VIII TÂNĂRUL INDIAN

— Un foc de armă!… exclamă Jacques Helloch.

— Şi la mai puţin de trei sute de paşi… zise Valdez.

— Să se fi apucat sergentul Martial de vânat după plecarea noastră…?

— Nu cred…

— Atunci, să fie indianul a cărui colibă e fără îndoială aceasta…?

— Să vedem întâi dacă era locuită… răspunse căpitanul de pe Gallinetta.

Amândoi intrară din nou în colibă, de unde ieşiseră, făcând câţiva paşi, când răsunase împuşcătura.

Interiorul avea acelaşi aspect sărăcăcios ca şi exteriorul. De mobilă, nici vorbă. În fund, pe pământul gol, un aşternut de iarbă potrivit de curând. Mai multe tigve înşirate jos lângă zid. Într-un colţ, un canastero

[25] cu un rest de cassave26, o bucată de pecari atârnată de una din prăjinile acoperişului. Grămadă, două, trei duzini de gavilla, un fel de nuci care seamănă cu migdalele, un pumn de furnici bachacos şi termite fripte, care constituie hrana indienilor bravos. În sfârşit, pe o piatră netedă, vatra, cu un tăciune încă aprins, care scotea fum gros.

— Stăpânul acestei colibe, zise Valdez, trebuie să fi fost aici… înainte de sosirea noastră…

— Şi nu se poate să fi ajuns prea departe, remarcă Jacques Helloch, fără îndoială că el a tras…

Valdez clătină din cap.

— Indienii aceştia n-au nici puşti, nici pistoale, zise. Un arc, săgeţi, o sarbacană şi atâta tot.

— Totuşi trebuie să ştim!… izbucni Jacques Helloch care, cuprins din nou de temerile sale, se întreba dacă banda de quivas, în frunte cu Alfaniz, nu bătea împrejurimile.

În acest caz, ce primejdii îi pândeau pe călătorii din tabăra de la piscul Maunoir! Şi când vor fi în drum spre Santa-Juana, la ce atac puteau să se aştepte…!

Jacques Helloch şi Valdez ieşiră din colibă cu armele încărcate şi, ferindu-se pe după arbori şi desişuri, porniră în direcţia din care se auzise împuşcătura.

Coliba din care ieşiseră nu făcea parte nici măcar dintr-un sitio. Primprejur, nicăieri, nici urmă de defrişare sau de cultivare a pământului, nici un răzor de legume, nici un pom fructifer, nici o păşune pentru vite.

Jacques Helloch şi Valdez, trăgând cu urechea, rotind ochii, înaintau cu paşi mici.

Nu se auzeau decât strigăte de hoccos, şuierături de pavas, rătăciţi pe sub rămuriş, sau fâşâitul mărăcinişului zgâlţâit de vreo sălbăticiune.

Mergeau aşa de vreo douăzeci de minute şi se întrebau dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă la colibă şi de acolo în tabără, când li se păru că aud gemete în apropiere.

Valdez făcu semn să se chincească la pământ – nu pentru a auzi mai bine, ci pentru a nu fi văzuţi înainte de a veni momentul să se arate.

Dincolo de un tufiş de tigve pitice se deschidea o poiană potopită de soare.

Valdez îndepărtă crengile tufişului, îşi plimbă privirile pe toată întinderea poienii şi îşi dădu seama că gemetele veneau dintr-acolo.

Jacques Helloch, ghemuit lângă el, cu degetul pe trăgaciul carabinei, privea printre crengi.

— Acolo… acolo! zise în cele din urmă Valdez.

Nu era nevoie de atâta prevedere – cel puţin în momentul acela, în capătul celălalt al poienii, lângă un palmier moriche, se vedeau doi inşi.

Unul zăcea pe pământ, nemişcat, de parcă dormea sau mai degrabă de parcă ar fi fost lovit de moarte.

Celălalt, în genunchi, îi ridica încet capul şi se văita. Aşadar, de acolo veneau gemetele.

