X VADUL FRASCAES.

La ora cinci tabăra se trezi.

Întâi s-a sculat Jean. În timp ce el se plimba încolo şi încoace de-a lungul malului, sergentul Martial, Germain Paterne şi tânărul indian mai dormeau încă, înfăşuraţi în pături, cu pălăria trasă pe ochi.

Marinarul care făcuse de pază la marginea prundişului se apropiase de Jacques Helloch şi de Valdez şi le raporta ce observase. Dealtfel, confirma spusele lui Valdez. Şi el afirma că omul care dăduse târcoale pe malul râului Torrida era Jorres.

Jacques Helloch le ceru în primul rând să păstreze taina. Nu era nevoie să le spună în ce situaţie primejdioasă se aflau, mai ales după întâlnirea cu Jorres. Ajungea că o ştiau ei. Acum era datoria lor să ia măsuri pentru a-i pune în siguranţă pe tovarăşii de drum.

După ce s-au gândit bine, cântărind argumentele pro şi contra, au hotărât ca grupul să-şi urmeze drumul spre misiunea Santa-Juana.

De fapt, dacă Alfaniz era stăpân pe împrejurimi, dacă Jacques Helloch şi ai lui aveau să fie atacaţi, atacul putea să se dea la fel de bine în timp ce mergeau înainte ca şi în timp ce se întorceau la pirogi. Ce-i drept, retragerea spre Orinoco era acoperită de rio Torrida, cel puţin dacă nu se putea trece apa în amonte. Dar, în acest caz, nimic nu-i împiedica nici pe quivas să coboare până la tabăra Maunoir, unde, cu tot ajutorul echipajelor, atacul lor nu putea fi respins.

Înaintarea spre Santa-Juana prezenta însă unele avantaje, în primul rând rămâneau acoperiţi de rio Torrida, dacă nu exista mai sus un vad – trebuiau să-l întrebe pe Gomo. Apoi, însemna să se apropie de ţintă poate chiar s-o atingă, şi la misiunea Santa-Juana nu mai aveau de ce se teme, era populată de câteva sute de guaharibos. Santa-Juana le oferea un refugiu sigur, unde nu-i putea ataca în nici un fel Alfaniz.

Trebuiau aşadar să ajungă cu orice preţ şi cât mai repede la misiune, să se silească să nu-i mai apuce o noapte pe drum, să mărească etapele. Nu puteau să străbată douăzeci şi cinci, treizeci de kilometri în douăzeci de ore?

Jacques Helloch se întoarse în tabără pentru a organiza imediat plecarea.

— Mai dorm încă, spuse Jeanne care-i ieşi degrabă înainte.

— Iar dumneata te-ai sculat prima, domnişoară Jeanne!… răspunse Jacques Helloch. Am să-i trezesc şi o să pornim la drum…

— N-aţi remarcat nimic suspect…?

— Nu… nimic… nimic… dar să plecăm… Am socotit că, dacă mergem fără întrerupere, putem ajunge deseară sau cel mult la noapte la Santa-Juana.

— Ah, domnule Helloch, cu câtă nerăbdare aştept să ajungem la misiune…

— Unde e Gomo?… întrebă Jacques Helloch.

— Acolo… în colţ!… Doarme atât de bine, bietul copil…!

— Trebuie să vorbesc cu el… Am nevoie de unele informaţii înainte de a pleca…

— Mă lăsaţi pe mine să-l trezesc? întrebă Jeanne, apoi adăugă: Păreţi îngrijorat în dimineaţa aceasta, domnule Helloch… Aveţi vreo veste proastă…?

— Nu… vă asigur… domnişoară Jeanne… nu!

Tânăra fată era gata să insiste; dar, dindu-şi seama că insistenţele ei l-ar stânjeni pe Jacques, se îndreptă spre Gomo şi-l trezi cu blândeţe.

Sergentul Martial se întinse, făcu de câteva ori hâm! şi cât ai clipi se ridică în picioare.

Mai greu a fost cu Germain Paterne. Înfăşurat în pătură, cu cutia de botanist sub cap, în chip de pernă, dormea ca un pârş-comun – animal căruia i s-a dus vestea că ar fi cea mai somnoroasă creatură.

