IX STRĂBĂTÂND SIERRA.

La ora şase dimineaţa, Jacques Helloch şi tovarăşii săi de drum părăsiră tabăra de la piscul Maunoir, lăsând-o în grija lui Parchal, în care aveau toată încrederea.

Sub comanda lui rămâneau luntraşii de pe Gallinetta şi Moriche – cu totul cincisprezece oameni. Ceilalţi doi, fiind însărcinaţi cu căratul bagajelor, îi însoţeau pe călători. Parchal, dacă se întâmpla să fie atacat ori de indigeni, ori de banda lui Alfaniz şi îşi dădea seama că n-are cum se apăra, trebuia să părăsească tabăra şi, pe cât se putea, să se retragă la misiunea Santa-Juana.

Dealtfel, fără îndoială – Jacques Helloch era chiar încredinţat – misiunea putea să opună rezistenţă bandei de quivas care făcea desigur prăpăd în toată regiunea aceea a Venezuelei.

În privinţa aceasta, după cum discutase cu Valdez, erau îndreptăţiţi să-şi spună că aveau mai mult noroc decât ghinion. Fireşte, mai de temut decât orice, cât străbăteau în etape pădurile din sierra Parima, era eventuala întâlnire cu banda lui Alfaniz. Dar, după cele ce spunea Gomo că îi răspunsese tatăl său lui Jorres, banda nu se mai arătase prin regiunea învecinată cu sierra. Într-adevăr, apucând-o spre nord, spaniolul spera desigur să se întâlnească cu Alfaniz, cu care stătuse probabil la ocnă – despre el puteai crede orice. Apoi, chiar dacă indienii quivas nu erau departe, şi misiunea se afla doar la vreo cincizeci de kilometri. Socotind că pe jos se parcurg douăzeci şi cinci de kilometri în douăzeci şi patru de ore, reieşea că în două zile şi jumătate călătorii aveau să ajungă probabil la destinaţie. Oare era exagerat să-ţi închipui că vor ajunge la Santa-Juana în după-amiaza de l noiembrie, când plecaseră dis-de-dimineaţă în ziua de 30 octombrie?… Nu, dacă vremea era bună şi nu-i făcea să întârzie.

Aşadar, cu puţin noroc, nădăjduia micul grup că-şi va încheia călătoria fără să întâmpine vreo neplăcere.

Erau cu totul opt persoane. Jacques Helloch şi Valdez mergeau în frunte, după ei Jean, apoi Gomo, care îi îndruma. În spatele lor, Germain Paterne şi sergentul Martial. După ei, cei doi marinari de pe Gallinetta care cărau bagajele, reduse la strictul necesar pături pentru popasul de peste noapte, carne conservată şi făină de manioc în cantitate suficientă, ca să nu punem la socoteală şi tigva lor, a fiecăruia, cu aguardiente sau cu tafia.

Desigur, în pădurile acelea bogate în vânat, hrana călătorilor ar fi putut fi asigurată de vânători. Dar era mai bine să nu se dea alarma, să nu se semnaleze prezenţa lor prin focuri de armă.

Dacă vreun pecari sau cabiai se lăsa prins fără a fi doborât de glonţ, era binevenit. Aşadar, ecourile din sierra n-aveau să retransmită nici o detunătură.

Se înţelege că Jacques Helloch, sergentul Martial şi Valdez erau înarmaţi cu carabinele lor, aveau cartuşierele pline şi purtau la centură câte un revolver şi un cuţit. Germain Paterne îşi luase arma de vânătoare şi cutia pentru plante, de care nu se despărţea niciodată.

Vremea era favorabilă. Nu-i ameninţa nici ploaia, nici furtuna.

Câţiva nori înalţi cerneau razele soarelui. O briză răcoroasă trecea peste vârfurile arborilor, pătrundea printre ramuri, scutura frunzele uscate. Terenul urca spre nord-est, în savană, exceptând o depresiune abruptă, nu se află nici o mlaştină, nici o estera de acelea mustind de apă, cum se întâlneşte adesea în părţile cele mai joase din llanos.