Nu-i pândea nici o primejdie dacă se apropiau de aceşti indieni, pe care se simţeau datori să-i ajute.

Nu făceau parte dintre triburile bravos, nomade sau sedentare, care se întâlnesc de obicei în Orinoco superior. Valdez îşi dădu seama, după înfăţişarea lor, că erau din seminţia banivas, ca şi el.

Unul – cel care nu mai dădea semne de viaţă – părea un om de vreo cincizeci de ani, celălalt era un băieţandru de treisprezece ani.

Jacques Helloch şi Valdez ocoliră tufişul şi ajunseră la zece paşi de ei.

Tânărul indian, cum îi zări pe cei doi străini, sări în picioare. Ezită o secundă, cu groaza întipărită pe faţă. Apoi, după ce mai ridică o dată capul omului căzut lângă trunchiul copacului, o luă la fugă, fără să ţină seama de gestul prietenesc pe care i-l adresă Valdez.

Amândoi alergară spre omul căzut, se aplecară, îl săltară, îi ascultară respiraţia şi-i puseră mâna pe inimă…

Inima nu-i mai bătea, nici o răsuflare, cât de mică, nu se strecura printre buzele livide.

Indianul era mort – de un sfert de oră cel mult, întrucât n-avea corpul nici rece, nici ţeapăn. Sub guayuco, pătat de sânge, i se vedea pieptul străpuns de un glonţ în dreptul plămânului.

Valdez căută pe jos şi, în iarba înroşită, găsi un proiectil.

Era un glonţ dc revolver cu calibrul de şase milimetri şi jumătate.

— Calibrul celor de pe Gallinetta… remarcă Jacques Helloch. Cele de pe Moriche sunt de opt milimetri… Nu cumva…?

Şi gândul îl duse la Jorres.

— Trebuie să încercăm, spuse, să-l aducem înapoi pe copil… Numai el poate să ne spună în ce împrejurări a fost împuşcat indianul şi, poate, cine e ucigaşul…

— Desigur, răspunse Valdez, dar unde să-l găsim?… De frică a luat-o la fugă…

— Poate s-a întors la colibă.

— Nu prea cred.

Într-adevăr, nu prea era de crezut, şi de fapt nici nu se întorsese.

Tânărul indian se îndepărtase cam o sută de paşi de poiană, la stânga. De acolo, ascuns pe după un copac, îi urmărea pe cei doi străini. Când înţelese că nu avea de ce se teme de ei, când îi văzu gata să vină în ajutorul indianului, înaintă câţiva paşi cu gândul să se apropie.

Valdez îl zări, se îndreptă de mijloc şi copilul păru că iar vrea să fugă.

— Vorbeşte-i, Valdez, zise Jacques Helloch.

Căpitanul de pe Gallinetta îl strigă, spunând câteva cuvinte în limba indienilor. Apoi, după ce-l linişti, îl îndemnă să se apropie, îi ceru chiar să le ajute să-l ducă pe indian la colibă…

Copilul, şovăind oarecum, păru totuşi că s-a hotărât să se apropie. Pe faţa lui nu mai era întipărită groaza, ci o mare durere, iar din piept îi izbucneau vaiete ca nişte gemete.

Se întoarse, călcând rar, şi de cum se apropie de corpul indianului, căzu în genunchi, plângând.

Tânărul, cu faţa blândă şi trupul vânjos, părea slăbit de lipsuri şi mizerie. Nici nu se putea altfel, în condiţiile în care trăia, în adâncul pădurii pustii, în coliba aceea, doar cu indianul care zăcea la pământ. La gât avea o cruciuliţă din acelea pe care le dau misionarii catolici prozeliţilor misiunii. Făcea impresia că e inteligent, iar când Jacques Helloch îi vorbi lui Valdez în spaniolă, spuse că ştia şi el limba aceea.

Îi puseră întrebări.

— Cum te cheamă…?

— Gomo.

— Cine e indianul acesta?