Între timp Valdez avea grijă să se închidă sacii după ce scoseseră din ei ce păstraseră de la cină pentru masa de dimineaţă. Tânărul indian, după ce se trezi, se duse cu Jean la Jacques Helloch care întinsese pe o stâncă harta regiunii. Pe hartă se vedea ţinutul dintre sierra Parima şi masivul Roraima, brăzdat de zigzagul râului.

Gomo ştia să citească şi să scrie, aşa că putea să dea informaţii precise asupra regiunii.

— Tu ai mai văzut vreodată hărţi care înfăţişează ţinuturi, mări, continente, munţi, fluvii?… îl întrebă Jacques Helloch.

— Da, domnule… Ni s-a arătat la şcoală, la Santa-Juana, răspunse tânărul indian.

— Bine, atunci priveşte aici şi gândeşte-te în linişte… Fluviul acesta mare, în formă de semicerc, este Orinoco pe care-l cunoşti.

— Îl cunosc şi mi-e drag.

— Da… eşti un copil de treabă şi îţi iubeşti frumosul tău fluviu!… Vezi, aici, la capătul lui, muntele acesta mare?… De aici izvorăşte…

— Sierra Parima, ştiu, domnule… Iată, în susul acestor raudals am urcat cu tatăl meu…

— Da… e raudal Salvaju.

— Şi aici e un pisc…

— E piscul Lesseps. Dar nu cumva să te înşeli… N-am urcat atât de sus cu pirogile…

— Nu… nu atât de departe.

— De ce îi puneţi toate aceste întrebări lui Gomo, domnule Helloch?… întrebă Jeanne.

— Aş vrea să cunosc bine cursul râului Torrida şi poate că Gomo mi-ar putea da informaţiile necesare.

Tânăra fată se uită întrebător la Jacques Helloch, iar el plecă ochii.

— Acum, Gomo, zise, uite locul unde am lăsat pirogile… uite pădurea unde era coliba tatălui tău… uite gura râului Torrida…

— Aici… aici… arătă tânărul indian, punând degetul pe hartă.

— Da, Gomo, şi acum fii atent… am să urmăresc cursul râului şi tu ai să mă opreşti dacă vei vedea o greşeală…

Jacques Helloch îşi plimbă degetul pe hartă, înconjură sierra Parima pe o distanţă de aproximativ cincizeci de kilometri, apoi se îndreptă spre nord-est. În punctul acela făcu o cruce cu creionul şi spuse:

— Aici este misiunea?

— Da… aici…

— Şi râul Torrida curge la vale…?

— Da… cum arată harta.

— Dar nu vine mai de sus…?

— De mai sus, sigur, uneori am urcat de-a lungul lui pe partea cealaltă.

— Santa-Juana se află atunci pe malul stâng…

— Da, pe malul stâng.

— Atunci trebuie să trecem râul, fiindcă noi suntem pe malul drept…

— Da… trebuie, domnule… dar nu-i greu.

— Cum o să facem?

— Este… mai sus… un loc de trecere, cu stânci pe care se poate pune piciorul când scad apele… un vad care se numeşte vadul Frascaes.

— Ştii unde e vadul acesta…?

— Da, domnule… înainte de a ajunge soarele la amiază suntem acolo.

Răspunsurile tânărului indian erau categorice în ceea ce privea vadul, fiindcă trecuse chiar el râul pe acolo.

De fapt, constatarea aceasta avea să-l neliniştească pe Jacques Helloch. Dacă prin vadul Frascaes grupul lor putea să treacă pe malul stâng al râului Torrida, însemna că şi quivas puteau să treacă pe malul drept. Jacques Helloch şi tovarăşii lui nu mai aveau să fie acoperiţi de râu până la misiune. Totuşi, nu era un motiv de a face cale întoarsă, de vreme ce oricum îi pândea primejdia unui atac. La Santa-Juana grupul lor se va afla în siguranţă. Important era să ajungă la Santa-Juana în următoarele douăzeci şi patru de ore.

