VII TABĂRA DE LA PISCUL MAUNOIR.

Piscul Maunoir domină de la o înălţime de o mie cinci sute de metri savana de pe malul stâng. Catena, care se sprijină pe blocul acesta masiv ca pe un adevărat contrafort de nezdruncinat, îşi întinde ramificaţiile cât vezi cu ochii în direcţia sud-est.

La vreo optzeci de kilometri depărtare se ridică piscul Ferdinand de Lesseps, conform denumirii de pe harta domnului Chaffanjon.

Aici începe regiunea muntoasă cu cele mai înalte reliefuri din sistemul orografic al Venezuelei. Aici se arcuiesc largi şi imense bolţi. Aici se întretaie capricioase creste convergente. Aici osatura munţilor ia un aspect impunător, măreţ. Aici se întinde sierra Parima care dă naştere fluviului Orinoco. Aici se înalţă „Muntele Roşu” înconjurat de nori, acea măgură, mamă rodnică a izvoarelor cum i se spune în incantaţiile indiene, acea gigantică piatră kilometrică înfiptă la intersecţia frontierelor a trei state.

Dacă fluviul le-ar fi îngăduit, Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum ar fi navigat până la sierra Parima de unde se preling primele lui picături. Dar, spre marea lor părere de rău, trebuia să se renunţe la acest mod de deplasare. Ar fi putut, desigur, să-şi continue călătoria în curiares. Dar în fiecare dintre cele două bărci ale pirogilor încăpeau doar două persoane. Apoi, cum să le conducă fără luntraşi, şi cu bagajele ce să facă?

În dimineaţa aceea Jacques Helloch, Germain Paterne, Jean, care se înzdrăvenea văzând cu ochii, sergentul Martial, la care se alăturară şi căpitanii Valdez şi Parchal, ţinură sfat – palabre, cum spun indienii din America de Nord. În sfârşit, palabre sau sfat, nu contează, dar trebuia să ducă la hotărâri importante de care avea să depindă durata călătoriei şi poate chiar reuşita expediţiei.

Toţi şase se aşezară la marginea pădurii într-un loc căruia îi ziseră „tabăra de la piscul Maunoir” – deşi piscul se înălţa pe celălalt mal. Jos se întindea terasa de pietre şi nisip de-a lungul căreia cele două pirogi zăceau pe uscat, la gura unui rio – rio Torrida.

Vremea era frumoasă, briza răcoroasă şi stabilă. La stânga, pe malul opus, piscul strălucea, atins de razele soarelui, iar în partea de est un disc mare îi lumina coasta împădurită.

Echipajele îşi pregăteau masa de dimineaţă la prova pirogilor, unde flutura ca un panaş fumul uşor, purtat de briză către sud.

Vântul sufla dinspre nord, abia adiind, oricum nefavorabil navigaţiei, dacă s-ar fi putut relua în amonte de tabără.

Altfel, nici pe cursul fluviului în aval, nici pe malul înalt, nici pe sub arborii pădurii nu se ivi vreun indian. De colibe locuite sau părăsite, nici urmă. Şi totuşi, în perioada respectivă se circula de obicei pe malurile acelea. Dar triburile răspândite pe suprafaţa întregului ţinut nu se stabileau nicăieri. Că negustorii din San-Fernando nu urcau niciodată atât de sus pe cursul fluviului era de înţeles, fiindcă ar fi riscat să ducă lipsă de apă. Şi apoi, cu ce târguşor, cu ce rancho ar fi putut face comerţ, vânzând sau cumpărând? Dincolo de Esmeralda, acum părăsită, nu se găsesc nici măcar atâtea locuinţe cât să alcătuiască un sat. De aceea şi pirogile doar rareori trec de gura afluentului Cassiquiare.

Jacques Helloch luă primul cuvântul:

— Ai urcat vreodată mai sus, pe Orinoco superior, Valdez…?

— Niciodată, răspunse căpitanul pirogii Gallinetta.

