VI ÎNGRIJORĂRI CUMPLITE.

Atâta vreme cât indienii bares vor fi indieni bares, apariţia enormelor focuri nebunatice pe piscul Duido va fi considerată o prevestire funestă, un preludiu al catastrofelor.

Atâta vreme cât indienii mariquitares vor fi indieni mariquitares, acest fenomen va fi pentru ei semnul unui şir de evenimente fericite.

Cele două triburi interpretează deci cu totul diferit prezicerile muntelui lor profetic. Dar, indiferent care din ele are dreptate, cert este că vecinătatea muntelui Duido nu i-a adus noroc satului Esmeralda.

Nici nu se găseşte poziţie mai plăcută ca a lui în savanele din jurul fluviului Orinoco, păşuni mai potrivite pentru creşterea animalelor, un climat mai bun, ferit de excesele temperaturii tropicale. Şi totuşi, Esmeralda este într-o tristă stare de părăsire şi decădere. N-au mai rămas din vechiul sat întemeiat de coloniştii spanioli decât ruinele unei mici biserici şi cinci, şase colibe care sunt folosite doar temporar, în sezonul de vânătoare şi de pescuit.

Când Gallinetta şi Moriche ajunseră acolo, nu găsiră în port nici o ambarcaţie.

Cine i-a izgonit pe indieni?… Legiunile de tânţari care fac împrejurimile de nelocuit, miriadele de insecte al căror neam afurisit nu l-ar putea stârpi nici toate flăcările muntelui Duido.

Pirogile fură în aşa hal asaltate, pânzele de apărare împotriva tânţarilor ajutau atât de puţin, călătorii şi echipajele erau atât de tare pişcaţi – chiar şi nepotul sergentului Martial, pe care unchiul său nu reuşi să-l-apere de data aceasta – încât Parchal şi Valdez plecară înainte de a se face ziuă, folosindu-se de palancas până să poată recurge la briza de dimineaţă.

Briza începu să bată abia pe la şase, iar după două ore pirogile treceau de gura râului Iguapo, un afluent de pe malul drept.

Jacques Helloch nici nu se mai gândea să exploreze Iguapo, de vreme ce nici nu-i trecuse prin minte să exploreze Cunucuruma sau Cassiquiare, iar Germain Paterne nu spuse o vorbă, nu făcu nici măcar o glumă prietenească.

Dealtfel se ivise un nou motiv de teamă pentru sergentul Martial şi nu mai puţin pentru Jacques Helloch.

Oricât era de robustă, de rezistentă, de plină de energie Jeanne de Kermor, care făcuse faţă până atunci la atâtea eforturi, existau totuşi temeri că va plăti tribut climatului acelor regiuni. Suprafaţa terenurilor mocirloase e dominată de febra endemică pe care cu greu o poţi evita. Datorită constituţiei lor, Jacques Helloch. Germain Paterne şi sergentul Martial nu-i simţiseră încă efectele. Echipajele, datorită obişnuinţei, scăpaseră neatinse. Dar tânăra fată avea de câteva zile o stare generală proastă, a cărei gravitate era evidentă.

Germain Paterne îşi dădu seama că Jeanne de Kermor suferă de friguri palustre. Nu mai avea putere, nici poftă de mâncare şi o cuprinse o oboseală de neînvins care o făcea să stea întinsă sub ruf ore întregi. Se silea să reziste, fiindcă o întrista mai ales gândul că le dă tovarăşilor ei de drum un prilej în plus de îngrijorare.

Dar se mai putea spera că starea aceea proastă e trecătoare… Poate că diagnosticul pus de Germain Paterne era greşit… Şi apoi, ţinând seama de rezistenţa morală şi fizică a Jeannei, n-avea să fie chiar natura ei cel mai bun medic, iar remediul cel mai bun tinereţea ei…?

Totuşi, când porniră din nou în sus, pe Orinoco superior, Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum se simţeau stăpâniţi de o teamă crescândă.

Pirogile poposiră pentru înnoptat la gura râului Gabirima, un afluent de pe malul stâng. Nu se vedea nici o urmă lăsată de indienii bares semnalaţi de domnul Chaffanjon. Dealtfel, nici nu aveau de ce regreta, întrucât cele două colibe de pe Gabirima, pe vremea când le văzuse călătorul francez, adăposteau o familie de ucigaşi şi jefuitori, dintre membrii căreia unul era fostul căpitan din Esmeralda. Rămăseseră ticăloşi sau deveniseră oameni cinstiţi – era o problemă neelucidată. În orice caz îşi mutaseră ticăloşia sau cinstea în altă parte. În locul acela, deci, nu se putea culege nici o informaţie despre banda lui Alfaniz.

