călătorii o întâlniseră în amonte de San-Fernando. Se numea aşa, fiindcă stâncile de pe malul stâng aveau gravate pe ele figurine şi alte semne hieroglifice. Datorită scăderii apelor, care se făcea acum simţită, se vedeau semnele de la baza stâncilor şi Germain Paterne putu să le examineze în voie.

Dealtfel, le examinase şi domnul Chaffanjon, după cum scrie în relatarea călătoriei sale.

Dar trebuie să menţionăm că această parte a fluviului Orinoco fusese străbătută de el în a doua parte a lunii noiembrie, pe când Jacques Helloch şi tovarăşii lui treceau pe acolo în a doua parte a lunii octombrie. Şi în răstimp de o lună condiţiile climaterice se schimbă destul de serios într-o regiune unde sezonul uscat vine, ca să spunem aşa, brusc după sezonul ploios.

Etiajul fluviului era deci puţin mai mare decât avea să fie peste câteva săptămâni şi împrejurarea aceasta facilita navigarea celor două pirogi, fiindcă cele mai grele piedici se datorau lipsei de apă.

În seara aceea se opriră la gura râului Cunucunuma, unul dintre principalii afluenţi de pe malul drept. Germain Paterne nu crezu de cuviinţă să-i ia apărarea cum i-o luase afluentului Ventuari. Ar fi putut să o facă însă cu aceeaşi îndreptăţire.

— La ce bun! se mulţumi să spună. Dacă domnii Varinas şi Felipe nu sunt de faţă, discuţia ar lâncezi.

Poate că în alte împrejurări Jacques Helloch, ţinând seama de misiunea încredinţată, ar fi urmat exemplul compatriotului său care străbătuse mai înainte Orinoco superior. Poate că s-ar fi îmbarcat în curiare cu Parchal şi un om din echipajul pirogii Moriche. Poate că, la fel ca domnul Chaffanjon, ar fi explorat Cunucunuma timp de cinci, şase zile, străbătând ţinuturile locuite de mariquitares. Poate că, în sfârşit, ar fi reînnodat legăturile cu acel căpitan general, cu şiretul Aramare şi cu familia lui, pe care îi vizitase şi îi fotografiase călătorul francez…

Dar – trebuie s-o spunem – directivele ministrului rămâneau în urma noului obiectiv care-l determina pe Jacques Helloch să se ducă până la Santa-Juana. Se grăbea să ajungă acolo, ar fi avut remuşcări dacă din pricina sa Jeanne de Kermor ar fi întârziat să-şi îndeplinească datoria filială.

Uneori Germain Paterne – nu fiindcă i-ar fi adus vreo vină, dar pentru a-şi linişti propria-i conştiinţă – îi mai amintea de misiunea pe care o cam neglijaseră.

— Bine… bine! răspundea Jacques Helloch. Ce n-am făcut la dus o să facem la întors…

— Când…?

— Când ne vom întoarce, ce naiba!… Ori îţi închipui că nu ne vom mai întoarce…

— Eu?… Habar n-am!… Cine ştie unde ne ducem?… Cine ştie ce se va întâmpla acolo?… Să presupunem că nu-l vom găsi pe colonelul de Kermor…

— Ei bine, Germain, atunci va fi momentul să ne gândim la întoarcere, la coborârea în josul fluviului.

— Împreună cu domnişoara de Kermor…?

— Fără îndoială.

— Dar dacă cercetările noastre dau rezultate… dacă îl găsim pe colonel… alături de care, probabil, fiica sa va voi să rămână, te vei hotărî să te întorci?

— Să mă întorc?… zise Jacques Helloch pe un ton din care se vedea că întrebarea îi displăcea.

— Să te întorci singur… cu mine, bineînţeles…

— Desigur… Germain…

— Nu cred deloc în acest „desigur” al tău, Jacques!

— Eşti nebun!

— Să zicem… dar tu… tu eşti îndrăgostit – ceea ce e un alt fel de nebunie, tot atât de incurabilă.