— Dar dumneata, Parchal…?

— Nici eu, răspunse căpitanul pirogii Moriche.

— Nimeni din cele două echipaje nu cunoaşte cursul fluviului în amonte de piscul Maunoir…?

— Nimeni, răspunseră Parchal şi Valdez.

— Nimeni… în afară poate de Jorres, remarcă Germain Paterne, dar spaniolul lipseşte de la întâlnire… Am impresia că nu se plimbă prima oară prin ţinuturile acestea, deşi a susţinut contrariul…

— Unde s-a putut duce?… întrebă sergentul Martial.

— Unde e aşteptat, fără îndoială… răspunse Jacques Helloch.

— Aşteptat…?

— Da, sergent. Vă mărturisesc că de la o vreme Jorres acesta mi s-a părut destul de suspect.

— Şi mie, interveni Valdez. Când a lipsit o noapte întreagă la rio Mavaca şi l-am luat la întrebări, mi-a răspuns… şi nu mi-a răspuns.

— Totuşi, remarcă Jean, când s-a îmbarcat la San-Fernando, avea intenţia să meargă la misiunea Santa-Juana…

Şi nici măcar nu încape îndoială că l-a cunoscut pe părintele Esperante, adăugă Germain Paterne.

— Asta aşa e, zise sergentul Martial, dar nu-i de înţeles de ce a dispărut tocmai acum, când mai avem de străbătut doar câteva etape până la misiune…

În ultimele zile, gândul că bănuielile sale în privinţa lui Jorres erau justificate se înrădăcina tot mai adânc în mintea lui Jacques Helloch. Nu-l împărtăşise nimănui, fiindcă nu voia să-i îngrijoreze pe tovarăşii lui de drum. De aceea, dintre toţi, a fost cel mai puţin surprins de plecarea spaniolului şi în acelaşi timp foarte îngrijorat.

Datorită acestei stări de spirit, se întrebă dacă Jorres nu era cumva unul din evadaţii de la Cayenne care se alăturaseră cetei de quivas conduşi de Alfaniz, tot spaniol şi el… Şi dacă aşa stăteau lucrurile, ce căuta Jorres la San-Fernando când l-au întâlnit?… De ce se afla în târguşorul acela?… Că se afla acolo era fapt sigur, şi auzind că pirogile cu călători se pregătesc să plece către Santa-Juana, i-a cerut căpitanului de pe Gallinetta să-l angajeze.

Acum, Jacques Helloch, de când dispariţia spaniolului îi confirmase bănuielile, făcea următorul raţionament:

Dacă Jorres nu era din banda lui Alfaniz, dacă nu avea intenţii rele, dacă îşi propusese să meargă la misiune, de ce-şi părăsise tovarăşii de drum înainte de a ajunge la capătul călătoriei…?

Dar el plecase tocmai când ar fi fost mai indicat să rămână. Cine ştie, poate fusese înştiinţat în ascuns că indienii quivas şi căpetenia lor străbat savana învecinată, şi profitase de noapte ca să-i întâlnească.

Dacă aşa stăteau lucrurile, acum, când pirogile nu mai puteau naviga, micul lor grup, silit să-şi facă drum prin pădurile dese pentru a ajunge la Santa-Juana, avea să fie expus la primejdiile unui atac greu de respins din cauza inferiorităţii numerice…

Astfel de temeri serioase îl asaltau pe Jacques Helloch.

Dar nu şi-a destăinuit aceste temeri nimănui – abia de i-a spus câteva cuvinte lui Valdez, care şi el îl bănuia pe spaniol.

Şi acum, după întrebarea precisă pusă de sergentul Martial referitor la inexplicabila dispariţie a lui Jorres, vru să dea alt curs discuţiei, îndreptând-o spre probleme practice.