Pirogile îşi reluară drumul a doua zi, aprovizionate cu carne de cerb, de cabiai, de pecari, doborâţi în ajun de vânători. Vremea era proastă. Câteodată cădeau ploi torenţiale. Jeanne de Kermor suferea mult din pricina acestor intemperii. Starea ei nu se îmbunătăţea. Febra persista şi creştea chiar, în ciuda îngrijirilor ce i se dădeau.

Meandrele fluviului, a cărui lăţime ajunsese de numai două sute de metri, albia plină de recife nu le îngăduiră pirogilor să treacă de insula Yano – ultima pe care o mai aveau de întâlnit în amonte.

A doua zi, 2l octombrie, la un raudal care cotea între două maluri înalte, destul de apropiate, avură unele greutăţi. Seara Moriche şi Gallinetta, ajutate de briză, ajunseră în dreptul râului Padamo, unde făcură escală.

Febra care o mistuia încetul cu încetul pe tânăra fată nu cedase deloc. Jeanne era tot mai doborâtă şi, din cauza slăbiciunii, nu putea să iasă de sub ruf.

Atunci bătrânul soldat îşi aduse învinuiri aprige că se învoise să întreprindă călătoria!… De toate acestea era de vină numai el!… Şi ce putea să facă?… în ce fel să pună capăt acceselor de febră, cum să împiedice revenirea lor?… Admiţând chiar că în trusa de medicamente de pe Moriche se găsea un remediu eficace, nu era mai prudent să se întoarcă?… În câteva zile, luate de curent, pirogile ar fi ajuns din nou la San-Fernando…

Jeanne de Kermor îl auzise pe sergentul Martial discutând această problemă cu Jacques Helloch şi, frântă, spuse cu vocea stinsă:

— Nu… nu!… Să nu ne întoarcem la San-Fernando… Vreau să merg la Santa-Juana… vreau să merg până-mi găsesc tatăl… La Santa-Juana… la Santa-Juana…!

Apoi, după acest efort suprem, îşi pierdu aproape cunoştinţa.

Jacques Helloch nu ştia ce să facă. Dacă se lăsa înduplecat de stăruinţele sergentului Martial nu o expunea oare pe tânăra fată riscului de a cădea într-o criză funestă în clipa când avea să vadă că pirogile navighează în josul fluviului? În fond, nu era mai bine să continue călătoria, să ajungă la Santa-Juana unde aveau să găsească aceeaşi asistenţă medicală ca şi la San-Fernando…?

Atunci, Jacques Helloch i se adresă lui Germain Paterne:

— Aşadar, n-o poţi ajuta cu nimic…?! exclamă el deznădăjduit. Nu ştii, aşadar, nici un remediu ca să-i scadă febra de care se prăpădeşte?… Nu vezi că biata fată se topeşte pe zi ce trece…?

Germain Paterne nu ştia ce să răspundă şi nici ce ar fi putut face mai mult decât făcuse. Sulfatul de chinină, din care avea suficient în trusa de medicamente, nu-i scăzuse febra, deşi i-l administrase în doze mari.

Aşa că, atunci când sergentul Martial sau Jacques Helloch îl asaltau cu întrebările, cu rugăminţile lor, nu găsea alt răspuns decât acesta: „Din nefericire, asupra ei sulfatul de chinină nu-şi face efectul! Poate că ar trebui să recurgem la ierburi. la scoarţă de copaci. Desigur că se găsesc în regiunea aceasta. Dar cine să ni le indice şi cum să ni le procurăm?”

Valdez şi Parchal, întrebaţi în această problemă, confirmară spusele lui Germain Paterne. La San-Fernando se foloseau în mod curent anumite substanţe febrifuge de prin părţile locului. Sunt adevărate medicamente specifice împotriva frigurilor provocate de emanaţiile mlaştinilor, friguri care îi chinuie îngrozitor atât pe indigeni cât şi pe străini, în sezonul cald.

— Mai mult decât oricare, zise Valdez, se foloseşte scoarţa de chinehora şi în primul rând aceea de coloradito…

— Recunoaşteţi aceste plante?… întrebă Jacques Helloch.