— Iar începi?… Vorbeşti de nişte lucruri…

— La care nu mă pricep nici un pic… de acord!… Ascultă, Jacques… fie vorba între noi… nu mă pricep, dar de văzut văd limpede… şi nu ştiu de ce încerci să ascunzi un sentiment care nu are nici o legătură cu misiunea ta ştiinţifică… şi pe care-l găsesc, dealtfel, foarte firesc!

— Ei bine, da, prietene! răspunse Jacques Helloch cu vocea sugrumată de emoţie, da… o iubesc pe fata aceasta atât de curajoasă. E oare de mirare că simpatia pe care mi-o inspira a devenit… Da!… O iubesc!… N-am s-o părăsesc!… Ce se va întâmpla cu acest sentiment care m-a copleşit, nu ştiu… Cum se va sfârşi totul…?

— Bine! răspunse Germain Paterne.

Şi crezu de cuviinţă să nu mai adauge nimic pe lângă acest cuvânt, poate prea afirmativ, dar care atrase după sine cea mai călduroasă strângere de mână de care s-a bucurat vreodată din partea tovarăşului său.

Din toate aceste încurcături reieşi că, de vreme ce cursul afluentului Cunucunuma n-a fost explorat, nu era sigur că urma să fie la întoarcerea pirogilor. Şi totuşi merita, fiindcă udă un ţinut bogat şi pitoresc. Iar lăţimea sa, la vărsarea în fluviu, e de nu mai puţin de două sute de metri.

Aşadar, a doua zi Gallinetta şi Moriche porniră la drum, şi ceea ce nu se făcu pentru Cunucunuma nu se făcu cu atât mai mult pentru Cassiquiare, a cărui confluenţă fu depăşită în cursul dimineţii.

Şi era vorba, totuşi, de unul dintre cei mai importanţi afluenţi ai fluviului. Apele sale, pe care şi le varsă printr-o scobitură a malului stâng, vin din versantele bazinului Amazonului. Von Humboldt a confirmat, şi înaintea lui exploratorul Solano s-a încredinţat că între cele două bazine există o legătură prin rio Negro, apoi prin Cassiquiare.

Dealtfel, pe la l725, căpitanul portughez Moraes, continuând să navigheze pe rio Negro până mai jos de San-Gabriel, la confluenţa cu Guairia, apoi pe Guairia până la San-Carlos, a coborât de acolo pe Cassiquiare şi a ajuns în Orinoco, după ce a străbătut regiunea venezuelo-braziliană.

Hotărât lucru, Cassiquiare merita să fie cercetat de un explorator, deşi lăţimea lui nu depăşeşte în acel loc patruzeci de metri. Totuşi pirogile îşi continuară drumul în amonte.

În această parte a fluviului malul drept e foarte accidentat, în afară de catena Duido, care se profilează la orizont, acoperită de păduri de nepătruns, cerros Guaraco formează un taluz natural care permite privirii să se întindă până departe pe suprafaţa vastelor llanos din stânga, brăzdată de cursul capricios şi variat al râului Cassiquiare.

Pirogile înaintau aşadar cu ajutorul unei brize slabe, învingând uneori cu greu forţa curentului, când, cu puţin înainte de amiază, Jean observă un nor foarte jos şi foarte dens care se târa pe deasupra savanei.

Parchal şi Valdez cercetară acest nor ale cărui volute grele şi opace înaintau apropiindu-se încet de malul drept.

Jorres, în picioare, la prova pirogii Gallinetta, îşi plimba privirile în direcţia aceea, căutând să-şi dea seama de cauzele fenomenului.

— E un nor de praf, spuse Valdez. Parchal îi împărtăşi părerea.

— Cine poate să ridice atâta praf? întrebă sergentul Martial.

— Nişte trupe în marş, fără îndoială… răspunse Parchal.

— Atunci trebuie să fie foarte numeroase… remarcă Germain Paterne.

— Foarte numeroase, într-adevăr! replică Valdez.

Norul, care ajunsese la două sute de metri depărtare de mal, înainta repede. Uneori se destrăma şi se vedea parcă mişcându-se o mulţime roşietică.

— Oare nu-i ceata de quivas…?! exclamă Jacques Helloch.

— Atunci, zise Parchal, să fim prevăzători şi să îndreptăm pirogile spre malul celălalt.