— Să-l lăsăm pe Jorres acolo unde e, spuse. S-ar putea să se întoarcă, s-ar putea să nu se întoarcă… Important e să ne ocupăm de situaţia noastră de acum şi de felul în care ne vom atinge ţinta. Nu mai e posibil să ne continuăm călătoria pe Orinoco, situaţie neplăcută, recunosc…

— Oricum am fi întâmpinat această dificultate peste câteva zile, remarcă Jean. Admiţând că am fi ajuns la izvoarele fluviului cu pirogile, tot trebuia să debarcăm la poalele muntelui Parima. De acolo până la misiune, întrucât nici un afluent navigabil nu face legătura între Santa-Juana şi Orinoco, oricum ne gândeam să parcurgem ultimele etape prin savană.

— Dragă Jean, răspunse Jacques Helloch, ai dreptate, mai devreme sau mai târziu, mâine dacă nu chiar astăzi ar fi trebuit să părăsim pirogile. Desigur, dacă am fi înaintat cu vreo patruzeci de kilometri mai spre est – şi navigarea pe această distanţă ar fi fost uşoară în sezonul ploios – am fi fost scutiţi de eforturi… de care mă tem… mai ales în ceea ce te priveşte…

— Mă simt din nou în putere, domnule Helloch, declară Jean.

Sunt gata să plec chiar astăzi… şi n-am să rămân în urmă…

— Frumoase vorbe! exclamă Germain Paterne. Numai auzindu-te vorbind, Jean, şi ne simţim mai bine dispuşi şi mai sprinteni. Dar să ajungem la concluzii, şi, pentru a ajunge la ele, poţi să ne spui, Jacques, la ce distanţă ne aflăm de misiune…?

— Am calculat distanţele după hartă, răspunse Jacques Helloch. Până la Parima nu sunt mai mult de cincizeci de kilometri. Dar, după părerea mea, nu trebuie să facem drumul până sus, la izvoare…

— De ce? întrebă sergentul Martial.

— Pentru că, dacă misiunea se află, aşa cum ni s-a spus la San-Fernando şi ne-a confirmat domnul Manuel, pe rio Torrida, la nord-est de tabăra noastră, e preferabil să încercăm a ne duce acolo direct, fără a mai lungi drumul, trecând pe la sierra Parima…

— Într-adevăr, zise Jean. E inutil, cred, să facem acest ocol obositor, mai bine mergem în linie dreaptă la misiunea Santa-Juana…

— Dar cum?… întrebă sergentul Martial.

— Aşa cum o vom face… cum am fi fost nevoiţi s-o facem odată ajunşi la sierra Parima.

— Pe jos?

— Pe jos, răspunse Jacques Helloch. În ţinutul acesta pustiu nu există nici un sitio, nici un rancho de unde să facem rost de cai.

— Şi bagajele?… întrebă Germain Paterne. Va trebui, aşadar, să le lăsăm la bordul pirogilor…

— Aşa cred, răspunse Jacques Helloch. N-ar fi un inconvenient prea mare. De ce să ne mai încurcăm cu colete stânjenitoare…?

— Hm! făcu Germain Paterne, care se gândea la colecţia lui de naturalist mai mult decât la cămăşi şi la ciorapi.

— Pe de altă parte, obiectă Jean, poate că informaţiile pe care le vom primi ne vor îndrepta paşii mai departe de Santa-Juana…

— Într-adevăr, zise Jacques Helloch. În cazul acesta, dacă nu vom găsi la misiune tot ce ne va fi necesar, o să trimitem pe cineva după bagaje. Pirogile vor rămâne aici până la întoarcerea noastră. Parchal şi Valdez, sau cel puţin unul din ei, împreună cu echipajele, le vor păzi. Misiunea nu e la o distanţă atât de mare încât un om să nu o poată străbate, călare, în douăzeci şi patru de ore. Fără îndoială că se comunică uşor eu Santa-Juana.