— Nu, răspunse Valdez. Noi suntem luntraşi, ne aflăm mereu pe fiuviu… Llaneros v-ar putea spune, dar pe lângă maluri nu întâlneşti nici unul!

Germain Paterne ştia bine că cel mai eficace remediu în cazurile de friguri palustre era coloradito şi nu se îndoia că febra ar fi cedat dacă i s-ar fi dat bolnavei de câteva ori un decoct din această scoarţă. Dar, din nefericire, el, un botanist, mai căuta încă să identifice acest arbust în savanele din vecinătatea fluviului.

Totuşi, ţinând seama de voinţa categorică a dârzei Jeanne de Kermor, tovarăşii ei hotărâră să continue drumul fără întârziere.

La Santa-Juana vor găsi precis preţiosul medicament specific. Dar cât timp le trebuia pirogilor să parcurgă cei două sute de kilometri până la misiune…?

Îşi reluară drumul a doua zi în zori. Vremea era furtunoasă şi în depărtare se auzeau bubuituri de tunet. Aveau însă vânt favorabil şi Valdez şi Parchal nu voiau să piardă nici o adiere. Oameni cumsecade, ei împărtăşeau durerea călătorilor. Le era drag tânărul şi îi întrista faptul că îl vedeau tot mai vlăguit. Singurul care se dovedea oarecum indiferent era spaniolul Jorres. Tot timpul cutreiera cu privirile întinsele llanos din dreapta fluviului. Deşi se temea să nu trezească bănuieli, cel mai adesea stătea la un capăt al pirogii Gallinetta când tovarăşii lui şedeau culcaţi la piciorul catargului. O dată sau de două ori Valdez remarcă acest lucru, şi fără îndoială că lui Jacques Helloch i s-ar fi părut suspectă atitudinea spaniolului dacă ar fi avut răgazul să-l supravegheze. Dar gândurile lui zburau în altă parte, iar când pirogile navigau în linie, stătea ceasuri întregi în deschizătura rufului uitându-se la tânăra fată care încerca să-i zâmbească pentru a-i mulţumi de grija care i-o purta. Într-o zi ea îi spuse:

— Domnule Jacques, v-aş ruga să-mi făgăduiţi ceva…

— Spuneţi… spuneţi… domnişoară Jeanne… îmi voi ţine făgăduiala, oricare ar fi…

— Domnule Jacques… poate n-am să am destulă putere pentru a-mi continua cercetările… Când vom ajunge la misiune, poate că va trebui să rămân la Santa-Juana… Ei bine… dacă aflăm unde se află tatăl meu… aţi vrea…

— Să fac tot posibilul ca să-l întâlnesc!… Da… Jeanne… dragă Jeanne… da!… Voi pleca… voi porni pe urmele colonelului de Kermor… îl voi găsi… îl voi reda fiicei sale…

— Mulţumesc… domnule Jacques… mulţumesc! zise tânăra fată şi capul, pe care-l ridicase o clipă, îi recăzu pe pernă.

Padamo varsă în Orinoco o cantitate apreciabilă de apă limpede şi adâncă, printr-o gură a cărei lăţime e mai mare decât aceea a fluviului, încă un afluent care, pe bună dreptate, i-ar fi putut face să se încaiere pe adepţii Guaviarei cu cei ai râului Atabapo!

În amonte curentul venea cu oarecare viteză între malurile râpoase, deasupra cărora se contura marginea unor păduri dese. Pirogile navigau când cu pânze, când cu pagaia.

În amonte de rio Ocamo, fluviul nu mai avea decât o lăţime de cincizeci de metri.

Către sfârşitul zilei, bolnava se simţea rău în urma unui acces de febră foarte puternic. Era de aşteptat un deznodământ fatal şi nu prea îndepărtat, dacă Germain Paterne nu reuşea să-şi procure singurul medicament care ar fi putut acţiona cu eficacitate.

Durerea călătorilor de pe pirogi era de nedescris. Pe sergentul Martial îl cuprinse o deznădejde atât de îngrozitoare, încât părea la un pas de nebunie. Oamenii de pe Gallinetta nu-l pierdeau din ochi de teamă ca, într-un acces de alienaţie mintală, să nu se arunce în fluviu.

Jacques Helloch, lângă Jeanne, îi potolea cu puţină apă proaspătă setea care o mistuia, îi pândea orice vorbă, se îngrozea de cel mai mic suspin. Aşadar, nu putea să o salveze pe aceea pe care o iubea cu o dragoste atât de curată, pentru care şi-ar fi dat viaţa…?