— Da, răspunse Valdez, să fim prevăzători, să nu întârziem o clipă.

Dădură ordin să se facă manevra.

Marinarii coborâră pânzele, care i-ar fi stânjenit în traversarea piezişă a fluviului, apoi, opintindu-se în palancas, îndreptară către malul stâng Gallinetta, înaintea căreia se afla Moriche.

Dealtfel, după ce privise şi el cu atenţie norul de praf, Jorres venise şi-şi luase locul la pagaie fără să se arate deloc îngrijorat.

Dar dacă spaniolul nu era îngrijorat, călătorii aveau tot dreptul să fie, în cazul că îi pândea primejdia de a se întâlni cu Alfaniz şi cu indienii lui. Din partea bandiţilor acelora nu era de aşteptat nici un fel de milă. Din fericire, cum nu puteau să aibă cu ce trece fluviul, pirogile, stând aproape de malul stâng, erau ferite deocamdată de atacul lor.

Odată ajunşi, Valdez şi Parchal legară parâmele de buştenii de pe mal, iar călătorii aşteptau cu armele pregătite, gata să se apere.

Cei trei sute de metri, cât era lăţimea Orinocoului, nu depăşeau bătaia carabinelor.

Nu aşteptară mult. Volutele de praf se învârtejeau cam la douăzeci de paşi de fluviu. Se auziră strigăte sau mai degrabă mugete caracteristice care nu te puteau înşela.

— Eh, nici o grijă!… Nu-i decât o cireada de boi!… exclamă Valdez.

— Valdez are dreptate, întări Parchal. Câteva mii de dobitoace ridică tot praful acesta…

— Şi fac toată gălăgia asta! adăugă sergentul Martial.

Gălăgia aceea asurzitoare nu era decât mugetul care se înălţa din vârtejul viu ce se rostogolea pe deasupra întinselor llanos.

Jean, pe care Jacques îl implorase să stea la adăpost sub ruful pirogii Gallinetta, apăru atunci, curios să vadă cum trece cireada fluviul Orinoco.

Migrările de boi sunt frecvente în ţinuturile Venezuelei. De fapt, proprietarii animalelor trebuie să se conformeze condiţiilor sezonului uscat şi sezonului ploios. Când păşunile din regiunile muntoase sunt lipsite de iarbă, se văd nevoiţi să ducă vitele la păscut în regiunile de şes din apropierea apelor, căutând de preferinţă pământurile udate periodic de creşterea apelor, unde vegetaţia este foarte bogată. De-a lungul tuturor esteros gramineele constituie pentru animale o hrană îmbelşugată şi gustoasă.

E necesar deci ca llaneros să-şi deplaseze vitele, şi când acestea dau de un curs de apă, fluviu sau rio, sau de bălţi, le trec înotând.

Jacques Helloch şi tovarăşii lui aveau să asiste la acest interesant spectacol, fără a se teme de grămada miilor de rumegătoare.

De cum ajunseră pe malul înalt, boii se opriră. Iar zarva crescu şi mai mult, întrucât rândurile din urmă le împingeau cu putere pe cele din faţă, şi acestea şovăiau să se arunce în apă.

Dealtfel, avea să le facă să se decidă cabestero, care se afla înaintea lor.

— E căpitanul de înot, zise Valdez. Se va arunca în curent aşa, călare, şi vitele îl vor urma.

Într-adevăr, dintr-o singură săritură, cabestero căzu de pe malul înalt în apă. Văcarii, în frunte cu o călăuză care intona un fel de imn barbar, un „înainte” în ritm straniu, începură să înoate. Atunci cireada se aruncă în apele fluviului, la suprafaţa căruia nu se mai vedeau decât capete cu coarne lungi, curbe, cu nări puternice, răsuflând aprig.

Trecerea se făcu uşor până la mijlocul albiei fluviului, în ciuda curentului repede, şi era nădejde că se va sfârşi cu bine datorită îndrumării căpitanului de înot şi îndemânării călăuzelor.

Nu se întâmplă nimic deosebit.

Deodată, însă, un neastâmpăr cumplit îi cuprinse pe boi, dintre care câteva sute se aflau încă doar la vreo douăzeci de metri de malul drept. Apoi, în aceeaşi clipă, răsunară strigătele văcarilor şi mugetele animalelor.