Totuşi călătorii n-aveau să fie privaţi de apă. După cum spunea Gomo, rio Torrida, de la vărsarea lui în Orinoco, se îndrepta spre Santa-Juana. Era un râu plin de torente, în albia căruia se ridicau stânci de granit, încât nici o pirogă, nici un curiare nu puteau să navigheze pe el. Străbătea pădurea întortochindu-se în tot felul. Călătorii mergeau de-a lungul lui, ţinând malul drept.

Conduşi de tânărul indian, lăsară în stânga coliba părăsită şi se îndreptară spre nord-est, pentru a tăia de-a curmezişul regiunea dominată de sierra.

Mergeau destul de greu, înaintau prin hăţiş, călcând uneori pe un strat gros de frunze uscate, împiedicându-se alteori de crengile pe care violentele rafale de chubasco le smulgeau cu sutele. Dealtfel, Jacques Helloch avea tendinţa să încetinească pasul pentru a o cruţa de eforturi pe Jeanne. Când ea făcu unele observaţii în această privinţă, îi spuse:

— Fără îndoială, e important să mergem repede, dar mai important e să nu fim nevoiţi să ne oprim din cauza oboselii.

— Acum mi-am revenit complet, domnule Helloch… Nu vă fie teamă, n-am să fiu pricina nici unei întârzieri…

— Te rog… dragă Jean… îi răspunse, dă-mi voie să iau măsurile de precauţie pe care le socotesc necesare… Stând de vorbă cu Gomo, am putut să-mi dau seama unde se află situată Santa-Juana, să stabilesc ruta etapă cu etapă, calculând totul cu grijă… Dacă nu ne iese nimeni în cale, şi nu ne va ieşi, sper, nu va trebui să mărim numărul etapelor… Totuşi, dacă se va impune, vom fi bucuroşi că ne-am cruţat forţele… ale dumitale mai ales… Un singur lucru regret, că n-a fost posibil să găsesc un animal de încălecat, ca să nu faci drumul pe jos…

— Mulţumesc, domnule Helloch, răspunse Jeanne. Doar cu acest cuvânt pot răspunde la tot ce faceţi pentru mine!… Într-adevăr, dacă stau şi mă gândesc, pusă în faţa greutăţilor de care n-am vrut să ştiu la început, mă întreb cum ar fi putut sergentul meu şi nepotul lui să-şi atingă ţinta de nu v-ar fi scos providenţa în calea noastră!… Şi totuşi… nu trebuia să mergeţi mai departe de San-Fernando…

— Trebuia să merg unde mergea domnişoara de Kermor. Nu încape îndoială că am întreprins această călătorie pe Orinoco fiindcă trebuia să vă întâlnesc! Da… aşa a fost scris, dar a mai fost scris şi că în tot ce priveşte călătoria spre misiune să vă încredeţi în mine.

— Desigur, domnule Helloch, în care prieten mai de nădejde m-aş putea încrede?… răspunse Jeanne.

Pentru popasul de prânz se opriră pe malul râului Torrida, care ar fi fost cu neputinţă de trecut din pricina apelor sale tumultuoase. Nu avea o lăţime mai mare de cincizeci de picioare. La suprafaţa lui zburau raţe şi pavas. Tânărul indian doborî câteva perechi cu săgeţile. Le puseră la păstrare pentru cină şi se mulţumiră doar cu carne rece şi turte de cassave27.

După ce se odihni o oră, grupul porni din nou la drum. Pantele deveniseră mai repezi, dar pădurea nu părea că tinde să se rărească. Aceiaşi arbori, acelaşi lăstăriş, acelaşi mărăciniş. Mergând de-a lungul râului Torrida, ocoleau de fapt o mulţime de obstacole de care s-ar fi izbit în desişul plin de palmas llanearas. Desigur că până seara au străbătut, fără peripeţii, jumătate din numărul de kilometri prevăzut de Jacques Helloch.