Şi atunci îşi spunea că ar fi trebuit să nu se supună voinţei ei, ci să dea dispoziţii de întoarcere la San-Fernando. Era absurd, în astfel de condiţii, să te gândeşti să urci până la izvoarele fluviului Orinoco… Şi chiar de ajungeau acolo, nu însemna că au ajuns şi la Santa-Juana… Dacă nu exista un rio care să facă legătura între misiune şi fluviu, trebuiau să meargă pe jos, să umble prin păduri nesfârşite pe o căldură copleşitoare…

Dar, când Jeanne de Kermor era mai puţin toropită, când febra îi dădea puţin răgaz, întreba îngrijorată:

— Domnule Jacques… mergem tot în direcţia cea bună… nu-i aşa…?

— Da… Jeanne… da!… răspundea el.

— Mă gândesc tot timpul la bietul meu tată!… Am visat că l-am găsit… Şi vă mulţumesc… pentru tot ce aţi făcut pentru mine… şi pentru el…

Seara pirogile se opriră la Pedra Mapaya, de unde îşi reluară drumul dis-de-dimineaţă, navigând când cu pânze, când cu pagaia. Cum apele şi scăzuseră foarte mult, de câteva ori fură în primejdie să eşueze pe fundul nisipos al fluviului.

În ziua aceea istovitoare, pirogile depăşiră terenul accidentat de pe malul drept, unde cerros Moras îşi întind primele ramificaţii.

După-amiază, o nouă criză de o extraordinară intensitate era gata să o răpună pe bolnavă. Sergentul Martial fu cuprins de o desperare atât de mare, încât Germain Paterne, ca Jeanne să nu-i audă ţipetele, îl îmbarcă pe Moriche care naviga cam la o sută de picioare în urmă. Sulfatul de chinină tot nu avea nici un efect.

— Germain… Germain… spuse atunci Jacques Helloch care îşi dusese prietenul la prova Gailinettei, Jeanne va muri…

— Nu-ţi pierde speranţa, Jacques!

— Îţi spun că va muri!… Dacă nu o răpune accesul acesta, următorul nu-l va mai putea suporta…

Era mai mult decât sigur, aşa că Germain Paterne lăsă capul în jos.

— Şi să nu poţi face nimic… nimic! spuse suspinând.

Pe la ora trei după-amiază căzu o ploaie torenţială care împrospăta puţin atmosfera cumplită, cu furtună aproape neîntreruptă. Nu aveau de ce se plânge, fiindcă fluviul profita de apa aceea multă venită din norii albicioşi, îngrămădiţi în straturi groase. Afluenţii de pe dreapta şi de pe stânga, atât de mulţi în partea aceea a cursului său, îi măreau etiajul şi asigurau navigarea pirogilor.

La ora patru, cerro Yaname, care are o altitudine considerabilă, apăru pe stânga, după ce ocoliră un masiv împădurit. Dincolo de cotitura bruscă a fluviului, se deschidea gura îngustă a râului Macava.

Cum briza nu mai bătea deloc, Valdez şi Parchal legară parâmele la poalele unui sitio, alcătuit din câteva colibe în care locuiau cinci sau şase familii de mariquitares.

Primul sări pe mal Jacques Helloch, care-i spuse căpitanului pirogii Moriche:

— Vino, Parchal. Unde se ducea…?

La căpetenia acelui sitio. Ce voia…?

Să-i ceară s-o smulgă pe fată din ghearele morţii!… Căpetenia locuia într-o colibă destul de confortabilă, aşa cum sunt în general cele ale indienilor mariquitares. Era un om de vreo patruzeci de ani, inteligent şi îndatoritor, care-i primi cu căldură pe cei doi oaspeţi. La insistenţele lui Jacques Helloch, Parchal îi puse imediat întrebări în legătură cu coloradito.

Cunoştea scoarţa aceea?… Arbustul creştea oare prin regiunea Mavaca…?

Da, răspunse indianul, o folosim adesea împotriva frigurilor…

— Şi te scapă de ele?

— Întotdeauna.

Vorbeau în limba indienilor, aşa că Jacques Helloch nu înţelegea ce spune. Dar după ce Parchal îi traduse răspunsul căpeteniei, zise cu sufletul la gură:

— Să ne dea şi nouă puţin din scoarţa aceasta… Am să-l răsplătesc cu tot ce vrea… cu tot ce am…!