Deci, domnule Helloch, continuă Jean, trebuie să luăm doar strictul necesar pentru un drum de trei, patru zile…

— Da, dragă Jean, cred că e cea mai bună soluţie, şi v-aş propune să pornim imediat dacă nu s-ar cere să organizăm întâi tabăra de la gura râului Torrida. Să nu uităm că trebuie să ne regăsim pirogile când vom voi să coborâm pe Orinoco, pentru a ne întoarce la San-Fernando.

— Cu colonelul meu… izbucni sergentul Martial.

— Cu tatăl meu! murmură Jean.

O umbră de îndoială întunecă fruntea lui Jacques Helloch. Fiindcă bănuia că vor întâmpina mari greutăţi şi se temea că vor da peste multe piedici până să ajungă la ţintă!… Pe de altă parte, vor obţine la Santa-Juana informaţii precise care să le permită să se avânte cu oarecare şanse de reuşită pe urmele colonelului de Kermor…?

Totuşi se feri să-şi descurajeze tovarăşii de drum. Datorită împrejurărilor acceptase să însoţească expediţia până la capăt şi nu avea să dea înapoi dinaintea nici unui pericol. Acum, devenind conducătorul ei, deşi izbânda era probabil foarte îndepărtată, se simţea dator să ia hotărâri şi avea să facă tot ce-i stătea în putere pentru a-şi împlini datoria.

Plecarea fiind amânată pentru a doua zi, fiecare se apucă să-şi aleagă cele necesare pentru trei, patru etape lungi de mers pe jos prin pădurile acelei sierra.

La propunerea lui Valdez, el şi doi oameni din echipajul lui fură desemnaţi să-i însoţească pe călători până la misiune. Parchal şi ceilalţi şaisprezece marinari aveau să rămână în tabără şi să păzească pirogile. Cine ştie dacă nu vor trece câteva luni până să poată Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum să vină înapoi?… în acest caz, sezonul cald fiind pe sfârşite, navigarea devenea din nou posibilă. Dealtfel, aveau să hotărască ce-i de făcut când va fi vorba de întoarcere.

Spre marea lor părere de rău, Alto Orinoco era o regiune complet pustie. Cât de bine le-ar fi prins să întâlnească acolo câteva familii de indieni! Le-ar fi dat desigur informaţii utile în privinţa drumului pe care să apuce, a misiunii Santa-Juana şi a locului precis unde se află situată, la nord-est de fluviu.

Jacques Helloch ar fi căutat de asemenea să afle dacă banda de quivas condusă de Alfaniz se arătase prin părţile de pe malul drept, întrucât, dacă Jorres putuse să o întâlnească, însemna că străbate câmpiile învecinate.

Mai mult, ar fi avut prilejul, fară îndoială, să se înţeleagă cu un indian să le fie călăuză prin pădurile dese, străbătute doar de câteva poteci bătute de sălbăticiuni sau de indigeni.

Când îi mărturisi lui Valdez că şi-ar fi dorit să întâlnească indieni, acesta nu-l lăsă să-şi sfârşească vorba şi spuse:

— S-ar putea ca la o bătaie de puşcă, două, de tabără să se afle colibe de-ale indienilor guaharibos…

— Ce te face să crezi?… Ai vreo dovadă?

— Una, cel puţin, am, domnule Helloch, fiindcă, mergând pe la marginea pădurii, am văzut aproape de mal cenuşa unui foc…

— Stins…

— Da, dar cenuşa era caldă încă…

— Să nu te fi înşelat, Valdez! Dacă s-ar fi aflat guaharibos prin apropiere, n-ar fi dat fuga înaintea pirogilor?

— Să fi dat fuga, domnule Helloch…?! Credeţi-mă, mai curând o luau la fugă…

— De ce?… N-ar fi fost un noroc pentru ei să intre în legătură cu călătorii… un prilej de a face schimb şi a se alege cu un câştig…?

— Sunt prea înspăimântaţi bieţii indieni!… De aceea, prima lor grijă ar fi fost să se ascundă în pădure, chiar dacă s-ar fi întors când ar fi socotit că nu-i ameninţă nici o primejdie.