— Şi zici, mai întrebă o dată Jacques Helloch, zici că până la amiază putem da de vadul Frascaes…?

— Da… dacă plecăm chiar acum.

De acolo până la vad erau cam doisprezece kilometri. Cum luaseră hotărârea să meargă mai repede în speranţa că vor ajunge la ţintă pe la miezul nopţii, ar fi putut uşor să treacă vadul înainte de primul popas.

Se dădu ordin de plecare. Dealtfel se făcuseră toate pregătirile, sacii erau pe umerii marinarilor, păturile făcute sul erau pe spinarea călătorilor, cutia de botanist la cureaua lui Germain Paterne, iar armele gata încărcate.

— Credeţi, domnule Helloch, că e posibil să ajungem la Santa-Juana în douăsprezece ore?… întrebă sergentul Martial.

— Sper, dacă nu vă cruţaţi picioarele, care se vor putea odihni pe urmă.

— Din pricina mea n-o să întârziaţi, domnule Helloch. Dar va fi în stare… el… Jean…

— Nepotul dumitale? interveni Germain Paterne. Cum să nu… Ne va întrece pe toţi!… Se vede că a fost straşnic instruit!… L-ai făcut să aibă picioare de soldat, şi păşeşte ca un gimnast.

Până atunci Gomo, după cum se părea, nu ştia ce legătură de rudenie – imaginară, desigur – era între fiul colonelului de Kermor şi sergentul Martial. De aceea îl întrebă pe sergent:

— Sunteţi unchiul lui…?

— Aşa… puţin!

— Atunci, sunteţi fratele tatălui său…?

— Da, chiar fratele lui, de aceea Jean e nepotul meu… înţelegi? Băiatul dădu din cap în semn că înţelege.

Vremea era închisă. Norii, la mică înălţime, mânaţi de o briză dinspre sud-est, ameninţau serios cu ploaie. Vârful muntelui Parima dispăruse după pânza lor cenuşie, iar spre sud piscul Maunoir nu se zărea decât printre arbori.

Jacques Helloch aruncă o privire îngrijorată spre linia de orizont de unde bătea vântul. După răsăritul soarelui cerul se întunecase aproape imediat, fiind acoperit de volute de aburi care creşteau şi deveneau tot mai dense. Dacă avea să cadă o aversă din acelea violente care inundă atât de des savanele din sud, aveau să întârzie, să nu ajungă la Santa-Juana în răstimpul hotărât.

Grupul porni la drum tot pe cărarea dintre rio Torrida şi marginea pădurii de nepătruns. Ordinea în care mergeau era aceeaşi – Valdez şi Jacques Helloch păşeau în frunte. Amândoi aruncară o ultimă privire spre malul opus. Era pustiu. Şi pădurea deasă din stânga, tot pustie. Nici o vietate în afară de grămada de păsări asurzitoare care întâmpina cu cântece răsăritul soarelui, acompaniată de urletele maimuţelor. Fiecare nutrea speranţa că vor ajunge la Santa-Juana pe la mijlocul nopţii. Dar speranţa aceasta se putea împlini doar cu preţul unui marş forţat, abia întrerupt de un scurt popas la ora prânzului.

Trebuiau aşadar să lungească pasul, ceea ce şi făcură, fără să se plângă.

Cerul fiind înnegurat, temperatura rămăsese suportabilă, din fericire, fiindcă nici un arbore nu-şi arunca umbra peste mal.

Din când în când Jacques Helloch, cât se poate de îngrijorat, întorcea capul şi întreba:

— Nu mergem prea repede, poţi să ţii pasul, dragă Jean…?

— Da, domnule Helloch, da, i se răspundea. Nu vă faceţi griji, nici în privinţa mea, nici a prietenului meu Gomo, care parcă ar avea picioare de ciută…

— Domnule Jean, interveni Gomo, dacă mi s-ar cere, aş putea să fiu deseară la Santa-Juana…

— Măi!… Dar bun alergător mai eşti… exclamă Germain Paterne care nu era înzestrat cu astfel de talente locomotrice şi rămânea uneori în urmă.