Indianul scoase dintr-un coş din colibă câteva fărâmiţe de lemn şi i le dădu lui Parchal.

Într-o clipă se şi reîntoarseră pe Gallinetta.

— Germain… Germain… coloradito… coloradito!… Atât putu să spună Jacques Helloch.

— Bine, Jacques!… răspunse Germain Paterne… Noua criză nu s-a declarat încă… E momentul potrivit… O vom salva… prietene… o vom salva!

În timp ce Germain Paterne prepara decoctul, Jacques Helloch căuta să o liniştească pe Jeanne. Niciodată nu s-a întâmplat ca febra să nu scadă după acest coloradito… Căpetenia din Mavaca ştie ce spune…

Şi biata bolnavă, cu ochii măriţi, cu obrajii albi ca ceara, după ultimul acces, când i se ridicase febra la patruzeci de grade, avu puterea să zâmbească.

— Mă şi simt mai bine, spuse, deşi… n-am luat încă nici un medicament…

— Jeanne… dragă Jeanne!… murmură Jacques Helloch îngenunchind…

În câteva minute Germain Paterne făcu infuzia de scoarţă de coloradito. Jacques Helloch luă cana şi o apropie de buzele fetei.

— Mulţumesc! spuse ea după ce o goli, apoi închise ochii. Acum trebuia să rămână singură. De aceea Germain Paterne îl scoase afară pe Jacques, care nu voia să se îndepărteze de Jeanne. Se aşezară amândoi la prova pirogii şi rămaseră tăcuţi.

Echipajul primise ordin să debarce, ca să nu se producă nici un zgomot la bord. Dacă Jeanne adormea, se impunea ca somnul să nu-i fie tulburat.

Sergentul Martial fusese informat. Ştia că făcuseră rost de medicamentul febrifuge, ştia că i-l dăduseră Jeannei. Aşadar sări de pe Moriche pe mal şi o luă la fugă către Gallinetta…

Germain Paterne îi făcu semn să se oprească…

Bietul om se supuse şi, cu ochii în lacrimi, se sprijini de o stâncă.

După părerea lui Germain Paterne, dacă nu se declara un nou acces, însemna că infuzia de coloradito îşi făcuse efectul. Până în două ore aveau să se lămurească. Până în două ore aveau să ştie dacă sunt speranţe, ori poate aveau să aibă certitudinea că tânăra va fi salvată.

Cu ce teamă de nedescris aşteptau toţi! Erau numai urechi, să audă vreun suspin… vreo chemare… Nu!… Jeanne nu scotea nici un cuvânt…

Jacques Helloch se apropie de ruf…

Jeanne dormea, dormea fără să se zbuciume, fără să pară că se chinuie, era cu desăvârşire calmă.

— E salvată!… Salvată!… îi şopti lui Germain Paterne la ureche.

— Sper… cred… Eh! E bun coloradito!… Numai că sunt puţini farmacişti pe Orinoco superior!

Trecuse momentul critic, accesul nu se declarase… Şi nici nu avea să se mai declare.

După-amiază, când se trezi, Jeanne murmură, de data aceasta nu fără temei, întinzându-i mâna lui Jacques Helloch:

— Mă simt mai bine!… Da… mă simt mai bine.

Când se apropie de ea sergentul Martial, căruia îi îngăduiră să vină la bordul pirogii Gallinetta, Jeanne şterse cu mâna lacrimile bătrinului soldat şi spuse zâmbind:

— Mă fac bine… unchiule!

O supravegheară toată noaptea, îi dădură de mai multe ori să bea din infuzia aceea salutară de scoarţă de coloradito. Dormi liniştită, iar a doua zi, când deschise ochii, nimeni nu se mai îndoi că se va însănătoşi. Călătorii nu mai puteau de bucurie, ca şi echipajele de pe cele două pirogi, dealtfel.

Se înţelege de la sine că indianul, căpetenia din Mavaca, deşi refuzase politicos, avu dreptul să-şi aleagă din încărcătura de pe Moriche orice i-ar fi fost de trebuinţă familiei sale. De fapt, omul acela cumsecade se mulţumi cu puţin. Câteva cuţite, o toporişcă, o bucată de stofă, oglinzi, mărgele de sticlă şi vreo şase ţigări constituiră preţul scoarţei de coloradito.