— Tatăl meu…

— Bietul copil!… exclamă Jacques Helloch. Tatăl lui a fost ucis…

Şi cum băiatul plângea, îl luă de mână, îl trase aproape de el şi-i alină durerea mângâindu-l.

Gomo îşi reveni şi-şi reţinu lacrimile care-i umpluseră ochii. Un instinct sigur îi spunea că străinii aceia aveau să-l ocrotească, îi erau prieteni…

Valdez îl întrebă:

— Cine ţi-a omorât tatăl?

— Un bărbat… A venit în mijlocul nopţii… A intrat în colibă…

— Coliba de acolo?… zise Valdez arătând în direcţia colibei.

— Da… prin părţile acestea nu mai sunt altele.

— De unde venea bărbatul acela…?

— Nu ştiu.

— Era indian…?

— Nu… spaniol.

— Spaniol!… izbucni Jacques Helloch.

— Da… şi noi l-am înţeles când ne-a vorbit, zise Gomo.

— Şi ce voia…?

— Voia să ştie dacă quivas au ajuns în pădurea Parima…

— Care quivas?… întrebă Valdez cu acelaşi interes cu care ar fi întrebat tovarăşul său de drum.

— Al lui Alfaniz… răspunse Gomo.

— Banda ocnaşului evadat! Jacques Helloch interveni imediat:

— Au fost văzuţi pe aici…?

— Nu ştiu, răspunse copilul.

— Dar ai auzit că ar fi apărut prin acest ţinut…?

— Nu.

— Dar… i-ai întâlnit… vreodată…?

— Da… da!

Şi ochii tânărului indian, pe a cărui faţă se citea groaza, se umplură iar de lacrimi.

Valdez nu-l slăbi cu întrebările şi băiatul povesti cum banda de quivas, în frunte cu căpetenia ei, năvălise în satul San-Salvador din sierra Parima, mai la nord, unde locuia familia lui, cum ucisese toţi oamenii, cum îi omorâse mama, cum tatăl său şi cu el, izbutind să scape, se ascunseseră în pădurea aceea, unde clădiseră o colibă în care locuiau de vreo zece luni…

Dacă ceata de quivas se afla sau nu în ţinutul acela, nu putea să le spună. Nici tatăl său, nici el nu ştiau dacă se arătase prin împrejurimile fluviului Orinoco.

— Şi spaniolul care a venit noaptea în colibă v-a întrebat despre ei?… continuă Valdez.

— Da… şi s-a înfuriat că nu puteam să-i răspundem.

— Şi a rămas la voi…?

— Până dimineaţa.

— Şi apoi…?

— A plecat singur, pe ziuă, când a văzut că nu vrem să-l călăuzim.

— Aşadar, s-a întors…?

— Da… după vreo patru ore.

— După vreo patru ore?… De ce…?

— S-a rătăcit prin pădure… nu ştia pe unde s-o apuce către sierra, şi de data aceasta ne-a ameninţat cu revolverul… s-a jurat că ne împuşcă dacă nu vrem…

— Şi tatăl tău s-a văzut nevoit…

— Da… tatăl meu… bietul meu tată! răspunse tânărul indian. Spaniolul l-a apucat de mână… l-a târât afară din colibă… l-a silit să meargă înaintea lui… Eu m-am luat după ei… Am mers aşa cam o oră… Tatăl meu, care nu voia să-l călăuzească pe omul acela, făcea ocoluri, fără să se îndepărteze prea mult… Îmi dădeam seama, fiindcă eu cunoşteam pădurea… Dar, până la urmă şi-a dat seama şi spaniolul… S-a înfuriat… l-a ocărât cum i-a venit la gură… l-a ameninţat din nou… Tatăl meu s-a mâniat atunci şi s-a repezit la el… Lupta n-a ţinut prea mult… Tata nu avea arme… eu nu puteam să-l ajut… S-a auzit o împuşcătură… el a căzut şi spaniolul a luat-o la fugă… L-am ridicat pe tata… Îi curgea sânge din piept… Nu avea putere să vorbească… A vrut să se întoarcă la colibă… N-a putut să se târască decât până aici… unde a murit…!