Tufărişul fremăta de viaţă. Mii de păsări zburau din creangă-n creangă ciripind cât puteau de tare. Maimuţele zburdau pe sub ramuri, mai ales perechi de aluates urlătoare care nu urlă ziua, ci aşteaptă să-şi dea concertele asurzitoare seara sau dimineaţa. Printre zburătoarele cele mai numeroase, Germain Paterne avu bucuria să recunoască cete de guacharos sau drăcuşori cum li se mai zice, a căror prezenţă semnala apropierea de ţărmul estic. Liniştea lor de peste zi fiind tulburată, fiindcă de obicei nu ies decât noaptea din crăpăturile stâncilor, se refugiaseră în vârful arborilor matacas, ale căror fructe cărnoase, febrifuge ca şi scoarţa de coloradito, sunt hrana lor obişnuită.

Alte păsări, adevărate maestre în dansuri şi piruete, zburau din creangă-n creangă, bărbătuşii grozăvindu-se în faţa femeiuştilor. Pe măsură ce înaintau spre nord-est, speciile acvatice se împuţinau; obişnuite cu bălţile, nu se îndepărtau deloc de malurile fluviului Orinoco.

Între timp Germain Paterne mai zări şi câteva cuiburi care atârnau de crengi la capătul unei liane subţiri şi se clătinau ca un leagăn. Din aceste cuiburi, unde nu puteau ajunge reptilele, răzbăteau, de parcă ar fi fost pline de privighetori învăţate să solfegieze gama, cântece de trupials, cele mai minunate cântăreţe ale văzduhului. Sergentul Martial şi Jean mai văzuseră astfel de cuiburi când debarca-seră de pe Simon-Bolivar şi se plimbaseră prin împrejurimile târguşorului Caicara.

Ispita de a băga mâna într-un astfel de cuib era prea mare ca Germain Paterne s-o poată învinge. Dar, când să purceadă la faptă, îl auzi pe Gomo strigând:

— Feriţi-vă… feriţi-vă…!

Într-adevăr, vreo şase trupials se repeziră la îndrăzneţul naturalist, primejduindu-i ochii. A trebuit ca Valdez şi tânărul indian să dea fuga să-l scape de agresori.

— Fii mai prudent, îl sfătui Jacques Helloch, nu cumva să te întorci chior sau orb în Europa!

Germain Paterne îi dădea în sinea lui dreptate.

Miriade e puţin spus când e vorba de şerpii care se târăsc pe sub ierburi. Şi sunt la fel de periculoşi ca acei crocodili caimani din apele fluviului Orinoco sau de pe malurile lui. Dar câtă vreme, în sezonul de vară, caimanii se ascund în fundul mocirlelor încă umede şi dorm până la sezonul ploilor, reprezentanţii erpetologiei nu amorţesc sub claia de frunze uscate. Ei stau mereu la pândă. Zăriseră dealtfel mai mulţi – printre care un trigonocefal, lung de doi metri, pe care Valdez îl observase la timp şi îl alungase.

Tigri, urşi, ozeloţi sau alte sălbăticiuni nu se arătară prin apropiere. Dar mai mult ca sigur că, odată cu noaptea, aveau să se audă şi răgetele lor, de aceea trebuiau să facă de pază în timpul popasului.

Până atunci Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum fuseseră feriţi de primejdii, nu dăduseră faţă nici cu animale fioroase, nici cu răufăcători – care erau mai răi ca fiarele. E drept însă că, fără să pomenească nimic de Jorres şi de Alfaniz, Jacques Helloch şi Valdez vegheau neîncetat. Destul de des căpitanul de pe Gallinetta o lua înaintea grupului, cotea spre stânga şi cerceta drumul pentru a înlătura orice neplăcere sau a preveni un atac neaşteptat. După aceea, neobservând nimic suspect, deşi uneori se îndepărta şi o jumătate de kilometru, venea şi îşi relua locul alături de Jacques Helloch. Le era de ajuns să schimbe o privire pentru a se înţelege.

Călătorii mergeau în grup compact, atât cât le permitea cărarea strâmtă, paralelă cu rio Torrida. De mai multe ori însă a trebuit să intre din nou în pădure ca să ocolească stâncile înalte sau gropile adânci. Râul îşi menţinea direcţia, curgea tot dinspre nord-est, pe la poalele muntelui Parima. Pe malul celălalt pădurea se întindea în trepte, dominate ici-colo de câţiva palmieri gigantici. Sus se înălţa vârful muntelui al cărui povârniş nordic făcea legătura cu sistemul orografic Roraima.