În momentul plecării îşi dădură seama că Jorres nu mai era la bordul pirogii Gallinetta; desigur că lipsea încă din seara precedentă.

Când veni, Jacques Helloch îl întrebă unde a fost, iar el spuse că, de vreme ce echipajul primise ordin să debarce, se dusese să doarmă în pădure. Întrucât nu putea fi verificat, răspunsul fu luat de bun – şi, dealtfel, era plauzibil.

În următoarele patru zile pirogile urcară nu fără mari greutăţi pe Orinoco în sus. Abia dacă parcurgeau doisprezece kilometri în douăzeci şi patru de ore. Dar ce importanţă avea! Jeanne se însănătoşea repede, îşi venea în puteri datorită hranei pe care i-o prepara Germain Paterne cu deosebită grijă. Jacques Helloch stătea tot timpul lângă ea, şi sergentul Martial ajunsese să socotească într-adevăr firesc acest lucru.

„Aşa a fost scris! îşi tot repeta el. Dar, mii de carambas, ce-o să spună colonelul?”

Pe scurt, de a doua zi convalescenta avu voie să iasă din ruf de la ora douăsprezece la două, învelită într-o pătură subţire, întinsă pe un aşternut bun de iarbă uscată, la pupa ambarcaţiei, respira aerul tare şi reconfortant al savanelor.

Lăţimea fluviului nu depăşea acum treizeci de metri. De cele mai multe ori pirogile trebuiau să fie împinse cu garapatos, sau trase cu espilla. Dădură şi peste câteva raudals destul de greu de trecut, iar prin unele părţi apa era atât de mică, încât se punea întrebarea dacă nu va fi necesar să fie descărcate pirogile.

Din fericire această operaţie, care cerea mult timp, a putut fi evitată. Oamenii au coborât în apă, pirogile au devenit astfel mai uşoare şi au izbutit să treacă şenalele dificile. Aşa au procedat la raudal Manaviche şi la raudal Yamaraquin, de la poalele acelor cerros Bocon care se înalţă la mai mult de opt sute de metri deasupra fluviului.

În fiecare seară Jacques Helloch şi sergentul Martial se duceau să vâneze în pădurile bogate în vânat de pe mal şi aduceau şiraguri de hoccos sau de pavas. Hotărât lucru, în provinciile din sudul Venezuelei hrana nu constituie o problemă dacă îţi place vânatul, care e de calitate superioară, şi peştele, care mişună în apele marelui fluviu.

Jeanne se restabilise. De când luase coloradito nu o mai cuprinsese deloc febra. Nici nu existau temeri că boala va reveni, acum o ajutau constituţia ei robustă şi tinereţea.

În ziua de 25 apăru pe dreapta un şir de munţi indicaţi pe hartă cu numele cerros Guanayos.

În 26, pirogile urcară raudal Marques cu mare greutate şi nespuse eforturi.

De mai multe ori Jacques Helloch, Valdez şi Parchal fură ispitiţi să creadă că malul drept nu era chiar atât de pustiu cum părea. Uneori aveau impresia că făpturi omeneşti se furişau printre arbori şi pe după tufăriş. Dacă erau indieni guaharibos, n-aveau de ce se teme, fiindcă triburile acestea sunt aproape inofensive.

Nu mai era ca pe vremea când explorase această parte a fluviului Orinoco domnul Chaffanjon, ai cărui însoţitori se aşteptau în fiecare zi la un atac din partea indigenilor.

Trebuie să spunem totuşi că Jacques Helloch şi sergentul Martial încercaseră în zadar să întâlnească fiinţele acelea, oricare ar fi fost ele, pe care avuseseră impresia că le zăriseră la marginea pădurii. Adevărul e că nu se aleseseră cu nimic din urmărirea lor inutilă.

Se înţelege de la sine că prezenţa indigenilor, dacă nu ar fi fost guaharibos, ci quivas – şi anume cei ai lui Alfaniz – ar fi constituit un mare pericol. De aceea Parchal şi Valdez supravegheau cu mare atenţie malurile şi nu-şi lăsau oamenii să debarce. Jorres, în ceea ce-l privea, nu avea o atitudine suspectă şi nici nu-şi manifestă vreodată intenţia de a coborî pe uscat. Dealtfel, după şapte, opt etape, pirogile urmau să-şi încheie drumul din cauza lipsei de apă în albia fluviului. Orinoco avea să fie redus la micul şuvoi care izvorăşte din sierra Parima şi din care trei sute de afluenţi fac apoi marea arteră fluvială a Americii de Sud.