Lui Jacques Helloch nu-i era însă milă şi de el. Îl chema, îl îndemna, îi striga:

— Hei… Germain… ai încetinit pasul… Iar prietenul lui îi răspundea:

— Doar n-am întârziat!

— De unde ştii?

Şi cum Germain Paterne nu ştia, nu-i rămânea decât să se supună, şi se supunea.

O clipă Jacques Helloch fu stăpânit de gândul pe care i-l stârnise ultimul răspuns al tânărului indian: în seara aceasta, spusese Gomo, aş putea să fiu la Santa-Juana.

Aşadar, în şase, şapte ore Gomo zicea că e în stare să ajungă la misiunea Santa-Juana. Oare nu era un noroc care nu trebuia să le scape…?

Fără să se oprească din mers, Jacques Helloch îi comunică lui Valdez spusele băiatului.

— Da… în şase, şapte ore, zise, părintele Esperante ar putea fi înştiinţat că grupul nostru se îndreaptă spre Santa-Juana… Ne va trimite imediat ajutoare… Va veni chiar el, fără îndoială…

— Desigur, răspunse Valdez. Dar dacă îl trimitem pe copil, nu vom mai avea călăuză. Cred că ne e de folos, doar cunoaşte ţinutul…

— Ai dreptate, Valdez, avem nevoie de Gomo, mai ales când vom trece prin vadul Frascaes…

— Ajungem acolo la amiază; după ce vom trece vadul, vom vedea…

— Da… vom vedea… Valdez!… Poate chiar la vad să ne aştepte primejdia.

Şi cine ştie dacă pe Jacques Helloch şi pe tovarăşii lui nu-i pândea mai curând primejdia, până să ajungă acolo… După ce descoperise tabăra aşezată pe malul drept al râului Torrida, Jorres n-ar fi putut să urce pe malul stâng împreună cu banda lui Alfaniz?… Şi, de vreme ce quivas le-o luaseră înainte cu câteva ore, nu era posibil să fi şi trecut vadul Frascaes?… Oare acum nu coborau pe malul drept ca să-i iasă înainte grupului?… Era posibil.

Totuşi, la ora nouă Valdez, care făcuse câteva sute de paşi înainte şi se întorsese, spunea că drumul îi părea liber. Pe malul celălalt, de asemenea, nimic nu trăda prezenţa bandei de quivas.

Jacques Helloch se gândi atunci să poposească acolo, după ce îl întrebase întâi pe Gomo:

— La ce distanţă suntem de vad…?

— Cam la vreo două ore de mers, răspunsese tânărul indian, care nu ştia să aprecieze distanţele decât raportându-le la timpul necesar pentru a fi parcurse.

— Să ne odihnim, comandă Jacques Helloch, şi să mâncăm repede ce ne-a mai rămas din provizii… N-are rost să aprindem focul.

Într-adevăr, ar fi însemnat să-şi trădeze prezenţa – dar gândul acesta nu-l rosti cu glas tare.

— Grăbiţi-vă… prieteni… grăbiţi-vă, repetă el, nu poposim decât un sfert de oră!

Tânăra fată îl înţelegea prea bine! Jacques Helloch era frământat de griji a căror cauză ea n-o cunoştea. Desigur, în general ştia că banda de quivas cutreiera ţinutul acela, ştia că Jorres dispăruse, dar n-avea cum să-şi închipuie că spaniolul urcase în susul fluviului Orinoco la bordul pirogii Gallinetta numai pentru a-l întâlni pe Alfaniz, că între el şi evadatul de la Cayenne existau legături vechi. De mai multe ori era gata să izbucnească: „Dar ce s-a întâmplat, domnule Helloch…?”

Totuşi tăcu, bizuindu-se pe inteligenţa lui Jacques Helloch, pe curajul, devotamentul şi dorinţa lui de a ajunge cât mai curând posibil la ţintă. Terminară repede masa. Germain Paterne ar fi prelungit-o bucuros, dar făcu haz de necaz sau mai curând „de stomac”, cum îi plăcea să spună.