Jean şi Gomo mergeau alături de-a lungul malului, care era doar atât de lat cât să poată trece doi oameni pe jos.

Vorbeau despre misiunea Santa-Juana. Tânărul indian povestea cât se poate de amănunţit despre misiunea aceasta şi despre întemeietorul ei, părintele Esperante. Tot ce era în legătură cu acest misionar stârnea interesul.

— Îl cunoşti bine?… întrebă Jean.

— Da… îl cunosc… l-am văzut de multe ori… Timp de un an, tatăl meu şi cu mine am locuit la Santa-Juana…

— E mult de atunci…?

— Nu… înainte de sezonul ploilor de anul trecut… După nenorocire… satul nostru San-Salvador a fost jefuit de quivas… Alţi indieni şi noi am fugit până la misiune.

— Şi aţi fost adăpostiţi la Santa-Juana de părintele Esperante…?

— Da… un om atât de bun… A vrut să ne ţină la el… Unii au şi rămas.

— De ce aţi plecat…?

— Aşa a vrut tatăl meu… Noi suntem banivas… Dorea să se întoarcă în ţinutul lui… Fusese luntraş pe fluviu… Eu mă pricepeam… aveam o pagaie mică… La patru ani… vâsleam alături de el…

Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum nu se mirară de ceea ce spunea băiatul. Cunoşteau din relatările călătorului francez trăsăturile caracteristice ale indienilor banivas, cei mai buni marinari de pe Orinoco, oameni inteligenţi şi cinstiţi. Datorită unui concurs de împrejurări de ordin personal – şi fiindcă mama lui Gomo făcea parte dintr-un trib din est – tatăl său se aşezase în satul San-Salvador, dincolo de izvoarele fluviului. Când se hotarâse să plece de la Santa-Juana, era mânat de instinct să se reîntoarcă în regiunea de llanos dintre San-Fernando şi Caicara. Aştepta aşadar o ocazie, să vină nişte pirogi pe care s-ar fi putut angaja ca marinar şi, până atunci, locuia în coliba aceea sărăcăcioasă din sierra Parima.

Oare ce s-ar fi făcut copilul lui, după crima comisă de Jorres, dacă pirogile n-ar fi fost nevoite să se oprească în tabăra de la piscul Maunoir…?

La toate acestea se gândea Jeanne de Kermor în timp ce-l asculta pe tânărul indian. Apoi aduse din nou vorba despre Santa-Juana, despre starea actuală a misiunii şi în special despre părintele Esperante. Gomo răspundea limpede la toate întrebările. Îl descrise pe misionarul spaniol, un om înalt, puternic, deşi avea şaizeci de ani – şi frumos… frumos… repetă băiatul, cu barba albă şi ochii arzători ca focul, aşa cum îl descriseseră şi domnul Manuel Assomption, şi ticălosul de Jorres. Apoi Jeanne, într-o stare de spirit în care dorinţa se confunda cu realitatea, se şi vedea la Santa-Juana… Părintele Esperante o primea cu braţele deschise… ii dădea toate informaţiile de care avea nevoie… îi spunea ce s-a întâmplat cu colonelul de Kermor de când a trecut ultima oară pe la San-Fernando… şi ea afla în sfârşit unde se refugiase după ce plecase de la Santa-Juana…

La ora şase seara Jacques Helloch dădu semnalul de oprire după a doua etapă a zilei.

Indienii se apucară să rânduiască popasul de noapte. Locul părea potrivit. O râpă adâncă tăia malul şi se prelungea în formă de pâlnie până la marginea râului. Deasupra râpei, arbori înalţi îşi plecau crengile, ca o perdea, peste pereţii stâncii. Jos se deschidea un fel de nişă în care tânăra fată se putea odihni. Cu un aşternut de iarbă uscată şi frunze uscate, avea să doarmă la fel de bine ca sub ruful pirogii Gallinetta.