Şi copilul, stăpânit de dragostea ce i-o purta părintelui său, sentiment caracteristic la triburile indigene din Orinoco superior, se aplecă plângând peste corpul indianului.

Trebuiră să-l liniştească, să-i aline durerea şi mai ales să-i dea a înţelege că moartea tatălui său va fi răzbunată… Că îl vor găsi pe ucigaş… care va plăti pentru crima săvârşită…

La aceste cuvinte Gomo deschise ochii şi printre lacrimi se văzu arzând flacăra răzbunării.

Jacques Helloch îi mai puse o întrebare.

— L-ai văzut bine pe omul acela?… zise.

Da… l-am văzut… şi n-am să-i uit niciodată înfăţişarea.

— Poţi să ne spui cum era îmbrăcat… ce înălţime avea… ce păr… cum arăta la faţă…?

— Era îmbrăcat într-o haină şi un pantalon de marinar.

— Da.

— Era puţin mai înalt ca dumneavoastră… continuă Gomo, uitându-se la Valdez.

— Da.

— Avea ochii foarte negri… barbă mare… tot neagră…

— E Jorres!… zise Jacques Helloch.

— El e! confirmă Valdez.

Amândoi îi propuseră atunci lui Gomo să meargă cu ei.

— Unde?… întrebă băiatul.

— La fluviu, la gura râului Torrida, unde s-au oprit pirogile noastre.

— Pirogi?… se miră Gomo.

— N-aţi ştiut, tatăl tău şi tu, că au venit două pirogi aseară?

— Nu… dar, dacă nu eram duşi în pădure de spaniol, v-am fi întâlnit în dimineaţa aceasta, la vremea pescuitului.

— Ei, băiete, zise Jacques Helloch, te mai întreb o dată, vrei să vii cu noi?

— Dar îmi făgăduiţi că-l vom căuta pe omul care mi-a ucis tatăl…?

— Îţi făgăduiesc ca tatăl tău va fi răzbunat…

— Atunci merg…

— Bine, hai…!

Porniră amândoi, împreună cu tânărul Gomo, înapoi spre Orinoco.

Nici pe indian nu aveau să-l lase pradă fiarelor. Făcea parte din triburile banivas din satul San-Salvador, care fuseseră măcelărite de banda indienilor quivas.

Jacques Helloch avea de gând să se întoarcă după-amiază cu câţiva marinari, ca să-l îngroape.

Gomo îi conduse pe drumul cel mai scurt, fără să mai treacă pe lângă colibă. Într-o jumătate de oră ajunseră în tabără.

Jacques Helloch şi Valdez se înţeleseseră să nu pomenească nimic de Jorres. Era mai bine să nu vorbească de legăturile pe care acesta le avea fără îndoială cu Alfaniz. De ce să-şi împovăreze tovarăşii de drum cu o teamă în plus?

De fapt, situaţia se agravase, fiindcă spaniolul ştia cât de strânsă era înrudirea dintre Jean şi colonelul de Kermor. Alfaniz avea să afle de la el şi, pentru a-şi domoli setea de răzbunare, ticălosul va căuta să pună mâna pe fiul colonelului.

Ce-i drept – şi liniştitor în oarecare măsură – quivas nu apăruseră prin împrejurimile fluviului. Dacă s-ar fi arătat prin sierra Parima, indianul şi fiul său ar fi aflat, desigur. Jacques Helloch avea să spună doar că spaniolul, după ce fugise, se luase la ceartă cu indianul, care nu voise să-i fie călăuză până la misiunea Santa-Juana, şi că în timpul certei se făcuse moarte de om.

Îl învăţară şi pe Gomo ce trebuia să spună şi băiatul înţelese, fiindcă îi scânteiau ochii de inteligenţă. N-avea să vorbească nimănui nici de quivas, nici de Alfaniz.