La ora nouă şi un sfert, cu sacii legaţi şi puşi pe umăr, porniră în aceeaşi ordine la drum.

Pe malul drept al râului Torrida pădurea se ţinea lanţ, în schimb malul stâng avea acum un aspect foarte diferit. Arborii creşteau doar în pâlcuri presărate pe întinderea unor llanos acoperite cu iarbă deasă, ca şi coastele muntelui, aproape până în vârf.

Pe de altă parte, malul opus, foarte scund, se afla aproape la nivelul apei râului. Era deci uşor să cercetezi cu privirea vasta întindere a savanei care nu se mai ascundea după perdeaua groasă de arbori. Acum sierra nu mai era la nord-est faţă de călători; din ajun se afla la sud.

Jacques Helloch şi Valdez cercetau mereu, plini de teamă, malul celălalt, deşi nu scăpau din vedere nici malul pe care mergeau de-a lungul râului. Nimic suspect deocamdată.

Poate că banda de quivas aştepta grupul la vadul Frascaes?

Pe la ora unu după-amiază, Gomo le arătă la câteva sute de metri un cot al râului care, făcând-o spre est, dispărea dincolo de o grămadă de stânci golaşe.

— Aici e, spuse el.

— Aici?… zise Jacques Helloch şi le făcu semn tovarăşilor lui de drum să stea pe loc.

Apropiindu-se de râul Torrida ca să-i cerceteze cursul, văzu că albia îi era plină de pietre şi de nisip printre care nu curgeau decât şuvoaie subţiri de apă, uşor de trecut.

— Vreţi să mă duc înainte să iau seama la vad?… îi propuse Valdez lui Jacques Helloch.

— Bine, Valdez, dar fii cu băgare de seamă, nu cumva să treci dincolo, şi întoarce-te repede, de cum vezi că e drumul liber.

Valdez plecă, şi după câteva minute, la cotul râului Torrida, îl pierdură din vedere.

Jacques Helloch, Jean, sergentul Martial, Gomo şi marinarii aşteptau în grup. Germain Paterne se aşezase.

Oricât de stăpân era pe sine, Jacques Helloch nu reuşi să-şi ascundă teama.

Gomo întrebă:

— De ce nu mergem mai departe?

— Într-adevăr, de ce… zise Jean, şi Valdez de ce a luat-o înainte?… Jacques Helloch nu răspunse. Se desprinse de grup şi făcu câţiva paşi spre râu, dornic să vadă mai de aproape malul stâng.

Trecură cinci minute – minute din acelea care par că durează o oră.

Jeanne se apropiase de Jacques Helloch.

— De ce nu se întoarce Valdez?… îl întrebă, căutând să citească adevărul în ochii lui.

— Nu poate să mai întârzie mult… se mulţumi Jacques Helloch să răspundă.

Cinci minute, după care mai trecură cinci. Nimeni nu scosese o vorbă.

Valdez ar fi avut timp să se ducă şi să se întoarcă, dar nu apărea.

Totuşi nu se auzise nici un ţipăt, nimic care să-i neliniştească.

Jacques Helloch avu destulă stăpânire de sine pentru a mai aştepta cinci minute.

Desigur, n-ar fi fost mai primejdios să pornească spre vadul Frascaes decât să rămână pe loc sau să se întoarcă. De atacat puteau să fie atacaţi tot atât de bine în amonte ca şi în aval.

— Să mergem, zise în sfârşit Jacques Helloch.

O luă înainte şi tovarăşii săi îl urmară fără să întrebe vreunul ceva. Merseră de-a lungul malului vreo trei sute de paşi şi ajunseră la cotul râului Torrida. Acolo trebuiau să coboare spre vadul Frascaes. Tânărul indian înaintă cinci paşi, îşi dădu drumul la vale şi ajunse repede la primele stânci udate de apa râului.

Deodată izbucniră pe malul stâng chiote asurzitoare pe care le auziră şi Jacques Helloch, şi tovarăşii lui.