— Chiar aşa, Valdez, dacă au fugit, cel puţin colibele lor au rămas pe loc; poate descoperim câteva în pădure…

— E uşor de văzut, răspunse Valdez. Nu trebuie să cercetăm, de la marginea pădurii, decât două-trei sute de paşi în adâncime… De obicei indienii nu se îndepărtează de fluviu… Dacă e vreun sitio sau vreo colibă prin împrejurimi, peste o jumătate de oră de mers ne-a şi apărut înaintea ochilor…

— Fie, Valdez, hai să căutăm… Dar cum excursia noastră s-ar putea prelungi, să mâncăm întâi şi apoi să pornim la drum.

Sub îndrumarea celor doi căpitani, tabăra fu repede organizată. Cu toate că aveau destule provizii de carne sărată, conserve, făină de manioc, se luă hotărârea ca alimentele să fie păstrate pentru drum, ca nu cumva să se ajungă la impas. Valdez şi doi oameni din echipajul lui urmau să care sacii. Câţiva indieni, dacă se aflau prin împrejurimi, aveau să-i ajute. Fluturându-le pe dinainte un număr oarecare de piaştri, i-ar fi determinat uşor să facă pe hamalii şi călăuzele.

De fapt, vânătoarea ar fi constituit o sursă mai mult decât suficientă pentru Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum, ca şi pentru marinarii care poposeau în tabăra de la piscul Maunoir. Se ştie că niciodată hrana n-a fost pricină de îngrijorare pentru cei care au străbătut regiuni atât de bogate în vânat. Chiar la marginea pădurii se vedeau zburând raţe, hoccos, pavas, sărind maimuţe dintr-un copac în altul, alergând cabiais şi pecaris prin spatele hăţişului des, mişunând miriade de peşti în apele râului Torrida.

În timpul mesei Jacques Helloch le aduse la cunoştinţă hotărârea pe care o luase în înţelegere cu Valdez. Amândoi se vor duce să caute pe o rază de un kilometru indieni guaharibos, care cutreieră poate acele llanos din Orinoco superior.

— Vă însoţesc bucuros… zise Jean.

— Dacă îţi dau eu voie, nepoate! interveni sergentul Martial. Părerea mea este să-ţi păstrezi picioarele pentru drum… Mai odihneşte-te azi… cum ţi-a recomandat medicul.

Oricit i-ar fi plăcut lui Jacques Helloch să facă excursia în tovărăşia tinerei fete. trebui să recunoască faptul că sergentul Martial avea dreptate. Micul lor grup avea să lupte destul cu oboseala, mergând pe jos până la Santa-Juana, aşa că Jeanne de Kermor trebuia să-şi dea silinţa să se odihnească douăzeci şi patru de ore.

— Dragă Jean, zise el, unchiul dumitale te sfătuieşte de bine… Astăzi ai să-ţi recapeţi toate forţele, dacă ai să rămâi în tabără… E destul dacă mergem Valdez şi cu mine…

— Aşadar, nu aveţi nevoie de un naturalist?… întrebă Germain Paterne.

— Nu-i nevoie de un naturalist când e vorba să descoperi oameni ai naturii, răspunse Jacques Helloch. Rămâi aici, Germain, şi alege de la marginea pădurii, de-a lungul malului, ce plantă îţi place ca să o studiezi.

— Vă ajut şi eu, domnule Paterne, sări Jean, şi oricât de puţine plante rare s-or găsi, tot facem o treabă bună!

Înainte de a pleca, Jacques Helloch îl îndemnă pe Parchal să grăbească pregătirile pentru drum. În ceea ce-i privea pe el şi pe Valdez, sperau să se întoarcă până în două ore, în orice caz n-aveau să-şi extindă cercetările dincolo de o anumită distanţă.

Aşadar, unul cu carabina pe spate, celălalt cu toporişca la brâu, se despărţiră de tovarăşii de drum, apoi o luară pieziş către nord-est şi dispărură pe sub primii arbori.