Fireşte, Jean protestă, nu voia să le dea atâta bătaie de cap. Dar Jacques Helloch nici nu-l luă în seamă. Făcu apel la autoritatea sergentului Martial… Nu se putea ca nepotul să nu-şi asculte unchiul.

Germain Paterne şi Valdez pregăteau masa. În rio mişunau peştii. Gomo prinse câţiva cu săgeata, după obiceiul indienilor, şi-i fripseră la un foc mic, aprins lângă stâncă. Împreună cu conservele şi turtele de cassave scoase din sacii marinarilor, la care se adăuga şi foamea acumulată în cinci ore de mers, constituiau un ospăţ de care comesenii nu se sfiiră să spună că e cel mai grozav… de când…

— De când am mâncat ultima oară!… declară Germain Paterne, pentru care orice masă era excelentă dacă îi potolea foamea.

Venind noaptea, fiecare îşi căută un loc de odihnă, după ce Jean se duse şi se culcă în adâncul nişei sale. Tânărul indian se întinse în faţa ei. Cum tabăra nu putea să rămână nesupravegheată, s-a luat hotărârea ca în prima parte a nopţii să vegheze Valdez cu unul din marinari, iar în cea de a doua Jacques Helloch cu celălalt.

De fapt, din partea pădurii de pe mal şi din partea râului sau a malului opus se putea observa orice mişcare suspectă.

Sergentul Martial ceru să stea şi el de pază, dar consimţi până la urmă să se odihnească până a doua zi. Noaptea următoare avea să se ia în seamă atât cererea lui cât şi cea a lui Germain Paterne. Deocamdată era suficient să stea de pază cu schimbul Jacques Helloch şi Valdez. Aşadar, bătrânul soldat se duse şi se rezemă de peretele stâncii, cât mai aproape de tânăra fată.

Concertul sălbăticiunilor peste care se suprapuse cel al maimuţelor urlătoare începu de când se lăsă seara şi ţinu până se iviră zorile. Cea mai bună măsură de prevedere pentru a ţine animalele departe de tabără ar fi fost să aprindă un foc cu flăcări mari şi să-l întreţină cu lemne uscate toată noaptea. Ştiau acest lucru, dar toţi fură de părere să nu întreprindă nimic. Focul ar fi îndepărtat, desigur, animalele, dar se putea să şi atragă răufăcători – poate chiar banda de quivas, dacă bătea regiunea aceea, şi tocmai de ea nu trebuiau să fie văzuţi.

Curând, în afară de Valdez, care stătea de pază pe mal, şi de luntraşul de lângă el, tot grupul se cufundă într-un somn adânc.

Pe la miezul nopţii îi înlocuiră Jacques Helloch şi al doilea luntraş.

Valdez nu văzuse şi nu auzise nimic suspect. De auzit, dealtfel, ar fi fost foarte greu, fiindcă zgomotul făcut de apele râului care se izbeau de stâncă răsuna în toată sierra.

Jacques Helloch îl sfătui pe Valdez să se odihnească vreo câteva ore, apoi se urcă pe mal.

De acolo putea să cerceteze nu numai marginea pădurii, dar şi malul stâng al râului Torrida.

Se aşeză sub un moriche enorm şi supraveghe bine împrejurimile, deşi mintea şi inima îi erau pline de gânduri şi sentimente.

Să fi fost o iluzie… dar pe la ora patru dimineaţa, când cerul începea să se lumineze la orizont, atenţia îi fu atrasă de o oarecare mişcare pe malul opus, mai puţin înalt decât cel drept. I se părea că se mişcă ceva printre arbori. Să fi fost animale… să fi fost oameni…?

Îşi ţinu firea şi se târî până la marginea malului, înaintând cu câţiva metri mai aproape de râu, unde rămase nemişcat şi privi…

Nu distingea nimic. Totuşi era sigur că la marginea pădurii de pe celălalt mal forfotea ceva.

Să dea alarma, sau mai bine să-l trezească pe Valdez, care dormea doar la câţiva paşi…?

Alese a doua alternativă. Puse mâna pe umărul indianului şi îl trezi.

— Nu te mişca, Valdez, îi spuse în şoaptă, şi uită-te pe celălalt mal al râului.