Vreo sută de quivas năvăliră din toate părţile şi se repeziră în vad, agitând armele şi scoţând strigăte ameninţătoare…

Jacques Helloch nu avu timp să se apere cu focuri de puşcă. Dar ce-ar fi putut face carabina lui, a lui Germain Paterne şi a sergentului Martial… revolverele marinarilor împotriva a o sută dc oameni care puseseră stăpânire pe vadul Frascaes şi le tăiau drumul…?

Înconjuraţi în curând, Jacques Helloch şi tovarăşii lui nu aveau cum să respingă atacul.

Deodată apăru Valdez în mijlocul unei cete de quivas care scotea ţipete de mânie.

— Valdez!… exclamă Jacques Helloch.

— Ticăloşii ăştia m-au luat ca din oală!… răspunse căpitanul de pe Gallinetta.

— Cine sunt?… întrebă Germain Paterne.

— Banda de quivas… răspunse Valdez.

Un om stătea în picioare pe celălalt mal, având în jurul lui trei indivizi care nu erau indieni.

— Jorres!… exclamă Jacques Helloch.

— Spuneţi-mi pe nume… Alfaniz!

— Alfaniz! repetă sergentul Martial.

Şi privirea lui, ca şi a lui Jacques Helloch, se îndreptă plină de groază spre fata colonelului de Kermor.

Jorres era aşadar acel Alfaniz care evadase din temniţa de la Cayenne cu alţi trei ocnaşi, complicii lui.

După ce devenise căpetenia bandei de quivas, în locul lui Meta Serrapia, care murise într-o încăierare cu armata venezueleană, spaniolul cutreiera de mai bine de un an savana.

În urmă cu cinci luni – după cum ştim – bandiţii aveau de gând să se întoarcă în regiunea din vestul fluviului Orinoco, de unde fuseseră izgoniţi de trupele columbiene. Dar, înainte de a părăsi ţinutul muntos Roraima, noua lor căpetenie vru să facă o recunoaştere în partea aceasta a fluviului. Se despărţi deci de bandă şi coborî prin llanos până la San-Fernando de Atabapo, după ce trecuse mai întâi pe la rancho din Carida, unde domnul Manuel Assomption afirma pe drept cuvânt că l-a văzut. La San-Fernando aştepta prilejul să se întoarcă la izvoarele fluviului Orinoco tocmai când pirogile Gallinetta şi Moriche se pregăteau să plece spre misiunea Santa-Juana.

Alfaniz – cunoscut doar sub numele de Jorres – pretinzând că vrea să se ducă la misiune, îi ceru căpitanului de pe Gallinetta, care îşi completa echipajul, să-l angajeze şi acesta se învoi, după cum se ştie, spre nefericirea celor care urmau să se aventureze pe cursul superior al fluviului.

Alfaniz avea aşadar posibilitatea nu numai să-şi regăsească banda de quivas, dar să-şi şi dovedească ura pe care i-o jurase colonelului de Kermor.

Într-adevăr, aflase că tânărul care călătorea pe Gallinetta împreună cu sergentul Martial era în căutarea tatălui său, iar depoziţiile acestuia la curtea cu juri din Loire-Inferieure determinaseră condamnarea lui la muncă silnică pe viaţă şi întemniţarea la Cayenne.

Nu-i oferea această întâmplare de nesperat ocazia unică de a pune mâna pe băiat, poate chiar şi pe colonel, dacă i se dădea de urmă la misiunea Santa-Juana şi, în orice caz, de a se răzbuna pe fiu în lipsa tatălui…?

Ce a urmat se ştie. Alfaniz, care se întâlnise cu unul din complicii lui în noaptea petrecută pe uscat la sitio Yaname, de cum au ajuns pirogile la tabăra de la piscul Maunoir, a şi fugit. Apoi, după ce l-a ucis pe indianul care n-a vrut să-i fie călăuză, a urcat de-a lungul râului Torrida, a trecut vadul Frascaes şi s-a întâlnit cu banda de quivas…

Acum, Jacques Helloch şi tovarăşii săi fiind în puterea lui, ticălosul se gândea să pună mâna pe pirogile care aşteptau trase pe malul fluviului Orinoco.

Băiatul, mai bine-zis fata colonelului de Kermor, nu putea să-i mai scape.