Era ora nouă dimineaţa. Soarele năpădea pădurea cu raze fierbinţi. Din fericire, pe pământ se întindea o vegetaţie deasă.

În Alto Orinoco munţii nu sunt împăduriţi până în vârf, cum sunt acei cerros de pe cursul mijlociu, în schimb pădurile lor bogate cuprind o mare varietate de specii de arbori şi abundă de tot ce poate zămisli un pământ virgin.

Pădurea din sierra Parima părea pustie. Totuşi, după câteva semne observate de el, iarbă călcată, crengi rupte, urme încă proaspete, Valdez putu de la început să afirme că se află indieni pe malul drept al fluviului.

Grămada de arbori – e bine de reţinut – era alcătuită mai ales din specii uşor de valorificat chiar de indigeni. Ici, colo, palmieri de soiuri foarte diferite, deşi cunoscute din vedere de călătorul care a urcat fluviul de la Ciudad-Bolivar până la piscul Maunoir – bananieri, chapparos, cobigas, tigve, marinas, din a căror scoarţă se fac sacii indigeni.

Ici, colo, de asemenea, câţiva arbori de vacă sau de lapte, cum se intâlnesc mai totdeauna în apropierea litoralului, pâlcuri de murichis, arbori ai vieţii, atât de numeroşi în delta fluviului Orinoco; din frunzele acestei preţioase plante se fac acoperişurile colibelor, fibrele ei se transformă în fire şi în funii, din măduva ei se prepară o hrană substanţială, iar seva ei, după ce fermentează, dă o băutură salutară.

Pe măsură ce Jacques Helloch se afunda în pădure, se trezeau în el instinctele de vânător. Cât i-ar fi plăcut să tragă în cabiais, în leneşi, în pecaris, în numeroasele maimuţe albe numite vinditas şi în câţiva tapiri care îi veniră în bătaia puştii! Dar nici el, nici Valdez n-ar fi putut să care atâta vânat şi apoi, din prudenţă, era preferabil să nu se trădeze prin detunătura puştii. N-avea de unde şti cine o aude şi dacă nu cumva dădeau târcoale quivas dincolo de tufişuri. În orice caz guaharibos, dacă se ascunseseră de frică, n-ar fi fost îndemnaţi să se arate.

Jacques Helloch şi Valdez înaintau, aşadar, în tăcere. Mergeau pe un fel de cărare întortocheată, pe care o marca doar iarba răvăşită.

Unde ducea cărarea aceea?… Dădea în vreun luminiş de pe coasta muntelui…?

Pe scurt – nu era greu de constatat – când vor porni la drum, vor înainta foarte încet, foarte anevoie; îi aşteptau întârzieri, oboseală mare, popasuri dese. Dacă pirogile ar fi putut ajunge la izvoarele fluviului Orinoco, poate că în regiunea munţilor Parima ar fi găsit un drum mai neted către misiunea Santa-Juana.

Jacques Helloch se lăsa furat de aceste gânduri, în timp ce Valdez nu pierdea din vedere scopul explorării lor, adică descoperirea vreunui sitio sau a vreunei colibe locuite de un indian care, după cum sperau, avea să le fie de mare folos.

De aceea, după o oră de mers, căpitanul de pe Gallinetta fu acela care exclamă primul:

— O colibă!

Jacques Helloch şi Valdez se opriră.

La o sută de paşi se vedea o colibă sărăcăcioasă, rotundă ca o ciupercă mare. Acoperişul ei conic, al cărui vârf se pierdea în profunzimea unui pâlc de palmieri, cobora aproape până la pământ. Sub marginea de jos a acoperişului era scobită o gaură strâmtă, neregulată, care nici nu avea măcar uşă.

Jacques Helloch şi Valdez se îndreptară spre colibă şi intrară înăuntru…

Era goală.

În momentul acela răsună destul de aproape, dinspre nord, o împuşcătură.