Valdez, întins cât era de lung, nu trebuia decât să întoarcă privirea în direcţia indicată. Un minut iscodi tufişurile de sub pădurea întunecată.

— Nu mă înşel, zise în sfârşit, trei, patru oameni dau târcoale pe mal.

— Ce facem…

— Nu trezim pe nimeni… În locul acesta e imposibil de trecut râul… numai să nu fie un vad în amonte…

— Dar în partea cealaltă?… întrebă Jacques Helloch, arătând spre pădurea care se întindea către nord-vest.

— N-am văzut nimic… nu văd nimic… răspunse Valdez care se întorsese fără să se ridice… Poate că nu sunt decât vreo doi, trei indieni bravos…

— Ce să facă noaptea pe malul acesta?… Nu, eu… sunt mai mult decât sigur… ne-au descoperit tabăra… Uite, Valdez, uite că unul din ei încearcă să coboare până la râu…

— Într-adevăr… murmură Valdez… şi nu-i un indian… Se vede după felul cum merge…

Zorile, după ce conturaseră întâi piscurile îndepărtate de la orizont, se revărsau în clipa aceea până la albia râului Torrida. Valdez nu se înşelase deci în privinţa omului de pe malul opus.

— E banda de quivas a lui Alfaniz… spuse Jacques Helloch. Numai ea e interesată să ştie dacă ne însoţesc toţi marinarii de pe pirogi…

— Ar fi fost mai bine să ne însoţească, răspunse căpitanul de pe Gallinetta.

— Fără îndoială, Valdez… dar le-am putea cere celor rămaşi pe Orinoco să ne vină în ajutor?… Nu… dacă am fost descoperiţi, nu mai e timp să trimitem un om până în tabără… Vom fi atacaţi înainte de a sosi ei…

Valdez îl strânse tare de braţ pe Jacques Helloch, care tăcu.

Zorile luminau ceva mai mult malurile râului Torrida, în schimb râpa în fundul căreia dormeau Jean, Gomo, sergentul Martial, Germain Paterne şi al doilea marinar era încă învăluită de întuneric.

— Mi se pare… spuse Valdez, cred că… da!… am ochi buni… nu mă înşel!… îl cunosc pe omul acela… E spaniolul…

— Jorres!

— Chiar el.

— N-am să-l las să-mi scape, ticălosul…!

Jacques Helloch luă carabina, care era rezemată de o stâncă şi, dintr-o mişcare, o duse la umăr.

— Nu… nu!… zise Valdez… N-ar fi decât cu unul mai puţin, poate că pe sub arbori se află cu sutele… Dealtfel, e cu neputinţă să treacă râul…

— Aici… da… dar în amonte… cine ştie…?

Totuşi Jacques Helloch îl ascultă pe Valdez, cu atât mai mult cu cât căpitanul de pe Gallinetta îl sfătuia de bine şi, ca toţi banivas, avea marea calitate de a intui şi a fi prudent.

Dealtfel Jorres – dacă era el – din dorinţa de a cerceta mai de aproape tabăra risca de asemenea să fie văzut. De aceea intră pe sub arbori tocmai când marinarul care făcea de gardă lângă râu înainta de parcă ar fi zărit ceva.

Timp de un sfert de oră Jacques Helloch şi Valdez rămaseră pe loc, nemişcaţi.

Nici Jorres, nici altcineva nu se ivi pe malul opus. Nu se petrecea nimic la marginea pădurii dese care începea să se desprindă din umbră.

Dar, la lumina zilei, spaniolul – admiţând că Valdez nu se înşelase – avea să vadă că pe călători nu-i însoţeau decât doi marinari şi că grupul era în inferioritate.

Cum să-şi continue oare drumul, când se aflau atât de puţin în siguranţă?… Erau descoperiţi… spionaţi… Jorres dăduse de Jacques Helloch şi de ceilalţi călători care se îndreptau spre Santa-Juana. De acum încolo nu avea să le mai piardă urma…

Împrejurările erau foarte grele, şi mai grav ca orice era că spaniolul se întâlnise, desigur, cu banda de quivas care cutreiera ţinutul sub conducerea ocnaşului Alfaniz.