Atunci călătorii aveau să fie nevoiţi să părăsească pirogile şi să străbată cale de vreo cincizeci de kilometri pădurile imense de pe malul drept, până la Santa-Juana. Desigur, aceea le era ţinta, şi speranţa avea să le dea putere să o atingă după câteva etape de marş.

Ziua de 27 octombrie şi cea următoare pot fi socotite printre cele mai grele zile ale călătoriei de la plecarea din Caicara. A fost nevoie de tot devotamentul echipajelor şi de toată iscusinţa căpitanilor pentru a trece de raudal Guaharibos – punct atins în l760 de Diaz de la Fuente, primul explorator al fluviului Orinoco. Ceea ce-l determină pe Germain Paterne să facă această reflexie justă:

— Dacă indienii numiţi astfel nu sunt de temut, nu se poate spune acelaşi lucru de torentele care le poartă numele…

— Mare minune dacă vom putea trece fără să păţească nimic pirogile! răspunse Valdez.

— Dacă cerul a făcut o minune salvând viaţa dragului nostru Jean, zise Jacques Helloch, va face desigur şi a doua pentru piroga în care se află! Nu-i mare lucru o minune când eşti Dumnezeu atotputernic, făcătorul cerului şi al pământului.

— Amin! murmură sergentul Martial cât se poate de serios. Şi a fost într-adevăr o minune că au scăpat numai cu câteva avarii mici, cu câteva spărturi care puteau fi uşor reparate în cursul navigării.

Închipuiţi-vă o serie de rezervoare în trepte pe o distanţă de zece, doisprezece kilometri. Această dispunere aminteşte, la scară enormă, şirul de ecluze ale canalului Gotha din Suedia. Numai că acest canal dintre Stockholm şi Gotteborg e prevăzut cu stăvilare şi are porţi care le deschid şi le închid – ceea ce uşurează înaintarea navelor. Raudal Guaharibos n-are însă nici porţi, nici ecluze, piroga trebuie târâtă peste terasele de piatră, fără să rămână sub ea nici o palmă de apă. Toţi luntraşii au trebuit să se pună pe treabă şi să tragă de espilla prinsă de arbori sau de stânci. Fără îndoială, dacă sezonul uscat ar fi fost mai înaintat, la acest raudal pirogile ar fi trebuit să se oprească definitiv.

Şi e cu atât mai sigur cu cât domnul Chaffanjon chiar în locul acela a trebuit să renunţe la ambarcaţie şi să continue drumul cu curiare, pentru a-şi respecta itinerarul care prevedea şi izvoarele fluviului Orinoco. Plecară dis-de-dimineaţă. Lăţimea fluviului ajunsese de doar cincisprezece, douăzeci de metri. Pirogile mai urcară în susul câtorva torente la poalele sierrei Guahariba – printre care un raudal numit „al francezilor” – şi de multe ori ambarcaţiile, abia plutind, trase cu braţele, lăsau urme adânci pe pragurile de nisip.

În sfârşit, seara, Parchal şi Valdez legară parâmele la malul râpos din dreapta.

În faţă, pe malul celălalt, se înălţa, sumbru, un pisc înalt. Nu putea să fie decât piscul Maunoir, numit aşa de călătorii francezi în onoarea secretarului general al Societăţii de Geografie din Paris.

Poate că – din pricina oboselii peste măsură de mari – supravegherea avea să fie oarecum neglijată. După cină, într-adevăr, fiecare nu se gândea decât la odihnă, de care avea atâta nevoie. Călători şi marinari căzură curând într-un somn adânc.

Peste noapte nu se întâmplă nimic, nu-i atacară nici indienii bravos, nici indienii quivas ai lui Alfaniz.

În zori, când se treziră, cei doi căpitani scoaseră un strigăt de dezamăgire.

Din ajun. apa scăzuse cu cincizeci de centimetri. Pirogile stăteau pe uscat. Pe albia fluviului Orinoco abia de şiroiau câteva firicele gălbui.

Aşadar navigaţia era întreruptă cât ţinea sezonul uscat. Când echipajele se strânseră la prova pirogilor, se observă că un om lipsea la apel.

Jorres dispăruse şi de data aceasta nu avea să se mai întoarcă.