Cât de miraţi au fost sergentul Martial, Jean şi Germain Paterne când Jacques Helloch l-a prezentat, la întoarcerea lui în tabără, pe Gomo şi le-a povestit, atât cât se cuvenea, întâmplările prin care trecuse!

Toţi l-au primit cât se poate de bine pe tânărul indian. Jean l-a tras aproape de el şi nu ştia cum să-l mai mângâie când a aflat că bietul copil rămăsese singur pe lume… N-aveau să-l părăsească… Nu!… N-aveau să-l părăsească…!

Şi apoi, însăşi sosirea lui Gomo putea fi socotită un semn al sorţii, de vreme ce la întrebarea lui Jean dacă ştie unde se află misiunea Santa-Juana, răspunsese:

— Da, ştiu, am şi fost acolo de mai multe ori cu tatăl meu.

— Ai să ne arăţi şi nouă drumul…?

— Da… da! Dumneavoastră nu sunteţi ca omul acela rău care a vrut să-i fim călăuze…

La un semn al lui Valdez, Gomo se feri să spună mai mult.

În privinţa celui care-l răpusese pe indian, nici Jacques Helloch, nici Valdez nu puteau să se înşele câtuşi de puţin, după ce-l auziseră pe copil cum îl descrisese. Dar, chiar dacă ar fi existat vreo îndoială, tot ar fi fost înlăturată de faptul că de sub ruful pirogii Gallinetta fusese furat un revolver.

Era vorba de cel al sergentului Martial.

— Revolverul meu să fie furat, izbucni el, şi de cine?! De un bandit! L-a folosit ca să-l omoare pe bietul indian!… Revolverul pe care mi l-a dat colonelul meu…!

Durerea bătrânului soldat era într-adevăr la fel de mare ca mânia lui. Dacă Jorres i-ar fi căzut vreodată în mână…

Gomo era foarte impresionat de grija care i se purta. După-masă terminară cu organizarea taberei de la piscul Maunoir, unde aveau să poposească marinarii de pe cele două pirogi, şi cu pregătirile de drum pentru călători, ţinând seama că se despărţeau pentru… nu se ştie cât.

Între timp Gomo aflase de la Jean în ce scop se duceau tovarăşii lui de drum la Santa-Juana.

Copilul se schimbă îndată la faţă.

— Vă duceţi să-l întâlniţi pe tatăl dumneavoastră… zise el.

— Da, copile dragă!

— Aşadar, îl veţi revedea… Eu… n-am să-l mai văd niciodată pe al meu… niciodată!

După-amiază Jacques Helloch, Germain Paterne şi marinarii de pe Moriche părăsiră tabăra şi se îndreptară spre poiană.

Gomo îi însoţea, iar Jean avu voie să-i urmeze.

Într-o jumătate de oră ajunseră în locul unde zăcea corpul indianului lângă trunchiul unui copac. Marinarii, care aduseseră cu ei hârleţe, săpară un mormânt destul de adânc pentru a nu fi stricat de sălbăticiuni.

După ce Gomo, cu faţa scăldată în lacrimi, îşi sărută pentru ultima dată tatăl, mortul fu coborât în groapă.

Când terminară de acoperit mormântul, Jean îngenunche pe marginea lui, alături de băieţandru, şi spuseră într-un glas o rugăciune.

Se întoarseră în tabără.

Jean nu era prea obosit. Avea încredere în el însuşi. Nu-l vor părăsi puterile în timpul călătoriei. Îi asigură de acest lucru pe Jacques Helloch şi pe sergentul Martial.

— Am mare nădejde!… repeta el.

Odată cu căderea nopţii, călătorii se retraseră pe pirogi, sub ruf, iar marinarii se aşezară de pază, în tabără.

La bordul pirogii Gallinetta îi făcură loc şi lui Gomo. Dar bietul copil abia putu să adoarmă, şi în somn suspina adânc.