Se părea că toată mulţimea aceea de fiinţe era stăpânită de o groază a cărei pricină nu se putea ghici…

— Caribii… caribii! strigară marinarii de pe Moriche şi de pe Gallinetta.

— Caribii?… repetă Jacques Helloch.

— Da!… strigă Parchal. Caribii şi parayos!

Într-adevăr, cireada se întâlnise cu o grămadă de anghile înfricoşătoare, de ţipari electrici, de gimnoţi tembladors care mişună cu milioanele în apele din Venezuela.

În urma descărcărilor acelor „butelii de Leyda” vii, mereu sub tensiune şi cu o sarcină electrică extraordinar de mare, boii suferiră comoţii succesive, fură paralizaţi, reduşi la starea de inerţie. Se întorceau pe o parte şi, zguduiţi de şocurile electrice, dădeau pentru ultima oară din picioare.

Mulţi dispărură în câteva secunde, alţii, fără să mai asculte de glasul călăuzelor, dintre care unii erau şi ei atinşi de gimnoţi, se lăsară în voia curentului şi nu trecură pe malul opus decât la câteva sute de metri în aval.

În plus, cum nu puteau fi oprite rândurile ajunse la marginea apei, fiindcă le împingea grămada din spate, boii, înnebuniţi, cuprinşi de groază, fură siliţi să se arunce în fluviu. Dar, fără îndoială, energia electrică emisă de parayos şi de caribi nu mai era atât de puternică. Aşadar, o mulţime de animale izbutiră să ajungă pe malul stâng, unde o luară la fugă, tumultuos, peste savană.

— Iată, zise Germain Paterne, ceea ce nu se poate vedea nici pe Sena, nici pe Loire, nici chiar pe Garonne, şi e un spectacol demn de a fi văzut!

— La toţi dracii, mormăi sergentul Martial, ar fi bine să ne ferim de ţiparii aceştia îngrozitori!

— Bineînţeles, inimosule sergent, îi răspunse Jacques Helloch, dacă va fi cazul, ne vom feri de ei ca de o pilă electrică!

— Cel mai bine e, adăugă Parchal, să fii cu băgare de seamă şi să nu cazi în apele unde mişună…

— Chiar aşa, Parchal, chiar aşa! puse capăt discuţiei Germain Paterne.

Fără îndoială că gimnoţii mişună prin râurile din Venezuela. În schimb, din punct de vedere alimentar, pescarii nu trec cu vederea faptul că ei constituie o hrană excelentă. Încearcă să-i prindă cu plasele şi, după ce îi lasă să-şi cheltuiască în zadar energia electrică, îi mânuiesc fără teamă.

Ce să mai spunem de cele povestite de Von Humboldt, că, pe vremea lui, o mulţime de cai erau aruncaţi în mijlocul acestor monştri acvatici şi lăsaţi pradă zguduiturilor, pentru a face pescuitul mai lesnicios? După părerea lui Elisee Reclus, chiar în epoca în care nenumăraţi cai străbăteau vastele llanos, erau totuşi prea preţioşi pentru a fi sacrificaţi într-un mod atât de barbar, şi are, desigur, dreptate.

Când pirogile porniră iar la drum, navigară cu greu, din cauza vântului prea slab; dealtfel, vântul se domolea de obicei după-amiaza. La unele şenale înguste, unde curentul era foarte puternic, marinarii trebuiră să recurgă la espilla, să remorcheze pirogile de pe mal – ceea ce însemna o întârziere de câteva ore. Căzuse noaptea când traseră pentru popas la poalele satului Esmeralda.

În momentul acela, pe malul drept văzduhul strălucea, luminat de magnificele licăriri tremurătoare de pe vârful împădurit al piramidei muntelui Duido, aflat la o altitudine de două mii patru sute şaptezeci şi patru metri. Nu era vorba de o erupţie vulcanică, ci de flăcări mlădioase şi sprintene care jucau pe povârnişurile muntelui, în timp ce liliecii-pescari, orbiţi de fulguraţiile sclipitoare, se învârtejeau deasupra pirogilor adormite lângă malul înalt.